Ioan 17

Ioan 17

de Aurel Munteanu 20 dec. 2017

Rugăciunea aceasta vine pe fondul întristării ce umpluse inima ucenicilor, după ce, Domnul Isus le spune că a venit ceasul să plece la Tatăl – Ioan 16. 5-6.

După această rugăciune cântă cântarea și pleacă dincolo de pârâul Chedron în Ghetsimani.

Pe fondul acestei descurajeri generale, Domnul le promite un Paraclet (Duhul Sfânt) – Ioan16.7-11. La venirea Lui, Duhul îi va călăuzi în tot adevărul predicat de Isus și le va aduce aminte toate lucrurile. El va glorifica pe Domnul Isus și va călăuzi pe ucenici după plecarea Lui la Tatăl. În aceste pasaje vedem implicarea activă a Dumnezeului Triunic în purtarea de grijă a aleșilor.

Domnul le explică ucenicilor că El are să moară, fapt care-i întristează și mai mult. Dar tot El, le spune că nu numai că va muri dar și că va învia producându-le o mare bucurie. Bucurie mai mare decât întristarea prin care vor trece – Ioan 16.22.

În acest context îi îndeamnă pe ucenici să mijlocească la Tatăl pentru nevoile lor, deoarece Tatăl îi iubește pentru că ei la rândul lor au iubit și au crezut în Fiul Său – Ioan 16.27.

În versetul 28, le vorbește deschis de planul veșnic în care s-a hotărât intrarea Sa în lume. În acest moment le amintește că trebuie să lase din nou lumea și să se întoarcă la Tatăl.

În versetul 30, ei înțeleg rolul misiunii Sale și al retragerii din nou la Tatăl, după ce se achită de scopul pentru care a coborât în lume.

Acest scop îl reamintește în cuvintele rugăciunii Sale din tot capitolul 17.

Scopul trimiterii Fiului în lume era să:
– glorifice pe Tatăl, făcându-L cunoscut lumii
– zidească Adunarea Sa
– moară pentru aleșii dați de Tatăl înainte de întemeierea lumii

În versetul 32, le spune că în încercarea care vine peste El, va fi doar cu Tatăl și ei Îl vor părăsi ca să se împlinească ce era profețit în Scriptură.

Versetul 33, le spune cele 2 motive pentru care le dezvăluie toate aceste lucruri dinainte:
– ca ei să aibe pace în El
– să îndrăznească că El a biruit lumea

Ioan 17

După dialogul acesta cu Adunarea Sa de ucenici căreia le instituise Cina, Domnul nu li se mai adresează lor în nici o privință, ci începe să mijlocească Tatălui pentru ei.

Aici Dumnezeu Fiul, mijlocește ca Mare Preot, la Dumnezeu Tatăl în conformitate cu voia stabilită în planul etrn, pentru aceia care I-au fost dați.

v.1: Isus a vorbit acestea şi Şi-a ridicat ochii spre cer şi a spus: „Tată, a venit ceasul! Glorifică-L pe Fiul Tău, ca Fiul Tău să Te glorifice pe Tine,

Isus începe să mijlocească, ridicând ochii spre cer acolo unde este scaunul de Domnie al Tatălui

Primul lucru pe care-L spune: ,,A sosit ceasul”. Ceasul acesta face referire la momentul stabilit din eternitate pentru înjunghierea Sa, ca jertfă pentru păcatele aleșilor. Ceas al morții în care Fiul și Tatăl trebuiau să fie glorificați.

v.2: după cum I-ai dat autoritate peste orice făptură, ca să dea viaţă eternă tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.

Arată faptul că Isus Cristos are autoritate de la Tatăl peste orice carne. Orice făptură sau orice carne din verset face referire la aleși. Nu face referire la toți oamenii fără excepție aleși și nealeși.
– autoritate ca să de-a viața veșnică. Această viață este doar în Dumnezeu:
– El o dă doar acelora care sunt hotărâți dinainte
– El nu o dă la întâmplare ci doar acelora desemnați pentru înfiere
– ,,datul” de aici nu trebuie privit ca o reclamă de cerere și ofertă care poate fi acceptată sau respinsă după bunul plac al trecătorului
– viața aceasta dată nu trebuie privită ca un merit sau ca ceva ce ți se cuvine. Ea este un dar de har, contrar a morții eterne pe care o meritai

Versetul scoate clar în evidență ispășirea limitată la aleșii dați înainte de a fi timpul. Atât autoritatea, ,,datul”, viața eternă, ispășirea, mijlocirea, toate sunt peste și pentru aleșii predestinați pentru înfiere. Lumea care este răzvrătită și nealeasă este pusă în contrast cu aleșii.

v.3: Şi aceasta este viaţa eternă, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.

Explică în ce constă viața aleșilor dați de Tatăl, Fiului: să creadă că după promisiunea făcută, la timpul hotărât, Dumnezeu a trimis pe Mesia. Că Fiul Lui, Isus din Nazaret, este Promisul trimis în lume care urma să-Și dea viața ca preț de răscumpărare pentru a forma un popor pentru Sine.

Versetul nu afirmă că doar Tatăl este Dumnezeu și Fiul sluga Sa. Expresia ,,singurul Dumnezeu adevărat”, face referire la atributul veridicități (a faptului că El este adevărul).

Din moment ce Isus Domnul are viața în Sine, El este egal cu Tatăl. Acesta este un atribut doar al Dumnezeirii. Creaturilor li s-a dat viața, ele nu o au în sine.

v.4: Eu Te-am glorificat pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac;

Scoate în evidență glorificarea Tatălui în scurta Sa lucrare pământească. După toate semnele, minunile și puterile desfășurate, Tatăl a fost preamărit între oameni. Lucrarea aceasta de preamărire în Ioan 4.34, este numită de către Isus, ,,mâncarea Mea”. Mâncarea aceasta era să facă voia Tatălui care L-a trimis și să-I sfârșească lucrarea. Lucrare ce avea să o sfârșească definitiv peste câteva ore pe lemnul blestemat de pe dealul Căpățâni, când a strigat ,,Săvârşitu-s-a!”.

Această lucrare a Fiului a fost stabilită în planul etrn. De aceea se spune despre ea că ,,Tu mi-ai dat-o să o fac”.

v.5: şi acum glorifică-Mă Tu, Tată, la Tine Însuţi, cu gloria pe care o aveam la Tine mai înainte de a fi lumea.

Domnul Isus este Dumnezeu din eternitate în eternitate. La întrupare, El s-a dezbrăcat de gloria Sa, luând chip de rob ca să împlinească detaliile asumate în legământul veșnic.

Versetul mai arată că înainte de întrupare, El era Dumnezeu plin de glorie. Acum nu face decât să ne transmită că la finalul lucrării asumate va fi din nou îmbrăcat cu gloria pe care o avea maiînainte de a coborî în lume.

v.6: Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi au păzit Cuvântul Tău.

Dacă rolul asumat de Duhul Sfânt era să învieze și să pecetluiască pe cei dați de Tatăl, rolul Fiului era să-L descopere pe Tatăl, oamenilor prin atributele cu putere manifestate și prin autoritatea dată.

Faptul că spune în alt loc că ,,dacă M-ați văzut pe Mine ați văzut pe Tatăl”, nu înseamnă că Fiul și Tatăl sunt una și aceeaș Persoană. Tatăl este o Persoană distinctă, după cum și Fiul este. Nimeni nu poate vedea fața Tatălui sau să se apropie de El – 1 Timotei 6.16. Iar nimeni nu poate vedea cu ochiul fizic pe Tatăl ca mai apoi să mai trăiască. De aceea cred că Domnul nu se referea la o vedere și o cunoaștere fizică, ci la una descoperită prin atribute, autoritate și prin propriul caracter.

– oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Doar lor Te-am făcut cunoscut. Lumii ,,ne date” nu vei fi făcut cunoscut. Aici întâlnim voia suverană a alegerii oamenilor după bunul său plac despre care face referire apostolul Pavel la Efeseni 1.4-5.

– erau ai Tăi. Alegerea i-a făcut ai Lui. Ei au fost dați lui Isus ca să le descopere pe Tatăl și să păzească cuvântul încredințat.

– şi au păzit Cuvântul Tău. Pe toți ai Lui îi vede în El, ca ascultători desăvârșiti. Aici este vorba de ascultarea noastră pozițională în Cristos la fel cum ne vede chiar glorificați. Ne vede în felul acesta din perspectiva planului etern.

Nu este vorba despre o ascultare câștigată în urma faptelor și eforturilor omenești, ci de statutul pe care-l avem deja înaintea Lui în baza legământului veșnic. Domnul ne vede din veșnicie din afara timpului deodată ca ascultători. Nu ne câștigăm ascultarea prin merite sau eforturi. El ne vede înfăptuitori de drept înainte de a fi de fapt.

Când înțeleg grija lui Dumnezeu în baza sfatului voii Sale, siguranța și bucuria mântuirii care vine din această atitudine a Domnului, sunt motive de mare mângâiere sufletească și duhovnicească. El nu îmi cere să îmi fac rost pe parcursul vieții de siguranță și bucurie prin faptele mele, prin efortul meu, ci El îmi permite să mă uit spre El și la plăcerea Lui pe care o are pentru mine ca și copil al Lui. Eu să caut să nu îl întristez prin viața mea. Eu nu trebuie să caut mâna Lui ca să mă adăpostesc în ea pentru că sunt deja în mâna Lui. Nu trebuie să caut ca să-L iubesc pe El ca să mi dea dragostea Lui, ci El deja mă iubește și eu trebuie să mă bucr în dragostea Lui. Frumusețea și măreția harului stă în dreptul Lui de propietate și în întâietatea lui de autoritate asupra mea pe care o face El în mine și cu mine. Cei mântuiți sunt ai Lui și lor lea dat cuvintele Lui. Lucrarea pe care o face sunt cu ,,materialul Stăpânului” cuvintele Lui. Acesta este harul.

v.7: Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine;

În urma acestei descoperiri și a faptului că El trebuie să sfârșească lucrarea la Golgota, ucenicii cunosc că Isus este Mântuitorul trimis de Tatăl și că El lucrează conform celor hotărâte.

v.8: pentru că le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu, şi ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis

Numai cei dați primesc Cuvântul lui Dumnezeu. Prin această primire, ei mărturisesc că Isus a fost trimis de Tatăl.

Isus predică cuvintele adevărului. Acestea glorifică pe Tatăl. După glorificarea Fiului, Duhul învață pe ucenici tot ce le-a predicat Isus. În felul acesta Dumnezeul Triunic, lucrează într-o unitate și armonie perfectă descoperindu-se ,,celor dați”.

v.9: Eu pentru ei cer; nu cer pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat, pentru că sunt ai Tăi.

– Eu pentru ei cer. Cuvântul cer sau mă rog în greacă este ερωτω (eroto). Cu toate că, Isus a primit autoritatea peste cei dați, că le dă viață eternă făcând ispășire pentru ei, acum ne lasă de înțeles că doar ei sunt ținta mijlocirii Sale necurmate la scaunul de îndurare al Tatălui. El nu mijlocește în rugăciune niciodată pentru lumea nedată Lui, spre înfiere.

– Eu nu mă rog pentru lume. Isus Domnul a spus-o primul, nu eu! Eu doar afirm ce a pus Cristos Domnul! Chiar dacă șochează pe mulți creștini de astăzi, ce a afirmat Isus, rămâne în picioare! Mijlocirea Sa de pe pământ cât și cea din cer este limitată la cei dați.

El, dacă nu i-au fost dați, nu le descoperă pe Tatăl, nu moare pentru ei, nu este glorificat în ei, nici nu mijlocește la Tatăl pentru ei. Totdeauna mijlocirea Sa este strâns legată de ispășire. Nu putea să moară pentru toți oamenii de la Adam până la ultimul care se va naște pe pământ, ca mai apoi să mijlocească doar pentru unii. El mijlocește doar pentru cei dați, aceia cărora le-a dat viața eternă.

v.10: şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi Eu sunt glorificat în ei.

Versetul arată o egalitate în toate lucrurile între Tatăl și Fiul. Lucrurile despre care textul spune că le au împreună:
– gloria v.1,5.
– autoritatea peste orice carne v.2
– cei aleși și dați v.6.
– viața eternă v.2
– cuvintele adevărului v.8.
– păzirea celor dați v. 11,12.

v.11: Şi Eu nu mai sunt în lume, dar aceştia sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, ca să fie una ca Noi.

– Şi Eu nu mai sunt în lume, şi Eu vin la Tine.. Aici Domnul le vorbea de înălțarea Sa la Tatăl ceresc, ce urma după înviere.
– dar aceştia sunt în lume. Aici vorbea despre Adunarea Sa, care rămânea după înălțarea Sa, ca să ducă la îndeplinire sarcinile trasate în planul etern (Marea Trimitere).
– Sfinte Tată, păzeşte în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat. Aici întâlnim doctrina păstrării sfinților în har. Această păstrare este strâns legată de cei dați și răscumpărați prin ispășirea făcută prin sângele lui Cristos. Sunt păziți doar aleșii pentru care se roagă. Cei nealeși și ne dați nu sunt păziți. Ei sunt păziți deoarece sunt ca niște oi în mijlocul lupilor. Fără protecția divină, poporul lui ar fi fost demult ucis.

Spre exemplu cazul lui Petru care după căderea sa, este reabilitat și cazul lui Iuda fiul pierzării care după ce îi dă Domnul bucățica de pâine înmuită în blid, merge și se spânzură. Acesta este harul și mijlocirea eficace, care a făcut diferența între cei doi.

– ca să fie una ca Noi. Aici cred că vorbește de unitatea în lucrarea și păzirea aleșilor după planul veșnic. După cum Fiul ascultă de Tatăl, la fel și noi trebuie să fim ascultători de Fiul. Fiul ne-a dat cuvintele Tatălui noi primindu-le arătăm că ne supunem Tatălui. Dacă supunearea și ascultarea lui Isus e privită ca fiind una, la fel trebuie să fie și ascultarea și supunerea noastră.

Aici nu este vorba că noi după glorificare vom deveni Dumnezeu. Niciodată creaturile nu vor avea atributele Dumnezeirii.

v.12: Când eram cu ei, îi păzeam Eu în Numele Tău; pe aceia pe care Mi i-ai dat, i-am păzit şi nici unul dintre ei n-a pierit, decât fiul pieirii, ca să se împlinească Scriptura.

– Când eram cu ei, îi păzeam Eu în Numele Tău; pe aceia pe care Mi i-ai dat. Aici este arătată grija specială a Fiului și responsabilitatea Sa, asumată în planul etern. Acum când urma plecarea la Tatăl, Domnul îi încredințează în mâna Tatălui. Dar nu numai atât, le promite după înălțare că vor primi un Mângâietor de aceeaș natură cu El, care va rămâne cu ei în veac. Aici vedem protecția desăvârșită a Dumnezeului Triunic în siguranța mântuirii aleșilor.

– i-am păzit şi nici unul dintre ei n-a pierit, decât fiul pieirii, ca să se împlinească Scriptura. Aici vedem clar doctrina biblică a alegerii,predestinări și a siguranței mântuiri. Nu a pierit nici unul din cei aleși. În capitolul 10. 28-30, apostolul Ioan spune:

,,Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem.”
A pierit doar Iuda, ca să se împlinească ceea ce era rânduit cu privire la el și deja profețit înainte de a se împlini. Aici întâlnim una dintre cele mai grele doctrine de explicat din Sfânta Scriptură – doctrina respingeri care este reversul doctrinei alegeri.
Expresia fiul pierzării face referire la faptul că Iuda era desemnat de Dumnezeire din planul etern ca să vândă pe Domnul și să meargă la pierzare. Aceeaș doctrină o înțelegem clar și în dreptul tuturor profeților mincinoși, a proorocului mincinos și Anticristului din Cartea Apocalipsei.

v.13: Dar acum, Eu vin la Tine; şi spun aceste lucruri, pe când sunt încă în lume, pentru ca să aibă în ei bucuria Mea deplină.
Domnul le mai repetă încă odată faptul că El trebuie să vină din nou la Tatăl. Accentuează lucrul acesta ca ei să înțeleagă că așa era hotărât în planul etern și scris în Scriptură că trebuie să se întâmple (Isaia 53. 10). Le spune lucrul acesta înainte de moartea Sa, ca după ce va învia și li se va arăta din nou, să aibe o bucurie deplină. Acum nu se puteau bucura, deoarece aveau inima plină de întristare, dar după ce El li se arată, bucuria le inundă inimile. Chiar salutul Domnului către femei, după ce primesc vestea de la ingeri în mormânt, a fost ,,Bucurați-vă!” (Matei 28.9).

v.14: Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume.
– Le-am dat Cuvântul Tău. Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat Adunării Sale de ucenici care era de față și care ascultau rugăciunea aceasta de mijlocire. Ei l-au primit deoarece Dumnezeu îi alesese ca ei să-l primească și prin aceasta Dumnezeu să fie glorificat.
– şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume. Aici apare din nou contrastul dintre cei dați și cei ne dați, dintre aleși și fiii pierzării. Vedem atitudini diametral opuse. Unii primesc Cuvântul, ceilalți nu Îl primesc.
Cei ce primesc sunt urâți de cei ce nu primesc. Lupta aceasta dintre întuneric și lumină se duce de când primii oameni au picat în păcat. Exemplul lui Cain și Abel ne stă mărturie peste veacuri. Fiii întunericului persecută pe cei ai luminii. De ce? Pentru că fiii luminii, nu mai sunt din lumea moartă în păcat.
La fel cum Domnul Isus a fost urât fără motiv pentru că nu era din lume, la fel și ei o să fie urâți. Lucrul acesta nu trebuie să surprindă pe nici un ales dat Fiului. Diavolul are o ură mare pe aleși, fiii pierzării la fel. Priviți vă rog chiar astăzi când se dezbat învățături despre alegere, predestinare, îndreptățire, înfiere, har suveran și gratuit; câtă împotrivire este! De ce toate acestea? Pentru că omul mort în păcat este vrășmaș al neprihănirii. Natura lui rea și înțelepciunea carnală (drăcească-Iacov 3.15.) , nu primește și nu poate să înțeleagă înțelepciunea lui Dumnezeu, aceste lucruri sunt nebunie curată!

v.15: Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.
Scopul lui Dumnezeu cu privire la aleși după ce sunt înviați din morți, este ca ei să rămână în lume. Domnul nu a predestinat ca să îi cheme acasă imediat, ci ei să rămână de mărturie ca o sământă de urmași până ce va reveni. Fie că făcea referire la Adunarea Sa și la menirea ei pe pământ, fie la cel ales în particular, Domnul are de lucru cu fiecare, după scopul cu care l-a creat și rânduit în planul etrn.
Nici unul nu poate pieri de pe pământ până nu își împlinește menirea care i-a fost dată de sus. De ce? Pentru că Dumnezeul lui este Atotputernic, și lucrează cu el în providența1 sa spre împlinirea lucrurilor pentru care l-a chemat.
Un bun exemplu de genul acesta este, că Adunarea Sa, va continua lucrarea trasată în Marea Trimitere, în fiecare secol până va veni El, ne fiind biruită de Locuința Morților, sau Saul din Tars, care a fost ales să ducă Numele Său la neamuri – F.A. 9.15-16.
Aleșii sunt păziți de cel rău cu o grijă special acordată. În multe episoade ni se relatează că în păzirea lor, Dumnezeu trimite chiar ființe angelice pentru a-i sluji – Ev. 1.14.

v.16: Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.
Versetul arată sfințirea noastră pozițională în Domnul Cristos. Chiar dacă trăim printre oameni, noi nu mai suntem priviți ca fiind din lume.
Versetul acesta arată clar separarea Domnului și a noastră de lumea care zace în cel rău. De toți aceia care găsesc plăcere continuă în starea de păcat. Domnul nu a avut natură păcătoasă în corpul Său după întrupare. El a îmbrăcat natura umană dar fără de păcat. Noi însă după nașterea din nou, nu ne-a fost extirpată această natură veche, ci rămâne în noi fiind potrivnică naturii celei noi. Dar chiar dacă acum purtăm acest conflict, îl purtăm temporar. Avest verset nu vorbește despre perfecțiune sau sfințenia instantanee căpătată în momentul botezului.

v.17: Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.

Credincioșii dați de Tatăl sunt consacrați pentru El, după ce primesc cuvintele adevărului care, îi învață să o rupă cu nelegiuirea. Nu poți să fii sfânt fără să fii ales și nu poți încă să spui că ești ales dacă nu dai dovadă de sfințenie. Alegerea nu te îndeamnă să trăiești tihnit în păcat sau să păcătuiești ca să ți se înmulțească harul și mai mult. Sfânt înseamnă să fii dedicat, pus deoparte sau consacrat pentru Dumnezeu.

Cristos este adevărul sau Cuvântul adevărului deoarece în El nu există minciună și El ne-a predicat tot ce a auzit de la Tatăl. Primind adevărul Lui în urma credinței mântuitoare suntem sfințiți.

v. 18: Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume.

Trimiterea Domnului Isus în lume nu a fost una fără un scop precis. Scopul acesta și-a atins țelul pentru că altfel Dumnezeu nu ar mai fi Atotputernic.

Trimiterea ucenicilor în lume are un scop. Domnul aici vorbește la trecut. El îi trimisese de cel puțin două ori în lume până în momentul acesta când se roagă pentru ei. Prima trimitere a Adunării Sale, a fost când trimite pe cei 12 apostoli (Matei 10.1.) și a doua este a celor 70 de ucenici (Luca 10.1.). Rolul trimiterii era să răspândească cuvintele Tatălui primite de la Cristos.

Ambele trimiteri atât a Domnului cât și a Adunării implică autoritate. Doctrina aceasta a autorității este una destul de importantă în Scriptură. Cine lucrează fără să fie trimis crează confuzie. De cele mai multe ori persoanele ce lucrează fără autoritate, predică erezii și scot în evidență un caracter nesupus (F.A.15.24.).

v.19: Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.

Nu era domnul consacrat total pentru Dumnezeu când a venit să îi împlinească toată voia Sa? Ba da! Atunci la ce se referă sfințirea pentru cei dați? Cred că face referire la punerea Sa deoparte ca jertfă ispășitoare pentru păcatele lor. Ca unul care prin plata păcatelor cu propriul sânge să le câștige răscumpărarea prefigurată de toate jertfele vechi testamentare. Ei văzând și înțelegând lucrul acesta, să priceapă ce este sfințirea.

v.20: Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor

– Şi Mă rog nu numai pentru ei. Contextual El se roagă Tatălui pentru ucenicii Săi care erau de față și auzeau această rugăciune de mijlocire. Aici putem încadra și pe toți mântuiții din acele zile care primiseră mărturia Lui.

– ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Dar Domnul nu limitează mijlocirea doar pentru ei, ci o extinde asupra tuturor din viitor care sunt dați, dar care încă nu le venise ceasul să fie născuți din nou. Aici mie, mi se umple sufletul de bucurie pentru că știu că în acest cuvânt ,,TOȚI” sunt inclus și eu.

Vresetul mai scoate în evidență faptul că, Adunarea Sa în urma Marii Trimiteri, va merge așa cum a poruncit Cristos în Matei 28, până la marginile pământului să Îi ducă vestea bună a adevărului.

v.21: Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

– Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine. Unitatea de aici cred că se referă la unitatea doctrinară în adevărul Tatălui primit prin descoperirea pe care le-a făcut-o Fiul.

Prin această descoperire primită și crezută cred că putem spune că suntem una cu Tatăl și cu Fiul. Bineînțeles că cel care crede lucrurile primite, nu poate fi decât un mântuit, în care trebuie să se reflecte dragostea lui Dumnezeu. Oamenii privind la caracterul său și la practica sa, trebuie să vadă în omul acela caracterul lui Dumnezeu reflectat.

– pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Lumea de aici este lumea celor credincioși care primește mărturia ucenicilor pentru care Domnul se roagă în v.20. Nu este lumea păcătoasă a celor ne dați deoarece ei nu vor crede niciodată în mod mântuitor, că Isus a fost trimis de Tatăl.

Prima parte a acestui verset, smulsă din context este folosită într-un mod pervers pentru a promova unitatea în diversitate doctrinară a mișcării ecumenice. Domnul Isus în verset, nu promovează nici unitate în diversitate și nici unirea nesfântă cu bisericile apostaziate ce promovează doctrine și practici false.

v.22: Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una

Despre slava Domnului Isus, apostolul Ioan însuș mărturisește că a văzut-o:

,,Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl” – Ioan 1.14.

Ucenicii au văzut slava Lui de multe ori în decursul lucrării Sale pământești: la schimbarea apei în vin, pe munte la schimbarea la față, la învierea lui Lazăr, etc…

Aceste lucruri au întărit și mai mult convingerea lor că El vine de la Dumnezeu. Nu numai unitatea doctrinară i-a făcut să fie una, dar și cea practică. Ucenicilor li s-a dat și lor autoritate să facă lucruri pe care Le-a făcut Domnul: vindecări miraculoase, semne mari, minuni, etc. Prin această autoritate, ei au manifestat slava primită de la Tatăl.

v.23: Eu în ei, şi Tu în Mine – pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine.

Suntem una în chip desăvârșit cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul, atâta timp cât credem și practicăm adevărul împărtășit de Domnul Isus. Altfel nu putem fi una. Rămânând în această unitate suntem iubiți de Tatăl așa cum El a iubit pe Fiul.

v.24: Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.

– Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu. În mijlocirea Sa de Mare Preot, Domnul ne lasă să înțelegem că acolo unde Își petrece El veșnicia ne-o vom petrece și noi.

Noi toți care am fost dați de Tatăl. Doar noi vom avea parte de Paradisul etern. Dorința Domnului și mijlocirea Sa, este făcută după voia planului etern. Lucrul acesta se va întâmpla așa după cum dorește Domnul. În cap. 14.3, Domnul le spusese:

,,Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.”

Scopul pentru care face Domnul locuirea noastră pentru veci cu El este: ,,ca ei să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu”. Slavă pe care Domnul a avut-o înaite de întrupare.

– fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Nimeni nu cred că se îndoiește de faptul că Dumnezeu a iubit de Cristos înainte de întemeierea lumii. În dumnezeire există o dragoste perfectă mai presus de înțelegerea umană. Dragostea aceasta cred că se referă la dragostea care a fost manifestată în legătură cu noi în vederea răscumpărării noastre.

v.25: Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis.

– Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut. Lumea moartă în greșeli și păcate nu cunoaște pe Dumnezeu. Aici Domnul scoate în evidență incapacitatea totală a oamenilor de a crede în mod mântuitor.

– dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Domnul Isus L-a cunoscut pe Tatăl deoarece El este Dumnezeu. Îl mai cunosc pe Tatăl și aceia cărora vrea Fiul să le descopere:

,,şi nimeni nu ştie cine este Fiul, afară de Tatăl, nici cine este Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.” – Luca 10.22.

v.26: Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău şi li-l voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei, şi Eu să fiu în ei.”

Cum au cunoscut aleșii, Numele Tatălui? Prin faptul că lucrările și cuvintele spuse de Isus erau ale Tatălui. Isus promite că Numele Tatălui va mai fi făcut cunoscut aleșilor și în continuare. Va fi făcut cunoscut în modul cel mai profund la Golgota când ei vor înțelege de ce Le-a spus că Tatăl, L-a iubit așa de mult. Văzând dragostea aceasta Ioan a mărturisit:

,,Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.
Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” 1Ioan 4.9-10.

Concluzie:

Urma să vină ceasul plecări la Tatăl și ucenicilor li se umpluse inima de întristare. În această rugăciune, Domnul Isus amintește din nou scopul trimiteri Sale pe pământ, scop ce urma să își atingă țelul în curând.
În rugăciunea de față Domnul Isus amintește unitatea cu Tatăl și toată asculatarea Sa conform cu ce hotărâseră în planul etern în vederea răscumpărări.
Rugăciunea Sa de mijlocire, are în vedere sfințirea, siguranța și protecția acelora care I-au fost dați de Tatăl. El se roagă numai pentru ei și pentru cei ce vor crede în El prin mărturia lor. Nu mijlocește pentru lumea care nu I-a fost dată să moară pentru ea. Mijlocirea Sa este limitată doar la cei care, I-au fost dăruiți în planul etern și predestinați pentru viață veșnică . În rugăciune ei sunt numiți ,,aceia pe care Mi i-ai dat Tu”.

23 decembrie 2017 | Categories: Har | Tags: aceia pe care Mi i-ai dat Tu, alegere, cei chemați, Ioan 17, predestinare | Lasă un comentariu