,, Religia care nu este la fel de veche precum Cristos şi Apostolii Săi, este prea nouă pentru mine.” – Joseph Hooke, apologet baptist englez .

Har

Ioan 17

Ioan 17

de Aurel Munteanu 20 dec. 2017

Rugăciunea aceasta vine pe fondul întristării ce umpluse inima ucenicilor, după ce, Domnul Isus le spune că a venit ceasul să plece la Tatăl – Ioan 16. 5-6.

După această rugăciune cântă cântarea și pleacă dincolo de pârâul Chedron în Ghetsimani.

Pe fondul acestei descurajeri generale, Domnul le promite un Paraclet (Duhul Sfânt) – Ioan16.7-11. La venirea Lui, Duhul îi va călăuzi în tot adevărul predicat de Isus și le va aduce aminte toate lucrurile. El va glorifica pe Domnul Isus și va călăuzi pe ucenici după plecarea Lui la Tatăl. În aceste pasaje vedem implicarea activă a Dumnezeului Triunic în purtarea de grijă a aleșilor.

Domnul le explică ucenicilor că El are să moară, fapt care-i întristează și mai mult. Dar tot El, le spune că nu numai că va muri dar și că va învia producându-le o mare bucurie. Bucurie mai mare decât întristarea prin care vor trece – Ioan 16.22.

În acest context îi îndeamnă pe ucenici să mijlocească la Tatăl pentru nevoile lor, deoarece Tatăl îi iubește pentru că ei la rândul lor au iubit și au crezut în Fiul Său – Ioan 16.27.

În versetul 28, le vorbește deschis de planul veșnic în care s-a hotărât intrarea Sa în lume. În acest moment le amintește că trebuie să lase din nou lumea și să se întoarcă la Tatăl.

În versetul 30, ei înțeleg rolul misiunii Sale și al retragerii din nou la Tatăl, după ce se achită de scopul pentru care a coborât în lume.

Acest scop îl reamintește în cuvintele rugăciunii Sale din tot capitolul 17.

Scopul trimiterii Fiului în lume era să:
– glorifice pe Tatăl, făcându-L cunoscut lumii
– zidească Adunarea Sa
– moară pentru aleșii dați de Tatăl înainte de întemeierea lumii

În versetul 32, le spune că în încercarea care vine peste El, va fi doar cu Tatăl și ei Îl vor părăsi ca să se împlinească ce era profețit în Scriptură.

Versetul 33, le spune cele 2 motive pentru care le dezvăluie toate aceste lucruri dinainte:
– ca ei să aibe pace în El
– să îndrăznească că El a biruit lumea

Ioan 17

După dialogul acesta cu Adunarea Sa de ucenici căreia le instituise Cina, Domnul nu li se mai adresează lor în nici o privință, ci începe să mijlocească Tatălui pentru ei.

Aici Dumnezeu Fiul, mijlocește ca Mare Preot, la Dumnezeu Tatăl în conformitate cu voia stabilită în planul etrn, pentru aceia care I-au fost dați.

v.1: Isus a vorbit acestea şi Şi-a ridicat ochii spre cer şi a spus: „Tată, a venit ceasul! Glorifică-L pe Fiul Tău, ca Fiul Tău să Te glorifice pe Tine,

Isus începe să mijlocească, ridicând ochii spre cer acolo unde este scaunul de Domnie al Tatălui

Primul lucru pe care-L spune: ,,A sosit ceasul”. Ceasul acesta face referire la momentul stabilit din eternitate pentru înjunghierea Sa, ca jertfă pentru păcatele aleșilor. Ceas al morții în care Fiul și Tatăl trebuiau să fie glorificați.

v.2: după cum I-ai dat autoritate peste orice făptură, ca să dea viaţă eternă tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.

Arată faptul că Isus Cristos are autoritate de la Tatăl peste orice carne. Orice făptură sau orice carne din verset face referire la aleși. Nu face referire la toți oamenii fără excepție aleși și nealeși.
– autoritate ca să de-a viața veșnică. Această viață este doar în Dumnezeu:
– El o dă doar acelora care sunt hotărâți dinainte
– El nu o dă la întâmplare ci doar acelora desemnați pentru înfiere
– ,,datul” de aici nu trebuie privit ca o reclamă de cerere și ofertă care poate fi acceptată sau respinsă după bunul plac al trecătorului
– viața aceasta dată nu trebuie privită ca un merit sau ca ceva ce ți se cuvine. Ea este un dar de har, contrar a morții eterne pe care o meritai

Versetul scoate clar în evidență ispășirea limitată la aleșii dați înainte de a fi timpul. Atât autoritatea, ,,datul”, viața eternă, ispășirea, mijlocirea, toate sunt peste și pentru aleșii predestinați pentru înfiere. Lumea care este răzvrătită și nealeasă este pusă în contrast cu aleșii.

v.3: Şi aceasta este viaţa eternă, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.

Explică în ce constă viața aleșilor dați de Tatăl, Fiului: să creadă că după promisiunea făcută, la timpul hotărât, Dumnezeu a trimis pe Mesia. Că Fiul Lui, Isus din Nazaret, este Promisul trimis în lume care urma să-Și dea viața ca preț de răscumpărare pentru a forma un popor pentru Sine.

Versetul nu afirmă că doar Tatăl este Dumnezeu și Fiul sluga Sa. Expresia ,,singurul Dumnezeu adevărat”, face referire la atributul veridicități (a faptului că El este adevărul).

Din moment ce Isus Domnul are viața în Sine, El este egal cu Tatăl. Acesta este un atribut doar al Dumnezeirii. Creaturilor li s-a dat viața, ele nu o au în sine.

v.4: Eu Te-am glorificat pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac;

Scoate în evidență glorificarea Tatălui în scurta Sa lucrare pământească. După toate semnele, minunile și puterile desfășurate, Tatăl a fost preamărit între oameni. Lucrarea aceasta de preamărire în Ioan 4.34, este numită de către Isus, ,,mâncarea Mea”. Mâncarea aceasta era să facă voia Tatălui care L-a trimis și să-I sfârșească lucrarea. Lucrare ce avea să o sfârșească definitiv peste câteva ore pe lemnul blestemat de pe dealul Căpățâni, când a strigat ,,Săvârşitu-s-a!”.

Această lucrare a Fiului a fost stabilită în planul etrn. De aceea se spune despre ea că ,,Tu mi-ai dat-o să o fac”.

v.5: şi acum glorifică-Mă Tu, Tată, la Tine Însuţi, cu gloria pe care o aveam la Tine mai înainte de a fi lumea.

Domnul Isus este Dumnezeu din eternitate în eternitate. La întrupare, El s-a dezbrăcat de gloria Sa, luând chip de rob ca să împlinească detaliile asumate în legământul veșnic.

Versetul mai arată că înainte de întrupare, El era Dumnezeu plin de glorie. Acum nu face decât să ne transmită că la finalul lucrării asumate va fi din nou îmbrăcat cu gloria pe care o avea maiînainte de a coborî în lume.

v.6: Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi au păzit Cuvântul Tău.

Dacă rolul asumat de Duhul Sfânt era să învieze și să pecetluiască pe cei dați de Tatăl, rolul Fiului era să-L descopere pe Tatăl, oamenilor prin atributele cu putere manifestate și prin autoritatea dată.

Faptul că spune în alt loc că ,,dacă M-ați văzut pe Mine ați văzut pe Tatăl”, nu înseamnă că Fiul și Tatăl sunt una și aceeaș Persoană. Tatăl este o Persoană distinctă, după cum și Fiul este. Nimeni nu poate vedea fața Tatălui sau să se apropie de El – 1 Timotei 6.16. Iar nimeni nu poate vedea cu ochiul fizic pe Tatăl ca mai apoi să mai trăiască. De aceea cred că Domnul nu se referea la o vedere și o cunoaștere fizică, ci la una descoperită prin atribute, autoritate și prin propriul caracter.

– oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Doar lor Te-am făcut cunoscut. Lumii ,,ne date” nu vei fi făcut cunoscut. Aici întâlnim voia suverană a alegerii oamenilor după bunul său plac despre care face referire apostolul Pavel la Efeseni 1.4-5.

– erau ai Tăi. Alegerea i-a făcut ai Lui. Ei au fost dați lui Isus ca să le descopere pe Tatăl și să păzească cuvântul încredințat.

– şi au păzit Cuvântul Tău. Pe toți ai Lui îi vede în El, ca ascultători desăvârșiti. Aici este vorba de ascultarea noastră pozițională în Cristos la fel cum ne vede chiar glorificați. Ne vede în felul acesta din perspectiva planului etern.

Nu este vorba despre o ascultare câștigată în urma faptelor și eforturilor omenești, ci de statutul pe care-l avem deja înaintea Lui în baza legământului veșnic. Domnul ne vede din veșnicie din afara timpului deodată ca ascultători. Nu ne câștigăm ascultarea prin merite sau eforturi. El ne vede înfăptuitori de drept înainte de a fi de fapt.

Când înțeleg grija lui Dumnezeu în baza sfatului voii Sale, siguranța și bucuria mântuirii care vine din această atitudine a Domnului, sunt motive de mare mângâiere sufletească și duhovnicească. El nu îmi cere să îmi fac rost pe parcursul vieții de siguranță și bucurie prin faptele mele, prin efortul meu, ci El îmi permite să mă uit spre El și la plăcerea Lui pe care o are pentru mine ca și copil al Lui. Eu să caut să nu îl întristez prin viața mea. Eu nu trebuie să caut mâna Lui ca să mă adăpostesc în ea pentru că sunt deja în mâna Lui. Nu trebuie să caut ca să-L iubesc pe El ca să mi dea dragostea Lui, ci El deja mă iubește și eu trebuie să mă bucr în dragostea Lui. Frumusețea și măreția harului stă în dreptul Lui de propietate și în întâietatea lui de autoritate asupra mea pe care o face El în mine și cu mine. Cei mântuiți sunt ai Lui și lor lea dat cuvintele Lui. Lucrarea pe care o face sunt cu ,,materialul Stăpânului” cuvintele Lui. Acesta este harul.

v.7: Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine;

În urma acestei descoperiri și a faptului că El trebuie să sfârșească lucrarea la Golgota, ucenicii cunosc că Isus este Mântuitorul trimis de Tatăl și că El lucrează conform celor hotărâte.

v.8: pentru că le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu, şi ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis

Numai cei dați primesc Cuvântul lui Dumnezeu. Prin această primire, ei mărturisesc că Isus a fost trimis de Tatăl.

Isus predică cuvintele adevărului. Acestea glorifică pe Tatăl. După glorificarea Fiului, Duhul învață pe ucenici tot ce le-a predicat Isus. În felul acesta Dumnezeul Triunic, lucrează într-o unitate și armonie perfectă descoperindu-se ,,celor dați”.

v.9: Eu pentru ei cer; nu cer pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat, pentru că sunt ai Tăi.

– Eu pentru ei cer. Cuvântul cer sau mă rog în greacă este ερωτω (eroto). Cu toate că, Isus a primit autoritatea peste cei dați, că le dă viață eternă făcând ispășire pentru ei, acum ne lasă de înțeles că doar ei sunt ținta mijlocirii Sale necurmate la scaunul de îndurare al Tatălui. El nu mijlocește în rugăciune niciodată pentru lumea nedată Lui, spre înfiere.

– Eu nu mă rog pentru lume. Isus Domnul a spus-o primul, nu eu! Eu doar afirm ce a pus Cristos Domnul! Chiar dacă șochează pe mulți creștini de astăzi, ce a afirmat Isus, rămâne în picioare! Mijlocirea Sa de pe pământ cât și cea din cer este limitată la cei dați.

El, dacă nu i-au fost dați, nu le descoperă pe Tatăl, nu moare pentru ei, nu este glorificat în ei, nici nu mijlocește la Tatăl pentru ei. Totdeauna mijlocirea Sa este strâns legată de ispășire. Nu putea să moară pentru toți oamenii de la Adam până la ultimul care se va naște pe pământ, ca mai apoi să mijlocească doar pentru unii. El mijlocește doar pentru cei dați, aceia cărora le-a dat viața eternă.

v.10: şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi Eu sunt glorificat în ei.

Versetul arată o egalitate în toate lucrurile între Tatăl și Fiul. Lucrurile despre care textul spune că le au împreună:
– gloria v.1,5.
– autoritatea peste orice carne v.2
– cei aleși și dați v.6.
– viața eternă v.2
– cuvintele adevărului v.8.
– păzirea celor dați v. 11,12.

v.11: Şi Eu nu mai sunt în lume, dar aceştia sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, ca să fie una ca Noi.

– Şi Eu nu mai sunt în lume, şi Eu vin la Tine.. Aici Domnul le vorbea de înălțarea Sa la Tatăl ceresc, ce urma după înviere.
– dar aceştia sunt în lume. Aici vorbea despre Adunarea Sa, care rămânea după înălțarea Sa, ca să ducă la îndeplinire sarcinile trasate în planul etern (Marea Trimitere).
– Sfinte Tată, păzeşte în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat. Aici întâlnim doctrina păstrării sfinților în har. Această păstrare este strâns legată de cei dați și răscumpărați prin ispășirea făcută prin sângele lui Cristos. Sunt păziți doar aleșii pentru care se roagă. Cei nealeși și ne dați nu sunt păziți. Ei sunt păziți deoarece sunt ca niște oi în mijlocul lupilor. Fără protecția divină, poporul lui ar fi fost demult ucis.

Spre exemplu cazul lui Petru care după căderea sa, este reabilitat și cazul lui Iuda fiul pierzării care după ce îi dă Domnul bucățica de pâine înmuită în blid, merge și se spânzură. Acesta este harul și mijlocirea eficace, care a făcut diferența între cei doi.

– ca să fie una ca Noi. Aici cred că vorbește de unitatea în lucrarea și păzirea aleșilor după planul veșnic. După cum Fiul ascultă de Tatăl, la fel și noi trebuie să fim ascultători de Fiul. Fiul ne-a dat cuvintele Tatălui noi primindu-le arătăm că ne supunem Tatălui. Dacă supunearea și ascultarea lui Isus e privită ca fiind una, la fel trebuie să fie și ascultarea și supunerea noastră.

Aici nu este vorba că noi după glorificare vom deveni Dumnezeu. Niciodată creaturile nu vor avea atributele Dumnezeirii.

v.12: Când eram cu ei, îi păzeam Eu în Numele Tău; pe aceia pe care Mi i-ai dat, i-am păzit şi nici unul dintre ei n-a pierit, decât fiul pieirii, ca să se împlinească Scriptura.

– Când eram cu ei, îi păzeam Eu în Numele Tău; pe aceia pe care Mi i-ai dat. Aici este arătată grija specială a Fiului și responsabilitatea Sa, asumată în planul etern. Acum când urma plecarea la Tatăl, Domnul îi încredințează în mâna Tatălui. Dar nu numai atât, le promite după înălțare că vor primi un Mângâietor de aceeaș natură cu El, care va rămâne cu ei în veac. Aici vedem protecția desăvârșită a Dumnezeului Triunic în siguranța mântuirii aleșilor.

– i-am păzit şi nici unul dintre ei n-a pierit, decât fiul pieirii, ca să se împlinească Scriptura. Aici vedem clar doctrina biblică a alegerii,predestinări și a siguranței mântuiri. Nu a pierit nici unul din cei aleși. În capitolul 10. 28-30, apostolul Ioan spune:

,,Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem.”
A pierit doar Iuda, ca să se împlinească ceea ce era rânduit cu privire la el și deja profețit înainte de a se împlini. Aici întâlnim una dintre cele mai grele doctrine de explicat din Sfânta Scriptură – doctrina respingeri care este reversul doctrinei alegeri.
Expresia fiul pierzării face referire la faptul că Iuda era desemnat de Dumnezeire din planul etern ca să vândă pe Domnul și să meargă la pierzare. Aceeaș doctrină o înțelegem clar și în dreptul tuturor profeților mincinoși, a proorocului mincinos și Anticristului din Cartea Apocalipsei.

v.13: Dar acum, Eu vin la Tine; şi spun aceste lucruri, pe când sunt încă în lume, pentru ca să aibă în ei bucuria Mea deplină.
Domnul le mai repetă încă odată faptul că El trebuie să vină din nou la Tatăl. Accentuează lucrul acesta ca ei să înțeleagă că așa era hotărât în planul etern și scris în Scriptură că trebuie să se întâmple (Isaia 53. 10). Le spune lucrul acesta înainte de moartea Sa, ca după ce va învia și li se va arăta din nou, să aibe o bucurie deplină. Acum nu se puteau bucura, deoarece aveau inima plină de întristare, dar după ce El li se arată, bucuria le inundă inimile. Chiar salutul Domnului către femei, după ce primesc vestea de la ingeri în mormânt, a fost ,,Bucurați-vă!” (Matei 28.9).

v.14: Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume.
– Le-am dat Cuvântul Tău. Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat Adunării Sale de ucenici care era de față și care ascultau rugăciunea aceasta de mijlocire. Ei l-au primit deoarece Dumnezeu îi alesese ca ei să-l primească și prin aceasta Dumnezeu să fie glorificat.
– şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume. Aici apare din nou contrastul dintre cei dați și cei ne dați, dintre aleși și fiii pierzării. Vedem atitudini diametral opuse. Unii primesc Cuvântul, ceilalți nu Îl primesc.
Cei ce primesc sunt urâți de cei ce nu primesc. Lupta aceasta dintre întuneric și lumină se duce de când primii oameni au picat în păcat. Exemplul lui Cain și Abel ne stă mărturie peste veacuri. Fiii întunericului persecută pe cei ai luminii. De ce? Pentru că fiii luminii, nu mai sunt din lumea moartă în păcat.
La fel cum Domnul Isus a fost urât fără motiv pentru că nu era din lume, la fel și ei o să fie urâți. Lucrul acesta nu trebuie să surprindă pe nici un ales dat Fiului. Diavolul are o ură mare pe aleși, fiii pierzării la fel. Priviți vă rog chiar astăzi când se dezbat învățături despre alegere, predestinare, îndreptățire, înfiere, har suveran și gratuit; câtă împotrivire este! De ce toate acestea? Pentru că omul mort în păcat este vrășmaș al neprihănirii. Natura lui rea și înțelepciunea carnală (drăcească-Iacov 3.15.) , nu primește și nu poate să înțeleagă înțelepciunea lui Dumnezeu, aceste lucruri sunt nebunie curată!

v.15: Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.
Scopul lui Dumnezeu cu privire la aleși după ce sunt înviați din morți, este ca ei să rămână în lume. Domnul nu a predestinat ca să îi cheme acasă imediat, ci ei să rămână de mărturie ca o sământă de urmași până ce va reveni. Fie că făcea referire la Adunarea Sa și la menirea ei pe pământ, fie la cel ales în particular, Domnul are de lucru cu fiecare, după scopul cu care l-a creat și rânduit în planul etrn.
Nici unul nu poate pieri de pe pământ până nu își împlinește menirea care i-a fost dată de sus. De ce? Pentru că Dumnezeul lui este Atotputernic, și lucrează cu el în providența1 sa spre împlinirea lucrurilor pentru care l-a chemat.
Un bun exemplu de genul acesta este, că Adunarea Sa, va continua lucrarea trasată în Marea Trimitere, în fiecare secol până va veni El, ne fiind biruită de Locuința Morților, sau Saul din Tars, care a fost ales să ducă Numele Său la neamuri – F.A. 9.15-16.
Aleșii sunt păziți de cel rău cu o grijă special acordată. În multe episoade ni se relatează că în păzirea lor, Dumnezeu trimite chiar ființe angelice pentru a-i sluji – Ev. 1.14.

v.16: Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.
Versetul arată sfințirea noastră pozițională în Domnul Cristos. Chiar dacă trăim printre oameni, noi nu mai suntem priviți ca fiind din lume.
Versetul acesta arată clar separarea Domnului și a noastră de lumea care zace în cel rău. De toți aceia care găsesc plăcere continuă în starea de păcat. Domnul nu a avut natură păcătoasă în corpul Său după întrupare. El a îmbrăcat natura umană dar fără de păcat. Noi însă după nașterea din nou, nu ne-a fost extirpată această natură veche, ci rămâne în noi fiind potrivnică naturii celei noi. Dar chiar dacă acum purtăm acest conflict, îl purtăm temporar. Avest verset nu vorbește despre perfecțiune sau sfințenia instantanee căpătată în momentul botezului.

v.17: Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.

Credincioșii dați de Tatăl sunt consacrați pentru El, după ce primesc cuvintele adevărului care, îi învață să o rupă cu nelegiuirea. Nu poți să fii sfânt fără să fii ales și nu poți încă să spui că ești ales dacă nu dai dovadă de sfințenie. Alegerea nu te îndeamnă să trăiești tihnit în păcat sau să păcătuiești ca să ți se înmulțească harul și mai mult. Sfânt înseamnă să fii dedicat, pus deoparte sau consacrat pentru Dumnezeu.

Cristos este adevărul sau Cuvântul adevărului deoarece în El nu există minciună și El ne-a predicat tot ce a auzit de la Tatăl. Primind adevărul Lui în urma credinței mântuitoare suntem sfințiți.

v. 18: Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume.

Trimiterea Domnului Isus în lume nu a fost una fără un scop precis. Scopul acesta și-a atins țelul pentru că altfel Dumnezeu nu ar mai fi Atotputernic.

Trimiterea ucenicilor în lume are un scop. Domnul aici vorbește la trecut. El îi trimisese de cel puțin două ori în lume până în momentul acesta când se roagă pentru ei. Prima trimitere a Adunării Sale, a fost când trimite pe cei 12 apostoli (Matei 10.1.) și a doua este a celor 70 de ucenici (Luca 10.1.). Rolul trimiterii era să răspândească cuvintele Tatălui primite de la Cristos.

Ambele trimiteri atât a Domnului cât și a Adunării implică autoritate. Doctrina aceasta a autorității este una destul de importantă în Scriptură. Cine lucrează fără să fie trimis crează confuzie. De cele mai multe ori persoanele ce lucrează fără autoritate, predică erezii și scot în evidență un caracter nesupus (F.A.15.24.).

v.19: Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.

Nu era domnul consacrat total pentru Dumnezeu când a venit să îi împlinească toată voia Sa? Ba da! Atunci la ce se referă sfințirea pentru cei dați? Cred că face referire la punerea Sa deoparte ca jertfă ispășitoare pentru păcatele lor. Ca unul care prin plata păcatelor cu propriul sânge să le câștige răscumpărarea prefigurată de toate jertfele vechi testamentare. Ei văzând și înțelegând lucrul acesta, să priceapă ce este sfințirea.

v.20: Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor

– Şi Mă rog nu numai pentru ei. Contextual El se roagă Tatălui pentru ucenicii Săi care erau de față și auzeau această rugăciune de mijlocire. Aici putem încadra și pe toți mântuiții din acele zile care primiseră mărturia Lui.

– ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Dar Domnul nu limitează mijlocirea doar pentru ei, ci o extinde asupra tuturor din viitor care sunt dați, dar care încă nu le venise ceasul să fie născuți din nou. Aici mie, mi se umple sufletul de bucurie pentru că știu că în acest cuvânt ,,TOȚI” sunt inclus și eu.

Vresetul mai scoate în evidență faptul că, Adunarea Sa în urma Marii Trimiteri, va merge așa cum a poruncit Cristos în Matei 28, până la marginile pământului să Îi ducă vestea bună a adevărului.

v.21: Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

– Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine. Unitatea de aici cred că se referă la unitatea doctrinară în adevărul Tatălui primit prin descoperirea pe care le-a făcut-o Fiul.

Prin această descoperire primită și crezută cred că putem spune că suntem una cu Tatăl și cu Fiul. Bineînțeles că cel care crede lucrurile primite, nu poate fi decât un mântuit, în care trebuie să se reflecte dragostea lui Dumnezeu. Oamenii privind la caracterul său și la practica sa, trebuie să vadă în omul acela caracterul lui Dumnezeu reflectat.

– pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Lumea de aici este lumea celor credincioși care primește mărturia ucenicilor pentru care Domnul se roagă în v.20. Nu este lumea păcătoasă a celor ne dați deoarece ei nu vor crede niciodată în mod mântuitor, că Isus a fost trimis de Tatăl.

Prima parte a acestui verset, smulsă din context este folosită într-un mod pervers pentru a promova unitatea în diversitate doctrinară a mișcării ecumenice. Domnul Isus în verset, nu promovează nici unitate în diversitate și nici unirea nesfântă cu bisericile apostaziate ce promovează doctrine și practici false.

v.22: Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una

Despre slava Domnului Isus, apostolul Ioan însuș mărturisește că a văzut-o:

,,Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl” – Ioan 1.14.

Ucenicii au văzut slava Lui de multe ori în decursul lucrării Sale pământești: la schimbarea apei în vin, pe munte la schimbarea la față, la învierea lui Lazăr, etc…

Aceste lucruri au întărit și mai mult convingerea lor că El vine de la Dumnezeu. Nu numai unitatea doctrinară i-a făcut să fie una, dar și cea practică. Ucenicilor li s-a dat și lor autoritate să facă lucruri pe care Le-a făcut Domnul: vindecări miraculoase, semne mari, minuni, etc. Prin această autoritate, ei au manifestat slava primită de la Tatăl.

v.23: Eu în ei, şi Tu în Mine – pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine.

Suntem una în chip desăvârșit cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul, atâta timp cât credem și practicăm adevărul împărtășit de Domnul Isus. Altfel nu putem fi una. Rămânând în această unitate suntem iubiți de Tatăl așa cum El a iubit pe Fiul.

v.24: Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.

– Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu. În mijlocirea Sa de Mare Preot, Domnul ne lasă să înțelegem că acolo unde Își petrece El veșnicia ne-o vom petrece și noi.

Noi toți care am fost dați de Tatăl. Doar noi vom avea parte de Paradisul etern. Dorința Domnului și mijlocirea Sa, este făcută după voia planului etern. Lucrul acesta se va întâmpla așa după cum dorește Domnul. În cap. 14.3, Domnul le spusese:

,,Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.”

Scopul pentru care face Domnul locuirea noastră pentru veci cu El este: ,,ca ei să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu”. Slavă pe care Domnul a avut-o înaite de întrupare.

– fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Nimeni nu cred că se îndoiește de faptul că Dumnezeu a iubit de Cristos înainte de întemeierea lumii. În dumnezeire există o dragoste perfectă mai presus de înțelegerea umană. Dragostea aceasta cred că se referă la dragostea care a fost manifestată în legătură cu noi în vederea răscumpărării noastre.

v.25: Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis.

– Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut. Lumea moartă în greșeli și păcate nu cunoaște pe Dumnezeu. Aici Domnul scoate în evidență incapacitatea totală a oamenilor de a crede în mod mântuitor.

– dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Domnul Isus L-a cunoscut pe Tatăl deoarece El este Dumnezeu. Îl mai cunosc pe Tatăl și aceia cărora vrea Fiul să le descopere:

,,şi nimeni nu ştie cine este Fiul, afară de Tatăl, nici cine este Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.” – Luca 10.22.

v.26: Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău şi li-l voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei, şi Eu să fiu în ei.”

Cum au cunoscut aleșii, Numele Tatălui? Prin faptul că lucrările și cuvintele spuse de Isus erau ale Tatălui. Isus promite că Numele Tatălui va mai fi făcut cunoscut aleșilor și în continuare. Va fi făcut cunoscut în modul cel mai profund la Golgota când ei vor înțelege de ce Le-a spus că Tatăl, L-a iubit așa de mult. Văzând dragostea aceasta Ioan a mărturisit:

,,Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.
Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” 1Ioan 4.9-10.

Concluzie:

Urma să vină ceasul plecări la Tatăl și ucenicilor li se umpluse inima de întristare. În această rugăciune, Domnul Isus amintește din nou scopul trimiteri Sale pe pământ, scop ce urma să își atingă țelul în curând.
În rugăciunea de față Domnul Isus amintește unitatea cu Tatăl și toată asculatarea Sa conform cu ce hotărâseră în planul etern în vederea răscumpărări.
Rugăciunea Sa de mijlocire, are în vedere sfințirea, siguranța și protecția acelora care I-au fost dați de Tatăl. El se roagă numai pentru ei și pentru cei ce vor crede în El prin mărturia lor. Nu mijlocește pentru lumea care nu I-a fost dată să moară pentru ea. Mijlocirea Sa este limitată doar la cei care, I-au fost dăruiți în planul etern și predestinați pentru viață veșnică . În rugăciune ei sunt numiți ,,aceia pe care Mi i-ai dat Tu”.

Reclame

Romani 11

Romani 11

de Aurel Munteanu 23 oct. 2017

La începutul capitolului 9, Pavel introduce alegerea națională a poporului evreu, dar nu se ocupă de ea decât în capitolele 10 și 11.

În cap. 10, versetul 1, Pavel își arată dorința ca poporul său evreu să fie salvat.

Versetele 2-3, afirmă că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar nu potrivit cu dreptatea revelată de Dumnezeu (Cristos), ci cu îndreptățirea proprie pe care și-o atribuiau prin ținerea Legii lui Moise.

Capitolul 11 cu v. 1, apostolul Pavel se întreabă: ,,A lepădat Dumnezeu pe poporul Său? Nicidecum!”

Despre care popor întreabă Pavel aici? Despre Adunarea nou testamentară? Nu! Adunarea nu a înlocuit Israelul ca națiune. Aici Pavel vorbește despre poporul Său evreu, și alegerea lor veșnică datorită Legământului cu Avraam, Isaac și Iacov. În cele ce urmează Pavel, arată că Dumnezeu nu a lepădat poporul Său în totalitate, ci și-a păstrat o rămășiță evreiască care împreună cu aleșii dintre neamuri, formează poporul actual al lui Dumnezeu. Acest lucru întâmplându-se ca să se împlinească promisiunea din Legământul avraamic prin care se spunea că în sămânța lui vor fi binecuvântați atât evreii cât și neamurile.

V. 2, Pavel întărește afirmația din v. 1, dându-se exemplu de ales chiar pe sine, drept dovadă că Dumnezeu nu a lepădat pe poporul Său. El își arată descendența din Avraam prin Beniamin, fiul lui Iacov și al Rahelei.

De la v.2-6, Pavel explică că la fel cum a fost din vechime de pe timpul lui Ilie, o rămășiță aleasă din popor, la fel există o rămășiță și în timpul de față. Atunci Ilie se credea singurul mântuit în regatul idolatru al celor 10 seminții desprinse de Iuda, dar Dumnezeu l-a corectat spunându-i că nu este singur. În ciuda acelei apostazii prin har suveran, Dumnezeu Își păstrase pentru Sine 7. 000 de bărbați.

V. 5, accentuează concluzia prezentată prin exemplul dat de pe timpul lui Ilie și anume că există o rămășiță aleasă prin nemerit de Dumnezeu.

V.6, scoate în evidență principiul pe care a fost aleasă rămășița – harul nu faptele făcute de ei în neprihănirea lor.

V.7, prezintă separarea făcută de această alegere personală pentru mântuire a rămășiței, în sânul poporului ales ca națiune.

– Israelul privit ca popor ales, nu capătă tot salvarea fiecărui individ în parte, fiind împietrit

– pe când indivizii ce compun rămășița aleasă capătă mântuire

V.8, Pavel argumentează biblic împietrirea aceasta în ciuda alegerii lor naționale, cu două citate. Primul din Isaia 29.10. și cel de al doilea din Psalmul 69.22-23.

V.11, arată că în ciuda acestei împietriri a marii majorități a poporului evreu, alegerea lor națională nu este anulată. Ea rămâne în picioare deoarece este promisă prin Legământ. După perioada Legământului de acum în care ne aflăm, ,,după ce se va lua harul de la neamuri”, Dumnezeu se va ocupa din nou de poporul evreu ca națiune, făcându-i cap între popoare după cum le-a fost promis.

Versetul 11, arată că:

– alunecarea lor națională a făcut posibilă intrarea noastră prin Legământul avraamic

– lucru care ar trebui să le stârnească gelozia

V.12, arată că dacă alunecarea lor a adus bogăție neamurilor, readucerea lor înapoi va fi o bogăție de glorie și mai mare pentru neamuri. Cu alte cuvinte dacă ceva negativ a adus beneficiu pentru noi, ce va fi când li se va întâmpla ceva pozitiv. Atunci noi neamurile vom avea o mai mare plinătate de bucurie și har. Lucrul acesta cred că va fi împlinit în Împărăția de 1. 000 de ani, când toate națiunile pământului vor fi binecuvântate prin Cristos care va domni pe tronul lui David în Sion.

V. 15, compară reîntoarcerea lor la Dumnezeu ca națiune aleasă, cu o înviere din morți.

De la 16 – 24, apostolul compară alunecarea lor ca națiune cu un măslin bun căruia i se taie ramurile naturale (datorită faptului că nu au dat rod datorită împietririi).

Pe noi națiunile ne compară cu un măslin sălbatic care a fost altoit împotriva firii lui, ca să de-a rod bun.

Măslinul bun, care ne ține atât rămășița evreiască cât și aleșii dintre neamuri în perioada de acum, este Avraam în care suntem ,,altoiți” datorită Legământului făcut de Dumnezeu cu el:

Gen.7.4,7: „Iată legământul Meu, pe care-l fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri.

Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine, din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine.

Romani 4. 16.b-17.a.: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor, după cum este scris: „Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.”

Galateni 3.28-29: Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus. Şi, dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.

A fi părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului cred că înseamnă să beneficiezi de promisiunile binecuvântate ale Legământului avraamic – v. 17.

v. 18, ne arată faptul că nu avem nici un merit că am fost altoiți noi neamurile. Nu trebuie să ne mândrim față de ei deoarece beneficiem prin legământul făcut cu părintele lor fizic, ei fiind ramurile firești ale acestui măslin.

– nu trebuie să ne fălim față de ramurile orbite acum (evreii nemântuiți)

– ni se amintește că nu noi ramurile altoite ținem rădăcina, ci rădăcina ne ține pe noi

v.19-20, confirmă motivul tăieri lor (alunecarea) și altoirea noastră

– o parte din evreii naturali au fost tăiați datorită necredinței

– noi rămânem altoiți datorită credinței

Motiv pentru care nu trebuie să ne îngâmfăm ci să avem o teamă sfântă.

v.21-22, neamurile altoite primesc avertismentul ca să stăruie în credință altfel vor fi tăiate și va fi realtoit din nou poporul ales.

v. 23. arată că este ceva normal ca ei să fie din nou altoiți în propriul măslin. Această altoire se va face când tot poporul va fi credincios în viitor după Necazul lui Iacov când Domnul îi va întoarce din nou la El.

v. 24, îi pune pe ei ramurile firești în contrast cu noi care eram dintr-un măslin sălbatic, altoit împotriva naturii noaste, spunând: ,,cu cât mai mult vor fi altoiţi ei, care sunt ramuri fireşti, în măslinul lor”

v. 25-28, apostolul Pavel ne spune o taina nouă neamurilor, ca să nu ne credem deștepți și mândrii:

25. O parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor.

26. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: „Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov.

27. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.”

28. În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi, din pricina părinţilor lor.

Versetul 27, mă face să cred că după ce va intra numărul deplin al aleșilor din timpul de acum ,,al neamurilor”, Domnul va reînoi cu ei Legământul Său. Așa că după Legământul din timpul actual, va mai exista un Legământ cu ei. Ce se predică azi că Israelul nu va mai avea ,,nici o șansă” este orbire spirituală.

v. 29, arată că lui Dumnezeu nu îi pare rău de darurile și de chemarea făcută neamurilor.

v.30-32, arată că frații din Roma și noi odinioară până în altoire nu ascultam de Dumnezeu, dar prin lepădarea lor datorită îndreptățirii proprii (ca națiune prin Moise, lepădând pe Cristos), am căpătat noi îndurare.

Și tot aşa şi acum evreii n-au crezut acum în îndurarea dată nouă, ca să primească şi ei îndurare când vor fi realtoiți.Pentru că Dumnezeu i-a închis împreună pe toţi în necredinţă, iudei și neamuri ca să arate îndurare tuturor!


Romani 5. 18-19.

Romani 5. 18-19.

de Aurel Munteanu 7 oct. 2017

Contextul în care este scris versetul:

– cap. 1,2,3 – iudeii, grecii și toate neamurile sunt afectate de păcatul adamic, încât nu mai este niciunul drept care să-L mai caute pe Dumnezeu

– cap. 3.19 – chiar și Legea lui Moise le închidea gura ca să înțeleagă cât sunt de păcătoși și le arăta că toată lumea este condamnată

– cap. 3.20 – prin Legea lui Moise nici o carne de pe pământ nu va fi îndreptățită spre salvarea sufletului deoarece prin Lege vine cunoștința păcatului

– cap. 3. 21 – în Lege era scris că Dumnezeu va aduce îndreptățire prin credința în Isus Cristos oricăuia care crede. Această îndreptățire era scrisă-n Lege și predicată de toți profeții.

Această îndreptățire prin credința în Domnul Isus, a fost baza salvarii tuturor sfinților de la Abel și va rămâne până la finalul omenirii.

– cap. 3.22 – îndreptățirea este pentru toți credincioșii care au păcătuit prin Adam, cădere care i-a lipsit de gloria lui Dumnezeu

– cap. 3.24 – acești credincioși căzuți în Adam, au fost îndreptățiți fără vre-un temei găsit în ei înșiși, prin harul Său: http://biblehub.com/interlinear/romans/3-24.htm

Îndreptățire:

Dikaioumenoi (δικαιούμενοι ) = îndreptățire, dreptitudine, justificare. Apare de 39 ori în N.T. și de 30 ori numai în Romani de la cap. 2.13-5.1.

Def.:

Este o hotărâre juridică, un act juridic care are mai mult de a face cu justiția lui Dumnezeu.

Înseamnă că El de la tronul Său te declară drept față de El și te tratează ca și când ai fi fost drept înaintea Lui.

Este un act prin care Dumnezeu transferă păcatul credinciosului asupra lui Cristos Isus când a murit ca jertfă de ispășire și tot El, transferă asupra credinciosului ascultarea perfectă a Lui Cristos de Legea lui Dumnezeu.

Cornilescu traduce dikaioumenoi prin neprihănire.

Neprihănire = fără păcat, vină, pur, curat, nepătat

Prihănit = vinovat, păcătos

Ispășire = împăcare

Păcat (hamartia) = păcat, greșirea țintei la aruncarea suliței, a greși drumul

Credinciosul este îndreptățit fără vre-un motiv pe care Dumnezeu să-l fi văzut în el. A fost îndreptățit contrar a ceea ce era!

Cuvântul pentru îndreptățit fără vre-un motiv este dorean. Cornilescu traduce fără plată.

Dorean (δωρεὰν) apare de 9 ori în N.T. și este tradus:

– fără temei, fără motiv, fără o cauză: Ioan 15.25.

– fără plată, gratuit, în dar, liber: de 2 ori în Matei 10.8; Romani 3.24; 2Cor. 11.7; Apoc. 21.6 și 22.17.

– pe degeaba, pentru nimic: Galateni 2.21; 2Tes. 3.8.

În acelaș mod Dumnezeu nu a avut nici un motiv pentru a te socoti îndraptățit sau justificat!

– cap. 4 Avraam este socotit îndreptățit prin credință. El este numit tatăl credincioșilor tăiați împrejur în carne cât și al credincioșilor necircumciși. Toți aceștia fiind numiți sămânța lui Avraam cap. 4. 16-17.

– cap. 5.1 – evreii și neamurile îndreptățite prin credință au pace cu Dumnezeu prin jertfa de înpăcare adusă de Isus Cristos

– cap. 5.6 – suntem numiți neevlavioși la momentul când Isus moare pentru noi deoarece eram încă sub păcatul adamic (cazul lui Pavel, care trăia în timpul acela și era neregenerat, iar unii dintre noi nici nu eram născuți pe pământ)

– cap. 5. 7-8 – ne spune că eram în contrast cu un om bun și cu unul drept pentru care s-ar fi putut găsi cineva să moară. Dar noi eram păcătoși și El din dragoste alege necondiționat să moară pentru noi, contrar a ceea ce meritam! Acesta este HARUL!

– cap. 5. 9 – fiind îndreptățiți prin sângele Lui, acum nu mai avem parte de mânia lui Dumnezeu (până la nașterea din nou suntem copiii ai mâniei la fel ca ceilalți – Ef. 2.3.)

– cap. 5. 10 – arată că îndreptățitul are garantată viață eternă datorită jertfei de împăcare, efectuată de Isus pe timpul când noi ( el Pave, destinatarii din Roma și noi), eram încă vrășmași

– cap. 5. 11 – Dumnezeu merită toată lauda prin faptul că ne-a îndreptățit în Cristos

De la versetul 1 la versetul 11, apostolul Pavel, se identifică împreună cu frații sfinți din Roma, ca având parte de aceeaș îndreptățire prin credință datorită Jertfei de împăcare. El folosește de 4 ori cuvântul ,,ne”, de 3 ori cuvântul ,,noi” și odată ,,noastre”.

– cap. 5. 12-14 – arată cum păcatul adamic a trecut asupra celor credincioși de la Adam până la Moise și până în prezent la Cristos

– cap. 5. 15-16 – pune în contrast darul fără plată primit nemeritat cu păcatul adamic:

– păcatul adamic ne-a adus condamnarea noastră a aleșilor (cei mulți au murit)

– darul în har ne-a adus din abundență îndreptățire (hotărârea de iertare)

– cap. 5. 17 – dacă prin păcatul adamic domnește moartea, cu atât va domni viață prin îndreptățirea prin Cristos

– v. 18-19 sunt o concluzie a capitolelor 3, 4 și 5 de până acum care arată că:

,,păcatul adamic ne-a adus condamnarea la toți aleșii lui Dumnezeu evrei și neamuri dar, printr-o singură îndreptățire împlinită prin jertfa de împăcare a lui Isus, ne-a adus VIAȚA!”

– în versetul 19, expresia ,,cei mulți” se referă doar la aleșii îndreptățiți nu la toți oamenii la modul universal. Ei fuseseră făcuți păcătoși prin păcatul lui Adam și tot ei sunt socotiți îndreptățiți prin ascultarea lui Cristos!

Cer har măreț! Ce har măreț, ne-a dat Domnul îndreptățindu-ne prin Fiul Său! Glorie Lui!