Câteva lucruri de știut despre Sărbătoarea Paștelui

de Aurel Munteanu

De unde provine cuvântul Paște în limba română?

Provine din evreiescul „Pesah” care înseamnă literal „a trece peste”. Expresia face aluzie la faptul că Yahweh (Dumnezeu) când a pedepsit întâii născuți din Egipt, a sărit peste casele evreilor, care aveau sângele mielului, pe stâlpii de la porțile casei sau stâlpii interiori ai ușii de la intrare.

Paștele a fost o sărbătoare strict evreiască.

Această sărbătoare pe lângă altele (a Cincizecimii, Ispășirii sau Corturilor) a fost poruncită de Yahweh poporului evreu, cu care El a încheiat Legământ la Sinai. Sărbătorile, sabatele, cuvintele scrise pe cele două table de piatră, legile civile și ceremoniale, trebuiau privite ca un tot unitar. Acest tot unitar Scriptura îl numește Legea (Exodul, 24:12) sau Legea lui Moise (Evanghelia după Luca, 2:22). Mai este numit în zilele noastre și „Legământul mozaic”, după numele lui Moise, care a fost mijlocitor între Yahweh și popor. Cine era dintre neamuri în perioada Legii mozaice și dorea să-L slujească pe Yahweh în termenii acestui Legământ, trebuia să fie circumcis, să devină prozelit și să țină toată Legea.

Și-a găsit această sărbătoare împlinire în jertfa lui Isus Cristos de la Golgota?

Mielul de Pesah, era un tip al lui Mesia care avea să moară, ca să salveze prin sângele Său pe aceia pentru care făcea ispășire (murea în locul lor). Ioan Afundătorul, Îl desemnează la începutul lucrării Sale pe Isus din Nazaret, ca „Miel al lui Dumnezeu ce ridica păcatul lumii” (Evanghelia după Ioan, 1:29). Iar apostolul Pavel identifică pe Isus în Întâia epistolă către corinteni, 5:7b, ca fiind: „Cristos, Paştile nostru, care a fost jertfit.”. Odată găsindu-și împlinirea, sărbătoarea nu mai trebuia ținută și repetată în fiecare an. 

Paștele evreiesc trebuia ținut câtă vreme Legământul cu poporul evreu era în vigoare.

Legământul mozaic trebuia ținut și împlinit întocmai după prescripțiile poruncite de Yahweh. Cine călca o singură poruncă din Lege, era privit ca și călcător al Legământului și intra sub incidența blestemelor (vezi Deuteronomul, 28:15-68). Însă nici un om din popor nu a putut să  țină toată Legea, datorită naturii păcătoase cu care s-a născut. Doar Unul singur a putut să o țină deoarece, El nu a avut păcat. Singurul care a împlinit-o este Isus Cristos, Sămânțul femeii, promis lui Adam după izgonirea din grădina Edenului (vezi Geneza, 3:15).

Odată împlinită de Isus Mesia, această tipologie repetitivă a sărbătorii, mai trebuie ea ținută în aceeași formă și la aceeași dată de 14 Nisan?

Odată, tipologia împlinită de Isus la Golgota, odată rupt Legământul condiționat cu poporul evreu, nimeni nu mai trebuie să țină Paștele după prescripțiile Legii mozaice (citește-le în Exodul, 12). Cine încearcă să țină într-o formă sau alta, praznicul Pesah-ului evreiesc (mâncând miel, azimi și ierburi amare), mărturisește public că Isus nu este Cristosul care a venit și împlinit tipologia acestei sărbători. 

Odată jertfit și împlinind Legea mozaică, Cristos instituie un alt Legământ. 

Partenerul acestui Nou Legământ devine Ekklesia Sa (Adunarea), care primește la rândul ei, porunci și orânduieli ilustrative lăsate în amintirea a ceea ce a împlinit El la Golgota (botezul și Cina). Cina Domnului, ca și comemorare ilustrativă și repetitivă (nu sacrament mântuitor)  este poruncită Adunării Sale până va reveni El:

²³Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat; şi anume, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine.

²⁴Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.”

²⁵Tot astfel, după Cină, a luat paharul şi a zis: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el.”

²⁶Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El.

1 Corinteni, 11:23-26

Odată jertfit și sfințind cu sângele Său un nou popor de Legământ, acesta este dator să țină Legea lui Cristos și nu pe cea mozaică, parțial sau în toate aspectele ei. Partenerul acesta de Legământ Nou, nu are voie să amestece Legămintele și nici prescripțiile acestora. Dacă o face, este ca și când cineva ar încerca să pună „must ce fermentează într-un burduf scorojit” sau „petic nou la o haină veche ce se destramă mereu” (Evanghelia după Marcu, 2:21,22).

Ca și membru în biserica catolică și ortodoxă, cum trebuie să mă raportez la  Paștele evreiesc?

Trebuie să privesc această sărbătoare, împlinită de Domnul Isus la Golgota. Scriptura spune: „Cristos, Paştile nostru, a fost jertfit.” (1 Corinteni, 5:7b).

Drept urmare trebuie să merg la biserică să mă împărtășesc cu pâinea și vinul dat de preot?

Nu pentru că biserica catolică și ortodoxă au dezertat de la  „credința dată sfinților odată pentru totdeauna”. Aceste biserici cred în transsubstanțiere, numesc Cina taină mântuitoare și nu au autoritate să comemoreze această rânduială Nou Testamentară. În afara faptului că nu au autoritate, sărbătoarea aceasta este amestecată cu o aromă de creștinism, iudaism și foarte mult păgânism. De fapt toate obiceiurile, superstițiile și tradițiile legate de această sărbătoare a Învierii, sunt legate de cultul lui Tammuz și al zeiței Iștar (Astarteea), zeița războiului, iubirii și fertilității, căreia i se închinau la începutul fiecărei primăveri, când natura revine din nou la viață. Iată câteva exemple de tradiții care sunt preluate direct în păgânismul antic:

1. Postul Mare de 40 zile. În antichitate diferea ca număr de zile, de la popor, la alt popor. Doar caldeenii îl țineau 40 de zile. Este vechiul post numit Castus (sacru),  în cinstea lui Tammuz zeul soare, care începea la 3 zile după echinocțiul de primăvară. Făcea parte din ritualul închinării la Astarteea, zeița primăverii, Împărăteasa Cerurilor și la fiul său Tammuz, care a murit și a înviat în această perioadă și a mers să locuiască în soare. Era o perioadă de post și jale care este consemnată chiar în Biblie, ca fiind ținută de evreii idolatri – Ezechiel, 8:14-16.
2. Sărbătoarea Floriilor. Nu este alta decât vechea sărbătoare romană numită Floralia, sau Florifertum. Simboliza reînnoirea ciclului vieții și era marcată de petreceri vesele, dansuri și băutură, și de expunerea din belșug a florilor. Prostituatele romane considerau acest festival ca fiindu-le dedicat, în timp ce cetățenii romani obișnuia să împodobească cu flori templele. 
3. Joia Mare. În această zi, femeile încep să pregătească pasca şi să vopsească ouăle.

1. Vopsitul ouălor. Are directă legătură cu închinarea la Astarteea, unde se credea că oul este generator de viață, este păstrătorul secretului vieții. Învățatul egiptean Hyginus, spunea despre acest obicei că: „Un ou de dimensiuni minunate a căzut  din ceruri în râul Eufrat, iar peștii l-au rostogolit pe mal, unde porumbeii și-au făcut cuib pe el și l-au clocit, astfel încât de acolo a ieșit Venus care apoi era numită zeița Siriană” – adică Astarteea. (Citatul este preluat din De la Babilon la Roma, de Alexander Hislop, pag. 199, tipărită de Fundația Mantachie, „O voce baptistă” Bocșa, 2014). Ouăle colorate, în special roșii erau oferite cu ocazia Echinocțiului de primăvară chiar și pe vremea romanilor.
2. Pasca este „sfânta turtă” făcută din făină fină cu miere, cu o cruce pe ea, închinată Împărătesei cerului. Referință la acest obicei găsim și în Ieremia, 7:17,18.

4. Vinerea neagră. Era ziua când se ținea post negru și se încheiau cele 40 de zile ale Postului Sacru. În această zi se crede că a fost răstignit Domnul Isus. În realitate El a fost răstignit miercuri dimineața în jurul orei 9. A fost pus în mormânt la începutul zilei de joi (care începea de miercuri după ora 18), și a înviat la finalul sabatului, când începuse ziua întâi a săptămânii (sâmbătă seara după ora 18), împlinind astfel, cele 3 zile și 3 nopți după semnul profetului Iona (Evanghelia după Matei, 12:39,40). 
5. Duminică dimineața în zori, momentul învierii Lui Cristos. Zorii zilei și închinarea cu fața la răsărit (spre soare) când se fac 3 cruci, provine din păgânismul antic (vezi Ezechiel, 8:16). Crucile erau făcute în cinstea lui Tammuz, fiind vechiul simbol în forma literei T, inițiala numelui zeului.

Bisericile neoprotestante mărturisesc că nu țin Paștele evreiesc ci, Învierea Domnului.

Totuși și ele sunt virusate de superstiții sau tradiții nebiblice preluate din catolicism sau ortodoxie. Spre exemplu:

1. În țările unde majoritari sunt catolicii și protestanții, Învierea este serbată odată cu aceștia. Neoprotestanții români țin Învierea la aceeași dată cu ortodocșii. 
2. Pe context românesc, de Floriile ortodoxe în bisericile neoprotestante se predică despre învierea lui Lazăr sau intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim. La o săptămână după Paște, se predică despre Toma necredinciosul.
3. În ceea ce privește ziua răstignirii Domnului, toți predică că aceasta a fost vineri în loc de miercuri.
4. Unii chiar se strâng și ia Cina Domnului joi seara.
5. Până la Înălțare, se salută cu „Hristos a înviat” și cântă imnul ortodox: „Hristos a înviat din morți, Cu moartea pe moarte călcând, Și celor din morminte, Viață dăruindu-le.”.
6. Se fac cozonaci, se mănâncă miel, se vopsesc ouă, se dăruiesc iepurași de ciocolată.
7. Unii dintre ei sunt implicați în marșul „Drumul Crucii”. 
8. Organizează excursii în Israel unde se presupune a fi „locurile sfinte”, pentru a călca în „Săptămâna mare”, pe „urmele pașilor lui Cristos”.

În concluzie: Paștele a fost o sărbătoare evreiască inclusă în Legea mozaică. Era o umbră Vechi Testamentară, care și-a găsit împlinirea în Cristos. În ideea aceasta apostolul Pavel, afirmă: „Cristos, Paştile nostru, a fost jertfit.” (1 Corinteni, 5:7b). Odată jertfit și sfințind cu sângele Său un nou popor de Legământ, acesta este dator să țină Legea lui Cristos în toate rânduielile ei. Cina Domnului este acum în acest Legământ rânduiala comemorativă și repetitivă, ce ilustrează jertfa Sa, și este poruncită Adunării Sale până va reveni El. Nu trebuie serbată la începutul fiecărei primăveri ci, ori de câte ori Adunarea Nou Testamentară, se întrunește cu scopul de a proclama moartea, îngroparea și învierea Domnului (1 Corinteni, 11:26). Cina Domnului nu trebuie îmbinată nici cu practici din Pesah-ul evreiesc și nici cu obiceiuri din păgânismul antic. Cine o ține diferit de cum a fost poruncită, ofensează pe Tatăl și necinstește pe Fiul Său.