Fiul pierdut – Luca 15. 11-32.
Fiul pierdut
Luca 15. 11-32.
Contextul lărgit în care este dată această pildă a fiului pierdut:
1. Pilda cu oaia rătăcită cautată de păstor și adusă înapoi în turmă
2. Drahma pierdută căutată de femeie și găsită
3. Dacă în primele două pilde accentul cade pe perseverența și bucuria proprietarilor de aș găsi oaia și drahma, în această pildă a fiului pierdut accentul cade pe răbdarea, dragostea, bunătatea, mila, îndurarea și bucuria tatălui care primește fiul piedut și pe depravarea morală a acestuia în a gestiona ucrurile moștenite. La toate trei pildele finalul se încheie cu : ,,bucurați -vă că au fost găsite.”
4. În pilda cu ispravnicul necredincios, accentul cade tot pe lucrurile încredințate spre administrare și administrate defectuos prin care respectivul își câștigă prieteni.
5. Apoi mai jos Domnul mustră pe farisei care erau iubitori de bani și nu îi administrau spre slava lui Dumnezeu ci în înălțarea lor înaintea oamenilor.
6. Dupa care tot Domnul Isus le dă pilda cu Lazăr și cu un bogat nemilos care nu se îmbogațise față de Dumnezeu prin faptul că își cheltuise averea pe plăceri (se îmbrăca înporfiră și în subțire şi în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie şi strălucire) și nu administrase ce îi dăduse Domnul temporar – lucrurile de acum cele mici.
Definiția pildei sau parabolei:
„pildă, punerea unui lucru lângă altul, o comparare a unui lucru cu altul, o asemănare, similitudine, un exemplu prin care este ilustrată o doctrină, un percept…o zicătoare concisă, plină de conţinut şi instructivă, implicând o asemănare sau comparaţie şi având forţă povăţuitoare.” ( Dicţionarul Biblic al Noul Testament şi Psalmii, tipărit în 1993 de Societatea Christliche Literatur – Verbreitung)
Deci o parabolă este compararea unui lucru cu altul, ce scoate în evidență o învățătură cu un anumit tâlc.
Acum cum trebuie interpretată o parabolă?
O parabolă este destinată să arate un adevăr central, dar nu trebuie întotdeauna să atribuim un înţeles specific fiecărui detaliu.
Pentru a interpreta corect o parabolă trebuie să afli din context:
-a) de ce a fost spusă?
-b) ce a determinat să fie spusă?
-c) să identifici învăţătura centrală a ilustrării,
-d) să identifici detaliile relevante cât şi cele irelevante.
-a) pilda a fost spusă deoarece toți vameșii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte (Luc. 15.1).
–b) ce a determinat pe Domnul să fie spusă această pildă? Faptul că: … fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.” (Luc.15.2).
-c) învățătura centrală a pildei scoate în evidență caracterul tatălui, relația celor doi fii cu tatăl și dragostea sa specială față cel mic care ,,a fost mort, şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit” (Luc. 15.24,32).
-d) detaliile relevante:
– bunătatea, mila, îndurarea și dragostea agape necondiționată a tatălui (v.12; 20; 22-24;32)
– amândoi primesc o moștenire (v.12)
– nu se afirmă că vreunul din fii era mântuit când li se împarte averea
– caracterul imoral al fiului cel mic (v.12-19)
– pocăința acestuia și cererea de a fi primit ca unul dintre sclavii tatălui (17-21)
– reabilitarea la statutul de fiu (v.20;22-24)
– religiozitatea fiului cel mare (v.29)
– disprețul și ura față de pocăința și harul arătat de tatăl celui mai mic (v.25-32)
– fiul cel mare este asigurat de tatăl că el este moștenitorul său în continuare dar pe moment trebuie să se bucure și de faptul că celui mic i se acordă har (v.32)
– detalii irelevante:
– faptul că fiul cel mare primește averea fără să o ceară (v.12)
– cel mic se lipește de unul din locuitorii țării (v.15)
– că fiul cel mare era la câmp când este reprimit cel mic (v.25)
– că întreabă un rob ce este cu privire la evenimentul de acasă (v.26)
Identificarea personajelor prezentate în pildă:
– tatăl celor doi poate fi asemuit cu Dumnezeul lui Israel
– fiul cel mare cu evreii religioși ce resping pe Isus și rămân cu Legea lui Moise și tradiția
– fiul cel mic poate fi asemuit cu vameșii, curvele și toți păcătoșii ce se pocăiesc în Israel și prin credința în Cristos Isus, au parte de harul Noului Legământ (pe context nu putem introduce și neamurile deoarece în acel moment adunarea era compusă doar din evrei mântuiți).
Înainte de toate doresc să afirm că pilda nu vorbește despre căderea din har a fiului cel mic. Ea arată cât de mult poate decădea un om nemântuit și harul care i se poate face. Chiar dacă acest fiu se depărtează de tatăl, el rămâne tot fiu, fiu rătăcit. Statutul acesta nu și-l pierde nici înainte de plecarea de acasă nici după întoarcerea sa.
În această idee sunt date pildele de mai sus cu oaia rătăcită și drahma pierdută. Oaia rămâne tot oaie, cât timp este rătăcită nu devine câine și când e găsită se transformă iar în oaie. (Este oaie deoarece a fost predestinată să fie oaie salvată încă din planul etern). În Luca 19.10, Domnul Isus declară cu privire la Zacheu oaia pierdută: ,,…Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” Domnul Însuși la prima trimitere a apostolilor li se spune să meargă ,,la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10.6).
Pilda nu scoate în relief voința liberă a fiului risipitor și eforturile sale de a se pocăi singur și a se întoarce acasă. Ea scoate în evidență ruina spirituală și dragostea cea mare arătată de tatăl său. Dragostea specială a tatălui său, caracterul său îndurător l-a făcut să se pocăiască și să vină înapoi acasă. La fel se întâmplă și cu păcătosul ales care rătăcește. Dragostea agape a Tatălui îndurător îl trage cu funiile ei spre Cristos. În 1 Ioan 4.9-10, spune:
,,Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.”
Fiul cel mic, merita să fie dezmoștenit să fie socotit ca mort. El nu ar fi meritat nici cea mai mică bunăvoință din partea tatălui său, dar cu toate acestea, tatăl îi arată toată bunăvoința din lume. Dragostea tatălui l-a tras, l-a adus acasă pentru că el cunoștea caracterul tatălui său, cunoștea de unde a plecat. La întoarcere spune: ,,ca pe un rob primește-mă”, nu ca pe un fiu. De fapt toți răscumpărații au atitudinea aceasta și nici unul din ei nu revendică vre-un drept când vin la Tatăl.
În schimb, evreii religioși își puseseră în dreptul lor o neprihănire proprie a lor înșiși (Rom.10.3). Atitudinea aceasta o vedem deslușit la fiul cel mare care spune ,,nu ți-am călcat niciodată porunca”. Nu asta te înderptățește ca fiu înaintea Tatălui, ci harul! Nu poți veni nicicând și spune: ,,Doamne, Tu ai făcut dar și eu am făcut …. sunt îndreptățit să primesc mântuirea….”.
Fiul cel mic vine cu mâinile goale, cu propria rușine, cu neputința și cu viața sa ratată! Nu vine din poziția din care merită ceva.
Fiul cel mare vine din poziția meritorie, el spune: ,,nu am ascultat eu, nu am împlinit eu, iar tu acum primești pe desfrânatul acesta?” Aceeaș atitudine nu o găsim oare și în atitudinea fariseului de la Templu când se ruga împreună cu vameșul (Luca 18.9-14)?
Totuș pilda ne lasă la vedere în ciuda împietririi inimii fiului celui mare, un indiciu de har, de afecțiune și pentru el. Tatăl în pildă îi spune: ,,ce este al meu este și al tău”! Aici vedem clar sugerată dragostea lui Dumnezeu față de națiunea aleasă. Poporul Evreu ales, chiar dacă temporat este depărtat de la fața Sa în actualul Legământ, când se va împlini numărul deplin al celor ce trebuie să fie mântuiți dintre neamuri, Dumnezeu se va întoarce iar la ei. Ei deocamdată sunt împietriți spre binele nostru la fel cum era împietrit și fiul cel mare din pildă când tatăl său arată har celui mic. Dar Dumnezeu nu uită niciodată moștenirea Sa pentru care a dat popoare (Isaia 43.4)! Așa că Israelul va avea o șansă, Domnul se va întoarce iar la ai Săi, așa cum a promis în Romani 11. În ochii Domnului Israelul ca fiu mai mare rămâne binecuvântat datorită alegerii și promisiunilor făcute în Legământ părinților lor Avraam, Isaac și Iacov.
Concluzie:
Pilda aceasta a fiului pierdut trebuie privită în contextul în care Domnul Isus o spune. Trebuie ținut cont cine spune pilda, pe ce context este ea spusă, cine este auditoriul și ce mesaj central dorește ea să transmită.
Având în vedere toate acestea, cum vezi tu dragostea nemărginită a tatălui din pildă? O privești ca pe un lucru greșit sau ca pe un har acordat nemeritat fiului cel mic? Te bucuri tu că el a ales să arate har unui păcătos pierdut?
Pe de altă parte care este atitudinea ta față de fiul cel mic? Te poți bucura cu bucuria tatălui său? Adu-ți te rog aminte ce le spune Domnul Isus în Luca 15.10: ,,Tot aşa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte”.
Ești cumva împietrit și ai atitudinea fiului cel mare? Dacă nu, care este atitudinea ta față de Israelul religios și împietrit? Îi iubești tu, te rogi pentru ei? Aduți aminte că de la ei ne-a venit mântuirea! Îi privești ca lepădați pentru totdeauna de la fața lui Dumnezeu, crezând că Adunarea a înlocuit Israelul? Aduți aminte de spusele apostolului Pavel:
,,A lepădat Dumnezeu pe poporul Său? Nicidecum!… Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă mântuirea Neamurilor, ca să facă pe Israel gelos,….o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit” Rom. 11.1,11,25,26.
Domnul să ne facă să ne bucurăm de har și să nu îi uităm nici pe ei în împietrirea inimii lor! Și până la despietrirea acestei națiuni, să ne bucurăm cu bucuria Tatălui și a îngerilor sfinți, de harul de care avem parte! Bucurați-vă!
Definiţiile anumitor cuvinte de bază ale Sfintei Scripturi
Definiţie suveranitate:
Când afirmăm că Dumnezeul Triunic este suveran înseamnă că El acţionează fără vreun control sau influenţă exterioară şi face tot ce doreşte în conformitate cu voia şi înţelepciunea Sa infinită!
Definiţie providenţă:
Planul divin prin care este prevăzut și orientat cursul evenimentelor astfel încât Universul, ca întreg și creaturile individuale să realizeze scopurile stabilite de Dumnezeu.
Definiţia harului:
Graţiere nemeritată selectivă arătată de Dumnezeu oamenilor, graţie, favor nemeritat.
Natura harului pretinde ca acesta nu poate fi meritat – aceasta înseamnă ca nu se poate face nimic pentru a se obtine har, a mentine harul sau a ramane intr-o stare de har.
Definiţie : evanghelie = veste bună .
Ea spune că : ,,V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat, şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece.” (1Cor. 15.3-5).
Definiţie predestinare:
Predestinarea este decretul special al lui Dumnezeu, hotărât înainte de a crea lumea, prin care El a decis sfârşitul fiecărei făpturi raţionale şi mijloacele prin care se va ajunge la acest sfârşit, pentru Gloria Lui.
Acest termen este de origine latină, unde înseamnă a decide dinainte şi a hotărî cursul unei acţiuni, scopul şi mijloacele de realizare ale acesteia. În greacă, cuvântul proorizo înseamnă a decide, a hotărî mai dinainte un anumit lucru pentru o anumită utilizare.
Definiţie respingere:
Respingerea este actul veşnic al lui Dumnezeu prin care El, după înţelepciunea şi dreptatea Sa, a determinat să nu acorde bogăţiile harului Său mântuitor anumitor oameni, lăsându-i în păcat şi pedepsindu-i pentru el, spre gloria Lui.
Respingerea vizează persoanele lăsate fără har.
Definirea voii lui Dumnezeu:
Yahweh are o voie revelată a Sa şi o voie ascunsă.
Voia Sa revelată este cea care o găsim pe paginile Scripturii, ne învață datoria noastră față de Dumnezeu și este standardul responsabilității noastre. Este datoria noastră față de El.
Voia Sa ascunsă este scopul tainic neschimbabil și trebuie să se întâmple în ciuda neascultării creaturilor Sale. Este scopul neschimbător și veșnic privitor la toate lucrurile pe care El le-a făcut, pentru ca ele să fie aduse la îndeplinire prin anumite mijloace, în vederea unui sfârșit stabilit, conform Isaia 46.10,b:
Eu zic: „Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea.”
Chemarea este mesajul prin care omul este îndemnat să înceteze rebeliunea faţă de Dumnezeu şi să se predea necondiţionat (să capituleze) ascultării de Cristos Domnul. Evanghelia îndeamnă la întoarcere către Dumnezeu. La această lucrare omul se împotriveşte eficient până în momentul când îl cheamă Duhul. Atunci omul ascultă chemarea supunându-se.
Există 2 feluri de chemare: generală şi particulară.
Chemarea generală o adresează predicatorul urechii externe. Chemarea externă întotdeauna este respinsă de omul natural, din cauza morții spirituale în care se află. Doar predicarea evangheliei nu este suficientă pentru a aduce omul natural la pocăinţă şi credinţă. Omul trebuie capacitat de Dumnezeu în direcţia întoarcerii de la păcat şi a încrederii în Hristos.
Chemarea particulară o adresează Duhul lui Dumnezeu. Din acest motiv ea este cea mai eficientă. Fără această lucrare divină nici un om nu poate răspunde evangheliei. Cuvântul trebuie să vină în puterea Duhului Sfânt pentru ca omul să creadă. Prin această chemare interioară aleşii ies în evidenţă şi sunt mântuiţi. Aceasta explică de ce unii cred iar alţii nu. Credinţa este rezultatul aplicării harului prin Duhul Sfânt la cei aleşi, capacitându-i să răspundă evangheliei. Chemarea eficace nu poate întâmpina rezistenţă, deoarece este o chemare a puterii Divine prin Duhul Sfânt.
Definiţia naşterii din nou:
Învierea duhului mort dintr-un om de către Duhul Sfânt se numeşte naştere din nou.
Definiție pocăinţă:
Pocăința este o schimbare a minții în sensul concepțiilor și atitudinilor fundamentale .
gr. = metanoia , metanoeo .
Noeo = gândire , înțelegere sau a fi pătruns de o idee
meta = după și totdeauna indică o schimbare
Definiţia credinţei:
Iar credinţa este siguranţa celor sperate, o convingere despre lucrurile nevăzute.(Evrei 11.1).
Definiţia mântuirii:
Scăparea de păcat şi de consecinţele lui. Este în totalitate lucrarea lui Dumnezeu.
Mantuire : – ebr. : yesa
-gr. : soteria
– salvare; a elibera de factori ce constrâng pe cineva și-l îngrădesc; a duce la loc larg; libertate fără limite.
Definiţia faptelor bune:
Sunt faptele bune ce ne-au fost predestinate înainte de veci să mergem prin ele pentru ca Dumnezeu să Îşi câştige gloria. Tot datorită scestor fapte bune predestinate mai dinainte o să primim răsplătiri şi cununi în ceruri.
Definiţie sfinţenie:
Sfânt înseamnă pus deoparte ; dedicat ; consacrat ; tăiat ; separat ; separare în scopul unei întrebuinţări divine a unei persoane sau obiect.
În ebr. : qados ; gr. : hagios
Definiţia îndreptăţirii sau justificării :
Este o hotărâre juridică, un act juridic care are mai mult de a face cu justiţia lui Yahweh .
Înseamnă că El de la tronul Său te declară drept faţă de El şi te tratează ca şi când ai fi fost drept înaintea Lui .
Este un act prin care Dumnezeu transferă păcatul credinciosului asupra lui Cristos Isus cand a murit ca jertfă de ispăşire şi tot El transferă asupra credinciosului ascultarea perfectă a lui Cristos de Dumnezeu .
Acesta este actul prin care credinciosul este socotit îndreptăţit (neprihanit cum zice Cornilescu) .
Dumitru Cornilescu cam rateaza termenul traducându-l cu neprihanire . In DEX 2009 acesta este definit în felul următor:
NEPRIHĂNÍT, -Ă, neprihăniți, -te , Care este fără prihană, fără păcat, fără vină, pur, curat, nepătat, imaculat; cast. – ne- +prihănit ( „păcătos, vinovat” < prihană).
Greşala lui Cornilescu a constat în înlocuirea termenului îndreptăţire care este un termen juridic, cu un cuvânt de natură morală – fără vină, fără pată. Cuvântul îndreptăţire vorbeşte de hotărârea lui Dumnezeu de a ne socoti drepţi în baza meritelor lui Cristos. El arată gloria jertfei. Însă cuvântul neprihănire are în vedere unul din efectele jertfei, şi anume spălarea sau curăţirea. Astfel acest termen trunchiază măreţia jertfei şi a hotărârii lui Dumnezeu cu privire la aleşi.
Definiţie depravare totală:
Depravarea totală nu înseamnă că fiecare om este cât poate fi el de rău, ci aceasta înseamnă că fiecare parte a omului a fost afectată în mod negativ de păcat: intelectul, sentimentele, conştiinţa şi voinţa.
Depravarea totală este cea care dezvaluie incapacitatea totală a omului de a se salva pe
sine însuşi şi aceasta din cauza efectului pe care l-a avut şi încă îl are păcatul asupra duhului şi sufletului.
Definiţia alegerii necondiţionate:
Alegerea înseamnă selectarea de către Dumnezeu, în veşnicie, a anumitor oameni pentru a-şi manifesta în ei bogăţiile harului, iubirii şi îndurării, spre gloria Lui şi fericirea veşnică a acestora.
Definiţie ispăşire:
Ispăşirea este actul prin care păcătosul este înlocuit de un substitut a cărui moarte are ca rezultat acoperirea păcatului lui, ştergerea datoriei, ridicarea pedepsei meritate, potolirea mâniei lui Dumnezeu, şi împăcarea lui Dumnezeu cu el.
În limba română, definiţia cuvântului ispăşire este aceea de a suferi din cauza unei greşeli, de a o răscumpăra prin suferinţă (conform DEX, 1998). Aceasta este o definiţie incompletă, făcând referire doar la partea de răscumpărare. În Scriptură, termenul are un înţeles mult mai bogat.
Următoarele cuvinte şi derivatele lor sunt traduse în româneşte prin ispăşire:
1. În evreieşte: kafar înseamnă a acoperi (kippur – acoperire) – păcatele erau acoperite sau păcătosul era acoperit de sânge înaintea lui Dumnezeu (Lev. 17:11, etc.).
a. Această acoperire însemna acceptarea de Dumnezeu a plăţii substitutive, satisfacerea dreptăţii Sale, temperarea mâniei şi împăcarea Lui cu ofensatorul (Lev. 1:4; 4:26; 5:16; etc.)
2. În greceşte, hilasmos ( + hilaskomai, hilasterion) – propiţiere sau satisfacţie. Mânia lui Dumnezeu este calmată fiindcă cerinţele dreptăţii Lui au fost împlinite (dreptatea Sa a fost satisfăcută) – Rom. 3:25; Evr. 2:17; 1 Ioan 2:2; 4:10
a. În Evr. 9:5, cuvântul hilasterion este tradus prin „capacul ispăşirii”, locul unde Dumnezeu se întâlneşte cu omul şi în care omul este acceptat pe baza sângelui.
Definiţie propiţiere:
Propiţiere înseamnă satisfacere (este traducerea cuvântului grecesc hilasterion). Prin intermediul propiţierii Dumnezeu poate arăta milă şi dragoste făpturilor păcătoase, rebele (Rom. 3:25).
Definiţie expiere:
Expiere este un sinonim pentru ispăşire şi înseamnă o stingere a vinei (datoriei) cuiva prin plătirea unui substitut de aceeaşi valoare.
Definiţie răscumpărare:
Răscumpărarea ste actul prin care Cristos plăteşte datoria păcătosului înaintea lui Dumnezeu, eliberându-l de sub pedeapsa adusă de păcatele comise.
A) În Ebraică, cel mai des folosit este cuvântul Gaal (a fi eliberat prin plătirea unui preţ, Eliberator): Iov 19:25; Ps. 19:14; 107:2, etc.
B) Cuvinte greceşti:
1. apolutrosis (eliberare) – înţelesul cuvântului este acela de a
plăti un preţ pe un sclav care este eliberat. În sens spiritual, suntem eliberaţi de sub puterea lui Satan, a păcatului, a lumii, etc.: Rom. 3:24; Ef. 1:7; 4:30; Col. 1:14
2. lutrosis (cumpărare prin plătirea unui preţ): Evr. 9:12
3. lutron, antilutron (preţul plătit pentru răscumpărare): Mat. 20:28; Mc. 10:45; 1 Tim. 2:6
4. agorazo, exagorazo (a cumpăra cu un preţ în forum. Exagorazo are sensul de a cumpăra şi apoi a scoate din forum) – Ioan 6:5, etc. În sens spiritual înseamnă a scăpa de sub pedeapsa păcatului prin plătirea unui preţ de sânge (Gal. 3:13; 4:5; 1 Cor. 6:20; 7:23; etc.)
Definiţie Împăcare:
În greceşte termenul katallasso (subst. Katallage) înseamnă schimbare de valori echivalente, repararea unei ofense, restaurarea favorului, reconciliere: Rom. 5:8-11; 2 Cor. 5:18-20; Ef. 2:13-18; Col. 1:21-23
Această împăcare este una obiectivă, este realizată de Cristos şi se referă la împăcarea omului cu Dumnezeu în sensul împăcării dreptăţii şi sfinţeniei lui Dumnezeu ofensate de păcat. Cauza indignării şi mâniei lui Dumnezeu a fost îndepărtată aşa că manifestarea iubirii speciale şi a harului Său faţă de cei pentru care Cristos a murit este în perfectă concordanţă cu dreptatea şi sfinţenia Sa.
Definiţie chemare eficientă a Duhului:
Este răspunsul pozitiv inevitabil produs de puterea lui Dumnezeu în cei
aleşi la chemarea interioară a Duhului Sfânt în momentul în care ei aud chemarea
exterioara a Evangheliei.
Definiţia perseverenţei şi păstrării sfinţilor în har:
Perseverenţa sfinţilor este doctrina biblică ce învaţă că cei aleşi, pe care Dumnezeu i-a
pus deoparte şi i-a predestinat pentru mântuire, vor ramâne veşnic sub grija Lui suverană şi niciunul din ei nu va pieri.
Dă Dumnezeu tuturor oamenilor o şansă la mântuire?
Dă Dumnezeu tuturor oamenilor
o şansă la mântuire?
de Raul Enyedi
Am auzit recent un predicator care a făcut următoarea afirmație (îl parafrazez): Dumnezeu dă tuturor oamenilor o șansă egală de a accepta mântuirea. Dacă nu ar fi așa, unii L-ar acuza pe Dumnezeu în ziua Judecății că a fost nedrept, căci lor nu le-a oferit șansa de a-L accepta sau a-L respinge pe Cristos.
Ceva e total greșit în această afirmație! Cât anume e greșit?Totul! Absolut totul! Ce anume e greșit? Să analizăm pe rând.
1. Afirmația dovedește o noțiune greșită despre mântuire: Conform acestei teorii, ceea ce Dumnezeu face în mântuire este să îi aducă pe oameni în poziția de a accepta sau refuza oferta/soluția Lui (jertfa lui Cristos), așa încât finalizarea mântuirii depinde de om. Aceasta i-ar face pe oamenii care o acceptă parteneri cu Dumnezeu în mântuire, împărțind cu Dumnezeu meritul pentru ea.
Cum așa? Iată cum: dacă Dumnezeu face o ofertă tuturor și doar unii o acceptă, diferența între mântuire și condamnare este făcută de omul care a acceptat oferta lui Dumnezeu, de voința lui. Omul, prin propriile puteri, se deosebește de cei ce ajung să fie condamnați. În acest caz, mântuirea nu mai este un cadou, un har nemeritat, ci este datorată de Dumnezeu celui care ÎȘI FACE partea lui, acceptând acest cadou. Ce înseamnă aceasta? Că omul trebuie să facă ceva pentru mântuire, iar aceasta este mântuire prin fapte, nu prin har!
Scriptura afirmă cu tărie contrariul! Mântuirea este în totalitate opera lui Dumnezeu. De aceea este prin har! „Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni!” Nici măcar actul voinței, prin care omul acceptă soluția lui Dumnezeu pentru sine, nu vine de la om, ci „este darul lui Dumnezeu”. A spune că mântuirea omului este cauzată de el însuși înseamnă a spune că un om mort se poate aduce pe sine la viață printr-un act al voinței sale, sau că nașterea unui copil depinde de voința lui. Dacă aceste două afirmații sunt false, atunci falsă este și afirmația că omul își poate cauza, printr-un act al voinței sale, mântuirea sau învierea spirituală/nașterea din nou!
2. Al doilea lucru pe care Scripturile îl spun răspicat despre mântuire este că Dumnezeu mântuiește! Nu îl aduce pe om doar într-o stare în care acesta se poate mântui. Dumnezeu mântuiește! El dă viață spirituală, El regenerează! Dumnezeu nu doar oferă șansa mântuirii, El mântuiește efectiv și complet! El cauzează nașterea din nou, în urma căreia, omul, acum viu spiritual, își vede păcatul și se pocăiește, apoi crede în Domnul Isus. Și de ce o face? Pentru că Dumnezeu lucrează în el și îi dă darurile pocăinței și credinței! Al cui este atunci meritul pentru mântuirea omului? Al lui Dumnezeu! 100%. Doar astfel mântuirea omului este în totalitate meritul și opera lui Dumnezeu.
Esența mesajului menționat mai sus este mântuirea PRIN FAPTE, iar într-o astfel de construcție, termenii biblici ca „mântuire”, „har”, „fapte”, etc. sunt folosiți într-un mod deformat! Așadar, afirmația că Dumnezeu nu mântuiește efectiv, ci oferă doar șansa ca omul să se mântuiască pe sine este falsă și nebiblică!
Aurel Munteanu - blog 
Comentarii recente