,, Religia care nu este la fel de veche precum Cristos şi Apostolii Săi, este prea nouă pentru mine.” – Joseph Hooke, apologet baptist englez .

pilde

Parabola zizaniei din ogor

Mai înainte de a începe să explic parabola aceasta, corect este să definesc termenii. Dacă nu înțelegem ce este o parabolă și ce a vrut apostolul Matei să transmită prin termenul ,,Împărăția Cerurilor”, nu o să reușim niciodată să avem o explicație cinstită a textului ce urmează.

Definiția parabolei (pildei): Conform cu dicţionarul Biblic al Noul Testament şi Psalmii, tipărit în 1993 de Societatea Christliche Literatur – Verbreitung, o parabolă este: „punerea unui lucru lângă altul, o comparare a unui lucru cu altul, o asemănare, similitudine, un exemplu prin care este ilustrată o doctrină, un percept…o zicătoare concisă, plină de conţinut şi instructivă, implicând o asemănare sau comparaţie şi având forţă povăţuitoare.” Deci o parabolă este compararea unui lucru cu altul, ce scoate în evidență o învățătură cu un anumit tâlc.

Foarte important de știut este cum trebuie interpretată o parabolă.O parabolă este destinată să arate un adevăr central, dar nu trebuie întotdeauna să atribuim un înţeles specific fiecărui detaliu. Dacă focusăm prea mult detaliile irelevante, ajungem să deviem de la sensul pentru care a fost enunțată parabola și pierdem din vedere învățătura centrală. De aceea nu trebuie ,,dat zoom” pe detaliile nesemnificative.

Expresia Împărăția cerurilor o găsim doar în Evanghelia după Matei. În celelalte Evanghelii și epistole până la Apocalipsa, o găsim numită Împărăția lui Dumnezeu. Cred că acești doi termeni transmit aceeași idee și pot fi folosiți interschimbabil.

Împărăția cerurilor (Împărăția lui Dumnezeu) – definiție:

,,Termenul de Împărăţie, în general în Scriptură, se referă la guvernarea lui Dumnezeu peste întregul Univers, dar în ceea ce priveşte Împărăţia Lui spirituală pe pământ, îi include în sensul strict, pe toţi mântuiții prezenţi pe pământ la un moment dat. În sensul lărgit, termenul Împărăția cerurilor înclude pe toți aleșii născuți din nou de pe pământ, cât și pe falșii credincioși care sunt doar mărturisitori cu buzele, prezenţi pe pământ la un moment dat. Deci în parabole, Împărăția are de a face doar cu terestrul nu și cu cerul.”

Împărăţia lui Dumnezeu, a început odată cu crearea Universului (Ps.103:19), în timp ce Împărăţia spirituală pe pământ a început cu primul om salvat de la cădere în Geneza (Adam), care a fost născut din nou și strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui (Col.1:13).

În sensul cel mai larg, Împărăția cerurilor, îi include pe toţi care mărturisesc mântuirea și pe Isus ca Domn și Dumnezeu. În Matei 13, găsim aceste două sensuri, sensul strict și sensul lărgit – sămânţa adevărată şi zizania (neghina cum îi zice Dumitru Cornilescu).

De specificat că: există o singură Împărăție a lui Dumnezeu pe pământ care include mai multe faze. Împărăția predicată de Cristos Isus în această pildă, era diferită de faza Împărăției în care aceasta includea doar poporul evreu. Vedem lămurit aspectul acesta când se spune despre ea că este aproape (Marc.1:15); s-a apropiat de voi (Luc.11:20); este în mijlocul vostru (a iudeilor ca națiune, nu în inimile fariseilor vrășmași ai lui Cristos – Luc.17:21); în parabola viticultorilor (Mat.21:43).

Această fază a Împărăției începută în timpul lucrării Sale, are sfârșitul la finalul Necazului lui Iacov când are loc evenimentul descris în Matei 25: 31-46. Lucrul acesta îl vedem explicat de Domnul în parabola zizaniei și năvodului, când îngerii adună pe cei răi și sunt aruncați în cuptorul de foc (Mat.13:42); (Mat.13:50).

Această parabolă, este cunoscută în lumea creștină ca fiind ,,pilda neghinei”. Este o parabolă pe care avem binecuvântarea de a o avea explicată chiar de Domnul Isus. În limba greacă termenul nu este neghină ci, ζιζάνια (zizania), termen ce apare de 8 ori în N.T. (https://biblehub.com/greek/zizania_2215.htm ).

Ce era zizania? Dicționarele dau două tipuri de plantă pentru cuvântul zizania . Primul tip este ,,Lolium perenne” și cel de al doilea este ,,Lolium temulentum”. ,,Lolium perenne” mai este cunoscuta sub denumirea de : iarbă de gazon.

,,Lolium temulentum”, de obicei, cunoscută sub numele de zizanie sau otravă de zizanie . Este o plantă anuală, care face parte din familia Gramineae. Poate crește pâna la un metru înalțime având semințe în spic de culoare violet. Zizania, de obicei, crește în zonele unde se cultivă grâul și este considerată o buruiană. Similitudinea între grâu și zizanie, este atât de mare că, în unele regiuni, este menționată ca ,,grâu fals”. Ea poartă o asemănare strânsă cu grâul, pâna când i se coace spicul. Spicele de grâu sunt atat de grele încât la coacere, se apleacă și privesc în jos spre sol. Cele de ,,Lolium temulentum” au spicul mai ușor și rămân verticale. Spicele de grâu, la coacere, au o culoare galben- maronie, pe când cele de zizanie, au o culoare neagră – violet.

Cuvântul francez pentru zizanie este ,,ivraie” (din latina ebriacus, în stare de ebrietate). Acest cuvânt exprimă unul dintre efectele produse de această plantă după ce îi sunt consumate semințele. Unul dintre efectele produse de această plantă toxică, este somnolența și o stare de beție prelungită, care într-un final poate duce la moarte.

Neghina însă, este o plantă total diferită de zizania, în ceea ce privește tulpina, frunzele cât și semințele. Ea nu are nimic asemănător cu grâul. Denumirea ei este ,,Agrostemma githago”.

În DEX, neghina este definită 1. ca plantă erbacee cu tulpină păroasă, cu flori roșii-purpurii, cu sămânța măruntă și de culoare neagră, răspândită mai ales în culturile de grâu năgară; zizanie; mălură; negreață; (Agrostemma githago). 2 Sămânță de neghină, care, măcinată împreună cu sămânța de grâu, dă făinii un gust neplăcut și proprietăți toxice. Sursa: https://dexonline.ro/definitie/neghina .

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este capturc483-de-ecran_2019-12-31_12-04-02.png
24.Le-a pus înainte altă parabolă, spunând: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care seamănă sămânţă bună în ogorul lui; 25.dar, în timp ce oamenii dormeau, vrăjmaşul lui a venit şi a semănat neghină printre grâu şi a plecat. 26.Iar când a crescut firul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi neghina. 27.Şi robii stăpânului casei au venit şi i-au spus: «Domnule, n-ai semănat sămânţă bună în ogorul tău? De unde are atunci neghină?» 28.Şi el le-a spus: «Un vrăjmaş a făcut aceasta». Şi robii i-au spus: «Vrei deci să mergem şi să o adunăm?» 29.Dar el a spus: «Nu, ca nu cumva, adunând neghina, să smulgeţi şi grâul odată cu ea. 30.Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la timpul secerişului, voi spune secerătorilor: culegeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca să fie arsă; iar grâul adunaţi-l în grânarul meu»“. 36.Apoi, dând drumul mulţimilor, El a intrat în casă; şi ucenicii Săi au venit la El, spunând: „Explică-ne parabola neghinei din ogor“. 37.Iar El, răspunzând, le-a spus: „Cel care seamănă sămânţa bună este Fiul Omului; 38.şi ogorul este lumea; şi sămânţa bună, aceştia sunt fiii Împărăţiei; iar neghina sunt fiii celui rău; 39.şi vrăjmaşul care a semănat-o este diavolul; şi secerişul este sfârşitul veacului[+; şi secerătorii sunt îngerii. 40.Deci, după cum se adună neghina şi se arde în foc, aşa va fi la sfârşitul veacului. 41.Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor aduna din Împărăţia Sa toate prilejurile de poticnire şi pe cei care practică nelegiuirea 42.şi îi vor arunca în cuptorul de foc; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. 43.Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi să audă.

În parabola zizaniei:

– Semănătorul este Fiul Omului (Isus Mesia);

– țarina este lumea (nu Adunarea lui Cristos);

– sămânța bună sunt fiii Împărăției (cei aleși ale căror nume sunt scrise în Cartea vieții);

– zizania reprezintă pe fiii celui rău (cei nealeși ale căror nume nu sunt scrise în Cartea vieții);

– vrășmașul care seamănă zizania este Satan – v.39;

– secerișul este sfârșitul veacului – v.41, (eveniment ce se va petrece la finalul Necazului lui Iacov – Matei 25: 31-46.);

– secerătorii sunt îngerii sfinți care însoțesc pe Domnul la venirea Sa (Mat. 25.31; Apoc. 19.14);

– cuptorul aprins unde este aruncată zizania este iazul de foc, unde este plânsul și scrâșnirea dinților – v.42;

– grânarul Domnului Isus este locul unde aleșii vor petrece veșnicia cu El – v.30.

În această pildă, Domnul îi învață pe ucenici că tot ce a semănat între ei, va aduce rod cu siguranță. Țarina este zona locuibilă a pământului unde ajunge cuvântul și are oameni ce Îl mărturisesc prin Duhul sau ,,numai cu gura, inima rămânând departe”. Nu este tot pământul cu cele 7 miliarde de locuitori ai săi. Țarina a început cu zonele din Israel unde a predicat El sămânța, apoi s-a extins prin intermediul Marii Trimiteri de-a lungul generațiilor peste tot pe unde sunt copiii ai Săi născuți din nou și mărturisitori doar cu gura dar neregenerați de Duhul Sfânt. Nu putem extinde granițele țarinei (ale Împărăției), nici înainte de venirea lui Ioan și a Sa, și nici în Mileniu. Cred că le putem extinde din zilele lucrării Sale, până la finalul Necazului lui Iacov, când zizania din Legământul Nou de acum, este strânsă de îngeri, la venirea Sa vizibilă, pentru a pune capăt anticristului. Zizania, falșii creștini (oamenii din Marele Necaz, rămași după Răpire), vor avea tot teologia creștină pervertită din timpul cât Adunarea era printre ei. Practic în momentul Răpirii, din Împărăție sunt luați pe nori toți cei mântuiți (cei în Cristos), iar pe pământ, rămâne ,,drojdia păcătoasă” din Împărăție. (De specificat că în acest interval Răpire-finalul Marelui Necaz, vor exista aleși mântuiți, un număr atât de mare încât omul nu îi poate număra – Apoc.7.9,13-14.)

Zizania crescută și maturizată pe timpul Adunării, ajunsă acum la seceriș, acea generație, va fi strânsă la finalul necazului (după 7 ani), de către îngeri și aruncați în iazul de foc. Faza aceasta a Împărăției descrisă în parabolă, începe cu venirea Regelui ei și se încheie cu venirea Sa ca Rege judecător, închizând într-un fel cercul. Faza de acum a Împărăției începe în Israel și se va încheia tot în Israel. Pe acest context apare separarea celor răi din mijlocul celor buni. Pasajul explicit al venirii Sale ca Judecător, îl găsim în Matei 25.31-46.

Vedem că după parabola semănătorului, vin următoarele pilde care-i avertizează pe ucenici, cu privire la faptul că Împărăția va fi luată cu asalt și că va avea o creștere vizibilă neobișnuită. În acest context este dată parabola zizaniei, de Domnul Cristos, ca ei să cunoască ce va fi în timp cu această Împărăție. Faptul că Semănătorul seamănă și va ajunge la rod, vrășmașul, nu doarme și vine și seamnănă în țarina Lui, zizania. În felul acesta, Împărăția se va mări foarte mult, ca un aluat ascuns într-o cocă de făină. Pe acest aspect vine și le supune parabola cu bobul de muștar care crește într-un mod exagerat, din cea mai mică sămânță devine un arbust, și ajunge la un moment dat cuibărită de păsări necurate. Acest aspect (al cuibăririi păsărilor necurate în ramurile Împărăției crescute), este exemplificat prin parabola femeii care ascunde aluat (drojdie) în 3 măsuri de făină, până ce toată coca se dospește.

Această parabolă a zizaniei, trebuie înțeleasă în pereche cu parabola năvodului, pentru că au acelaș tip de concluzie: la finalul veacului se separă grâul (fiii Împărăției), de zizanie (fiii celui rău). Se va separa, ce este bun (peștii buni din năvod), de ce este rău (peștii răi). Grâul se va strânge în hambarul Semănătorului iar zizania se va strânge în cuptorul de foc unde va fi arsă. Peștii buni din năvod sunt adunați în vase, iar cele rele din năvod sunt lepădate afară.

Mare atenție! Toate aceste parabole sunt spuse pe împărăție nicidecum pe Adunare. Chiar dacă Adunarea este pe pământ ca expresie locală și vizibilă a Împărăției, reflectorul nu este focusat pe ea. Aplicând pe Adunare parabola, ajungi într-un final, la fel ca Augustin de Hippo (unul din ,,sfinții părinți” bisericești), la erezie. În disputa sa cu Donatiștii, el interpretează ,,țarina” din parabolă, ca fiind biserica universală (catolică) vizibilă a lui Cristos. De atunci, interpretarea lui pe această pildă, a fost baza eclesiologiei catolice și ortodoxe. El vedea ca loc de desfășurare al pildei – biserica. Și în biserică a concluzionat el, trebuie lăsați împreună să crească cei buni și cei răi (adică cei mântuiți și cei ne mântuiți și necredincioși), pentru că doar la sfârșitul veacului Dumnezeu îi va separa. Aceasta a fost încercarea lui Augustin de Hippo de a contracara atacul Donatiștilor, care spuneau că:

,,biserica voastră catolică nu poate să fie cea autentică – Mireasa fecioară, curată a lui Cristos, pentru că voi mărturisiți că aveți membrii adevărați și mulți credincioși falși, fără să îi disciplinați excluzându-i din biserică”.

Și interpretând parabola în felul acesta, a justificat Augustin de ce necredincioșii sunt membrii activi, ai bisericii și nu sunt excluși din catolicism. El spunea că în mijlocul bisericii, biserica are mijloacele de recuperare a lor (fapt pentru care au fost promovate sacramentele), și nu este bine să îi dai afară să îi pierzi, deoarece doar acolo găsesc har, își pot veni în fire și se pot pocăi. Pe cei mântuiți i-a numit biserica catolică invizibilă (deoarece grâul din mijlocul lor era cunoscut doar de Domnul, Donatiștii neavând voie să de-a verdicte), iar biserica vizibilă (compusă din grâu și zizanie) a rămas cunoscută drept țarina (biserica universală a lui Cristos). Cum Donatiștii nu făceau parte din biserica catolică, ei au fost considerați ca eretici (schismatici nemântuiți, buni doar pentru foc), deoarece ,,doar în biserică exista mântuirea nu și în afara ei”.

În această dispută a Donatiștilor cu ,,marele” teolog catolic, putem vedea clar deosebirea dintre Adunare (aflată printre cei catalogați drept adunări ale Donatiști) și Împărăție. Deosebirea aceasta nu era observată nici de Augusti. Dacă ar fi fost onest cu textul ar fi văzut că separarea este făcută de îngeri la final, pe când în Adunarea Domnului Cristos, separaea se cere să fie făcută de frații din Adunare chiar înainte de Cină, măturând aluatul (1Cor.5:7).

În Matei 18.15-17, Domnul Isus îi învață pe ucenici să exerseze disciplina în Adunare ( ex. excluderea curvarului din Corint – 1Cor.5.1-5.), pe când în Împărăție atitudinea este alta. Nici unul dintre noi nu poate da afară pe cineva din Împărăție. Adunarea Domnului Cristos nu este chemată să facă ordine în împărăție.

Adevărul este că peste tot în epistole, adunările Domnului sunt îndemnate să se păzească de păcat și de păcătoșii care le pot altera mărturia: (1Cor.5:9); (1Cor.5:11); (1Cor.5:13); (Rom.16:17); (2Tes.3:6); (2Tes.3:14); (2Tim.3:5); (Tit.3:10). Nici unde în Scriptură adunările Nou Testamentare, nu sunt rugate să tolereze păcatul și păcătosul (zizania). Faptul că îl dă afară din membralitatea Adunării, este o dovadă de dragoste până la vremea îndreptării, ca respectivul să fie câștigat. Nu tot așa stau lucrurile și în cazul celor morți spiritual. Ei nu trebuie adăugați în Adunare prin botez, cu nici un chip. Abia după nașterea din nou trebuie botezați și ucenicizați spre maturizare.

Mulți mântuiți din afara Adunării N.T., care sunt membrii ai Împărăției și împrăștiați prin biserici false, sunt afectați de aluat (de prezența doctrinelor false și a nemântuiților). Din acest motiv găsim adesea aleși regenerați de Duhul, care de multe ori sunt iritați, când aud tot standardul de credință, dat Adunării spre păstrare, ca ,,stâlp și temelie a adevărului”. De multe ori ei nici nu realizează pierderea spirituală ce o suferă și cât de mult sunt afectați pe parte de slujire.

Surse folosite:

Biblia Dumitru Cornilescu 1924: https://www.ebible.ro/

Toate traducerile existente în limba română: https://my.ebiblia.ro/app/index.html?redir#_


Parabola semănătorului

Matei 13

v.1: εν δε τη ημερα εκεινη εξελθων ο ιησους απο της οικιας εκαθητο παρα την θαλασσαν

Şi, în ziua aceea, Isus a ieşit din casă şi şedea lângă mare.

– Şi, în ziua aceea. Probabil în aceeași zi, în care Domnul Isus este vizitat de mama Sa și frații Săi (cap. 12, v.46) și spune ce se va întâmpla generației care-L respinge (v.45).

Isus a ieşit din casă şi şedea lângă mare. Probabil este vorba de casa Sa, din Capernaum (Mat.4:13), unde a locuit după ce Ioan Afundătorul a fost arestat (Mat.4:12). Marea de aici este Marea Galileii (cunoscută și sub următoarele denumiri în Biblie: Lacul Tiberiada, Lacul Ghenizaret, Lacul Kinneret, Marea Tiberiadei).

v.2: και συνηχθησαν προς αυτον οχλοι πολλοι ωστε αυτον εις το πλοιον εμβαντα καθησθαι και πας ο οχλος επι τον αιγιαλον ειστηκει

Şi s-au adunat la El mari mulţimi, încât El, intrând în corabie, S-a aşezat; şi toată mulţimea stătea pe ţărm.

Şi s-au adunat la El mari mulţimi. Faptul că Domnul era mereu înconjurat de mari mulțimi nu este un lucru neobișnuit. Mulțimile veneau deoarece Îl știau ca pe un mare Învățător, care mergea din loc în loc și făcea mult bine, vindecând pe toți cei ce erau apăsați de diavolul, căci Dumnezeu era cu El (Fapt.10:38).

încât El, intrând în corabie. Domnul predică mulțimilor adunate de multe ori din corabie. De acolo avea avantajul să poată fi văzut de toți. Fiindcă nu aveau stații de amplificare a sunetului, un loc mai sus, era totdeauna binevenit pentru transmitera unui mesaj audibil.

S-a aşezat; şi toată mulţimea stătea pe ţărm. Vedem că Domnul nu dădea învățătură stând în picioare. A sta jos în Scriptură, într-un cadru formal, indică o poziție de autoritate.

v.3: και ελαλησεν αυτοις πολλα εν παραβολαις λεγων ιδου εξηλθεν ο σπειρων του σπειρειν

Şi le-a vorbit multe în parabole, spunând: „Iată, semănătorul a ieşit să semene.

– Şi le-a vorbit multe în parabole, spunând. Mai înainte de a începe să explicăm pildele ce vor urma, corect este să definim termenii. Dacă nu înțelegem ce este o parabolă și ce a vrut Matei să transmită prin termenul ,,Împărăția Cerurilor”, nu o să reușim niciodată să avem o explicație cinstită a textelor.

Definiția parabolei (pildei):

Conform cu dicţionarul Biblic al Noul Testament şi Psalmii, tipărit în 1993 de Societatea Christliche Literatur – Verbreitung, o parabolă este:

punerea unui lucru lângă altul, o comparare a unui lucru cu altul, o asemănare, similitudine, un exemplu prin care este ilustrată o doctrină, un percept…o zicătoare concisă, plină de conţinut şi instructivă, implicând o asemănare sau comparaţie şi având forţă povăţuitoare.” Deci o parabolă este compararea unui lucru cu altul, ce scoate în evidență o învățătură cu un anumit tâlc.

Foarte important de știut este cum trebuie interpretată o parabolă. O parabolă este destinată să arate un adevăr central, dar nu trebuie întotdeauna să atribuim un înţeles specific fiecărui detaliu. Dacă focusăm prea mult detaliile irelevante, ajungem să deviem de la sensul pentru care a fost enunțată parabola și pierdem din vedere învățătura centrală. De aceea nu trebuie ,,dat zoom” pe detaliile nesemnificative.

Pentru a interpreta corect o parabolă trebuie să aflăm din context:

-de ce a fost spusă?

-ce a determinat să fie spusă?

să identifici învăţătura centrală a ilustrării;

-să identifici detaliile relevante cât şi cele irelevante.

Expresia Împărăția cerurilor o găsim doar în Evanghelia după Matei. În celelalte Evanghelii și epistole până la Apocalipsa, o găsim numită Împărăția lui Dumnezeu. Cred că acești doi termeni transmit aceeași idee și pot fi folosiți interschimbabil.

Împărăția cerurilor (Împărăția lui Dumnezeu) – definiție:

,,Termenul de Împărăţie, în general în Scriptură, se referă la guvernarea lui Dumnezeu peste întregul Univers, dar în ceea ce priveşte Împărăţia Lui spirituală pe pământ, îi include în sensul strict, pe toţi mântuiții prezenţi pe pământ la un moment dat. În sensul lărgit, termenul Împărăția cerurilor înclude pe toți aleșii născuți din nou de pe pământ, cât și pe falșii credincioși care sunt doar mărturisitori cu buzele, prezenţi pe pământ la un moment dat. Deci în parabole, Împărăția are de a face doar cu terestrul nu și cu cerul.”

Împărăţia lui Dumnezeu, a început odată cu crearea Universului (Ps.103:19), în timp ce Împărăţia spirituală pe pământ a început cu primul om salvat de la cădere în Geneza (Adam), care a fost născut din nou și strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui (Col.1:13).

În sensul cel mai larg, Împărăția cerurilor, îi include pe toţi care mărturisesc mântuirea și pe Isus ca Domn și Dumnezeu. În Matei 13, găsim aceste două sensuri, sensul strict și sensul lărgit – sămânţa adevărată şi zizania (neghina cum îi zice Dumitru Cornilescu).

De specificat că: există o singură Împărăție a lui Dumnezeu pe pământ care include mai multe faze. Împărăția predicată de Cristos Isus în această pildă, era diferită de faza Împărăției în care aceasta includea doar poporul evreu. Vedem lămurit aspectul acesta când se spune despre ea că este aproape (Marc.1:15); s-a apropiat de voi (Luc.11:20); este în mijlocul vostru (a iudeilor ca națiune, nu în inimile fariseilor vrășmași ai lui Cristos – Luc.17:21); în parabola viticultorilor (Mat.21:43).

Această fază a Împărăției începută în timpul lucrării Sale, are sfârșitul la finalul Necazului lui Iacov când are loc evenimentul descris în Matei 25: 31-46. Lucrul acesta îl vedem explicat de Domnul în parabola zizaniei și năvodului, când îngerii adună pe cei răi și sunt aruncați în cuptorul de foc (Mat.13:42); (Mat.13:50). Parabola semnătorului este o parabolă pe care avem binecuvântarea să o avem interpretată corect chiar de Domnul Isus care a spus-o. Interpretarea o avem de la versetul 18-23:

3. Şi le-a vorbit multe în parabole, spunând: „Iată, semănătorul a ieşit să semene.

4. Şi, pe când semăna el, unele seminţe au căzut lângă drum; şi au venit păsările şi le-au mâncat.

5. Şi altele au căzut pe locurile stâncoase, unde nu aveau mult pământ; şi îndată au răsărit, pentru că nu aveau pământ adânc;

6. dar, când a răsărit soarele, au fost arse şi, pentru că nu aveau rădăcină, s-au uscat.

7. Şi altele au căzut între spini şi spinii au crescut şi le-au înăbuşit.

8. Şi altele au căzut pe pământul cel bun şi au dat rod: una o sută, alta şaizeci şi alta treizeci.

9. Cine are urechi să audă“.

18. Voi deci ascultaţi parabola semănătorului.

19. Când aude cineva Cuvântul Împărăţiei şi nu-l înţelege, cel rău vine şi răpeşte ceea ce a fost semănat în inima lui; acesta este cel semănat lângă drum.

20. Iar cel semănat pe locurile stâncoase, acesta este cel care aude Cuvântul şi îndată îl primeşte cu bucurie;

21. dar nu are rădăcină în el însuşi, ci este numai pentru un timp; şi când vine necaz sau persecuţie din cauza Cuvântului, îndată se poticneşte.

22. Şi cel semănat între spini, acesta este cel care aude Cuvântul; şi grija veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiei înăbuşă Cuvântul şi el devine neroditor.

23. Dar cel semănat pe pământul cel bun, acesta este cel care aude Cuvântul şi-l înţelege; care, în adevăr, rodeşte şi face: unul o sută, altul şaizeci şi altul treizeci“.

În parabola semănătorului:

– Isus (Fiul Omului) este prefigurat cu semănătorul;

– sămânța este cuvântul (evangheliei Împărăției) semănat în inimile oamenilor;

– pământul sunt oamenii.

Pământul este și el de 2 feluri:

– pământ bun;

– pământ rău.

Pământul bun, este terenul proprietate a semănătorului. Semănătorul1 este proprietarul care mai întâi și-l curăță de buruieni (smulgându-le din rădăcină și punându-le foc), apoi îl ară, îl grăpează pentru a-i fărâmița brazdele groase. În cazul în care atunci când ara terenul, de jos se scoteau pietre cu plugul, acestea erau strânse și aranjate pe hotar ca un gărduleț scund, pentru a delimita granița terenului, de cea a vecinului. Pe acest loc de graniță între pietrele stâncoase creșteau adesea spini. După ce locul era pregătit de proprietar, acesta venea de acasă cu sămânța în saci, ca să o semene cu mâna pe terenul pregătit. El nu pleca de acasă ca să semene sămânța pe drum, pe pășuni, prin livezi sau pe terenul vecinului. El intenționa să-și cultive propriul teren. Dar în momentul semănatului cu mâna, se întâmpla ca o parte din sămânță să cadă la capetele terenului lucrat în drumul bătătorit, altă sămânță cădea pe pietrele ce formau hotarul, iar alta între spinii crescuți între pietrele de pe hotar.

Sămânța căzută în pământul bun și îngrijit dinainte, aduce rodul dorit la secerat. Textul mai arată că există oameni mântuiți care diferă ca rodire între ei. Unii o să aibă rod mai puțin, alții mai mult și unii foarte mult (unul o sută, altul şaizeci şi altul treizeci).

Pământul rău se împarte în 3 categorii:

cel bătătorit din drum. Acest pământ în pildă, prefigurează omul din Israel, de la care cel rău (diavolul), vine şi răpeşte ceea ce a fost semănat (prin predicare cu privire la Isus Mesia și Împărăția Sa), în inima lui.

locuri stâncoase sau bolovănoase. Acest pământ prefigurează omul care aude Cuvântul şi îndată îl primeşte cu bucurie; dar nu are rădăcină în el însuşi, ci este numai pentru un timp şi când vine necaz sau persecuţie din cauza Cuvântului, îndată se poticneşte.

între spini. Acest pământ prefigurează omul care aude Cuvântul şi grija veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiei înăbuşă Cuvântul şi el devine neroditor.

Din această a doua categorie de oameni, prefigurată în cele 3 tipuri de sol, nimeni nu va fi mântuit niciodată. Sunt categoriile de oameni de pe pământ, (din Israel vorbind strict pe context la întâia Sa venire), care aud evanghelia Împărăției predicată, nu vor fi născuți din nou niciodată și din nenumărate motive resping pe loc sau după un timp mesajul evangheliei predicat direct de Isus Mesia, Domnul nostru.

– De ce a fost spusă această parabolă? A fost spusă ca să le transmită celor de față, că nu toți cei care aud Cuvântul privitor la Împărăția lui Dumnezeu o să îl primească.

– Ce a determinat să fie spusă? Această parabolă a fost spusă deoarece elita religioasă a vremii și mare parte din popor, au respins pe Semănător (pe Isus Cristos), acuzându-L că lucrează cu Beelzebul, căpetenia demonilor (Mat.12:24).

Care este învăţătura centrală a ilustrării? Învățătura centrală este că ceea ce seamănă Semănătorul în pământul Său bun (aleșii Săi), va aduce rod la seceriș.

– Identificarea detaliilor relevante cât şi a celor irelevante. Detalii relevante: semănătorul, sămânța, pământul bun, pământul din drum, pământul stâncos, pământul cu spini, păsările. Detalii irelevante: pământ puțin pentru rădăcină, răsăritul soarelui, uscarea celor semănate de căldura soarelui.

Despre ce nu vorbește parabola semănătorului:

– Această parabolă nu are ca învățătură centrală, omul mort spiritual care dorește să primească sau nu, pe Isus în inima lui. Personajul central este semănătorul ce prefigurează pe Isus și lucrarea Sa de răspândire a Cuvântului Împărăției.

– Parabola nu vorbește despre abilitatea pământului (oamenilor) de a-L auzi pe Domnul, abilitate ce depinde de starea inimii lor. Nu vorbește deoarece textul nostru, spune în v. 11 că, unora le este dat de sus de la Dumnezeu ca să înțeleagă Cuvântul Împărăției semănat, iar altora nu le-a fost dat.

– Parabola nu sugerează că oamenii din primele 3 tipuri de pământ rău, vor fi mântuiți vreodată, dacă își îmbunează inimile față de Semănător. Ei nu vor fi mântuiți niciodată pentru că o să vedem în parabolele următoare, ei sunt asemuiți cu zizania din grâu, care va fi arsă la finalul secerișului (Mat.13:30), cu aluatul care dospește în cele 3 măsuri de făină (Mat.13:33), cu cele rele din năvod care sunt selectate și aruncate afară (Mat.13:48).

– Această parabolă nu sugerază că semănătorul poate fi Ioan Afundătorul, apostolii, Pavel sau alt predicator al Împărăției care va duce evanghelia în Iudeea, Samaria sau la neamuri prin intermediul Marii Trimiteri din Matei 28: 18-20, până la marginile pământului.

– Această pildă nu vorbește absolut nimic despre Adunare. Chiar dacă Adunarea2 era pe pământ în acel timp, această parabolă nu o scoate pe ea în evidență. Nu scoate în evidență lucrarea ei înainte, nici după Cincizecime. Pilda aceasta cât și celelalte din acest capitol, privesc Împărăția pe termen lung până la ,,sfârșitul veacului” (sfârșitul necazului lui Iacov).

Motive pentru care cred că parabola înfățișează pe Domnul Isus ca semănător al Cuvântului despre Împărăție în timpul lucrării Sale pământești:

– El se identifică cu semănătorul. Nu scrie ,,un semănător” (lăsând să se înțeleagă un semănător oarecare). În parabola următoare, cea a zizaniei scrie: „Cel care seamănă sămânţa bună este Fiul Omului” (Mat.13:37). El nu a predicat între ei decât, atâta timp cât a cortuluit printre ai Săi (poporul evreu – Ioan.1:14).

– chiar dacă Adunarea Sa a fost prezentă când a fost spusă parabola, predica a fost adresată și marii mulțimi de evrei de pe țărm v.2. Și lor le-a transmis practic că, ce li se predică și le cade în ureche și de acolo în inimă, va delimita mulțimea în două categorii: pământ bun și pământ rău care împiedică rodirea cuvintelor auzite de la El.

– chiar ucenicii au sesizat ca El era Semănătorul când Îl întreabă de ce le seamăna Cuvântul predicând în pilde ascultătorilor Mat.13:10).

– o parte din mulțimea căreia în acel moment îi predica Domnul, unii dintre ei erau pământ stâncos, de lângă drum sau cu spini. Despre ei în acele momente chiar Domnul spune: ,,De aceea le vorbesc în parabole, pentru că, văzând, ei nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg (Mat.13:13).

– Domnul Isus Însuși, spune ucenicilor: vouă va fost dat să înțelegeți Cuvântul Împărăției, iar lor (unora din cei care erau de față), nu le-a fost dat (Mat.13:11). De aceea ucenicilor le și explică înțelesul parabolei când se află singur cu ei în casă (Mat.13:36).

v.9: ο εχων ωτα ακουειν ακουετω

Cine are urechi să audă.

În greacă este ,,cine are ureche”, făcând aluzie la cea spirituală a omului dinlăuntru. Această expresie este folosită deseori de Domnul Isus când dorea ca ascultătorii să înmagazineze bine în mintea lor esența mesajul transmis și să rumege la el. Lucrul acesta nu se întâmpla de fiecare dată deoarece ascultătorii sau ucenicii nu pricepeau cele spuse, ca în cazul de față. Ce le transmite Domnul în această parabolă, nu pricep decât ucenicii, după ce El le explică înțelesul parabolei în casă (Mat.13:51). Cei de pe țărm nu a înțeles niciunul.

v.10: και προσελθοντες οι μαθηται ειπον αυτω δια τι εν παραβολαις λαλεις αυτοις

Şi ucenicii s-au apropiat şi I-au spus: „De ce le vorbeşti în parabole?“

După enunțul parabolei și înainte ca ei să primească explicația, ucenicii sunt surprinși de atitudinea Domnului de a le vorbi ascultătorilor în parabole. Domnul le vorbește așa deoarece poporul evreu Îl respinsese și cu privire la ei, trebuia să se împlinească profeția din Isaia care spunea:

Şi El a zis: „Mergi şi spune poporului acestuia: «Auzind, veţi auzi şi nu veţi înţelege, şi, văzând, veţi vedea şi nu veţi cunoaşte». Împietreşte[ Lit. „Fă grasă“] inima poporului acestuia şi astupă-i urechile şi închide-i[ Lit. „lipeşte-i“ „murdăreşte-i“], ochii: ca nu cumva să vadă cu ochii lor şi să audă cu urechile lor şi inima lor să înţeleagă şi să se întoarcă şi să fie vindecaţi“. (Isaia 6.9-10).

v.11: ο δε αποκριθεις ειπεν αυτοις οτι υμιν δεδοται γνωναι τα μυστηρια της βασιλειας των ουρανων εκεινοις δε ου δεδοται

Iar El, răspunzând, le-a spus: „Pentru că vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, dar lor nu le este dat;

Iar El, răspunzând, le-a spus. Vedem că răspunsul acestei întrebări vine direct de la Domnul Isus. El nu poate fi contestat de iudeii religioși și nici de credincioșii arminieni3 de astăzi, care contestă alegerea Sa suverană în mântuire .

– Pentru că vouă vă este dat să cunoaşteţi. Chiar dacă pare un răspuns dur la prima vedere, el este rostit de Cel care este, Cel mai în măsură să îl pronunțe. Isus este Dumnezeu care a participat la sfatul întocmirii Legământului, când au fost selectați spre înfiere aleșii (Efes.1:4), ale căror nume au fost scrise în Cartea vieții (Apoc.21:27).

Cum ucenicii erau din numărul celor scriși în Carte și predestinați pentru viață eternă, le spune fără rezerve acest adevăr: ,,vouă vă este dat”. De ce? Pentru că erau din cei dați de Tatăl, lui Cristos Domnul ca să le descopere cuvintele Sale (Ioan.17:6Ioan.17:8). În acest verset Domnul Isus face indirect referire la doctrina alegerii, predestinării pentru mântuire cât și la doctrina omiterii. Isus spune: ,,vouă vă este dat”, nu tuturor.

Descoperirea sau înțelegerea celor spuse este legată de Dumnezeu care dă de sus, întâi viață spirituală apoi înțelegerea tainelor Împărăției (Mat.16:17). Acest ,,dat al înțelegerii lucrurilor Împărăției” este din afara omului, nefiind localizat de la naștere în ființa umană neregenerată și activat de ,,voința umană liberă” prin luarea unei hotărâri.

tainele Împărăţiei cerurilor. Expresia ,,tainele”, în gr. este μυστήρια (mystēria). Face referire la Semănătorul – Isus și fazele prin care trece Împărăția din timpul predicării Sale până la finalul veacului când ,,îngerii vor ieşi şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi; şi îi vor arunca în cuptorul de foc: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor“ (Mat.13:49). Aceste faze sunt prezentate în următoarele pilde spuse de Domnul în acest capitol.

dar lor nu le este dat. Această idee sugerează dreptul suveran al lui Dumnezeu de a se descoperi în mod mântuitor și relațional, cui dorește. Sceastă descoperire ține de Duhul Sfânt (1Cor.2:10), fiind îndreptată spre aceia de care Dumnezeu dorește să aibe milă și îndurare (Rom.9:15).

Chiar dacă această doctrină a omiterii4, nu este des întâlnită în Scriptură, totuși ea există. Pe unii îi omite, lăsându-i fără har și înțelegere, în starea de ruină căpătată în urma păcatului adamic. Despre unii din aceștia la un moment dat, Cristos Domnul, afirmă: „Orice plantă pe care n-a plantat-o Tatăl Meu cel ceresc va fi dezrădăcinată. Lăsaţi-i; sunt călăuze oarbe ale orbilor (Mat.15:13).

În altă împrejurare Domnul le spune aleșilor Săi: ,, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă aşa ai găsit cu cale Tu. Apoi S-a întors spre ucenici şi le-a spus deoparte: Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeţi voi! (Luc.10:21Luc.10:23).

v.12: οστις γαρ εχει δοθησεται αυτω και περισσευθησεται οστις δε ουκ εχει και ο εχει αρθησεται απ αυτου

pentru că oricui are i se va da şi va avea din belşug; iar oricui nu are, şi ceea ce are i se va lua.

pentru că oricui are i se va da şi va avea din belşug. Versetul face referire la ucenicii cărora Domnul Cristos le descoperise tainele Împărăției. Doar lor li se promite că li se vor descoperii și da din abundență, nu tuturor oamenilor din Israel.

iar oricui nu are, şi ceea ce are i se va lua. Aici Domnul Isus face referire la liderii religioși și oamenii din popor care Îl respinseseră. Chiar dacă ca națiune, aveau descendență fizică din Avraam, legămintele, tăierea împrejur, darea Legii și promisiunile, nu aveau Cuvântul care dă viața (ceea ce le predica Cristos Isus).

Despre ei apostolul Pavel mărturisește că: ,,aveau râvnă pentru Dumnezeu, dar nu potrivit cunoştinţei[- Cunoştinţă deplină.] pentru că, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să-şi stabilească propria lor dreptate, nu s-au supus dreptăţii lui Dumnezeu. Pentru că Hristos este sfârşit[- Sau „scop final“] al legii, spre dreptate, pentru oricine crede” (Romani 10.2-4).

Și pentru că nu s-au supus dreptății lui Dumnezeu, li se va lua TOTUL, chiar și lucrurile care li se păreau lor că le au!

v.13: δια τουτο εν παραβολαις αυτοις λαλω οτι βλεποντες ου βλεπουσιν και ακουοντες ουκ ακουουσιν ουδε συνιουσιν

De aceea le vorbesc în parabole, pentru că, văzând, ei nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg.

De aceea le vorbesc în parabole. În acest verset Domnul Isus, le răspunde la întrebarea pusă de ucenici în versetul 10.

pentru că, văzând, ei nu văd. Ce vedeau și ce nu vedeau, cei ce Îl respinseseră pe Domnul? Ei vedeau pe Mesia predicând, făcând minuni, semne nemaipomenite. Ei vedeau lucrurile fizice exterioare cu ochii carnali, dar cu ochii spirituali nu vedeau nimic. Aspectele acestea le va explica Domnul în versetele 14 și 15.

– şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg. Una este să auzi cu urechea de carne, alta este să auzi cu urechea spirituală a omului dinlăuntru (2Cor.4:16). De aceea, de multe ori Domnul Isus insista și îi atenționa mereu: ,,cine are ureche de auzit, să audă”, (v.9).

Acest verset arată incapacitatea omului mort spiritual de a se salva singur. El chiar dacă vede sau aude, nu poate căuta sau veni la Cristos, dacă mai întâi Dumnezeu nu ia inițiativa în suveranitatea Sa să îl nască din nou și să îl tragă la Cristos.

v.14-15: και αναπληρουται επ αυτοις η προφητεια ησαιου η λεγουσα ακοη ακουσετε και ου μη συνητε και βλεποντες βλεψετε και ου μη ιδητε επαχυνθη γαρ η καρδια του λαου τουτου και τοις ωσιν βαρεως ηκουσαν και τους οφθαλμους αυτων εκαμμυσαν μηποτε ιδωσιν τοις οφθαλμοις και τοις ωσιν ακουσωσιν και τη καρδια συνωσιν και επιστρεψωσιν και ιασωμαι αυτους

Şi în ei se împlineşte profeţia lui Isaia care zice: «Cu urechile veţi auzi şi nicidecum nu veţi înţelege; şi cu ochii veţi vedea şi nicidecum nu veţi cunoaşte. Pentru că inima acestui popor s-a împietrit şi au auzit greu cu urechile şi şi-au închis ochii; ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi să înţeleagă cu inima şi să se întoarcă şi să-i vindec».

Şi în ei se împlineşte profeţia lui Isaia care zice. Domnul Isus trebuia să împlinească Legea dată prin Moise cât și profeții. Una din profețiile care trebuia să le împlinească la întâia Sa venire, este chiar aceasta din (Isa.6:9, Isa.6:10).

Versetul descrie perfect starea omului mort spiritual în greșelile și păcatele lui. Cuvântul auzit nu este înțeles; îl împietrește și nu îl sensibilizează. Îl face mai responsabil și nu îl absolvă de vină. Îl condamnă și nu îl grațiază.

v.16-17: υμων δε μακαριοι οι οφθαλμοι οτι βλεπουσιν και τα ωτα υμων οτι ακουει αμην γαρ λεγω υμιν οτι πολλοι προφηται και δικαιοι επεθυμησαν ιδειν α βλεπετε και ουκ ειδον και ακουσαι α ακουετε και ουκ ηκουσαν

Dar ferice de ochii voştri, pentru că văd; şi de urechile voastre, pentru că aud. Pentru că, adevărat vă spun, mulţi profeţi şi oameni drepţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi voi şi n-au văzut; şi să audă ceea ce auziţi voi şi n-au auzit.

Dar ferice de ochii voştri, pentru că văd; şi de urechile voastre, pentru că aud. Aceste cuvinte sunt adresate doar ucenicilor. Aici avem reieșit clar, contrastul între omul mort și cel înviat spiritual, căruia îi este dat să înțeleagă tainele Împărăției cerurilor (v.11).

– pentru că, adevărat vă spun, mulţi profeţi şi oameni drepţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi voi şi n-au văzut; şi să audă ceea ce auziţi voi şi n-au auzit. Aceste taine ale Împărăției cerurilor erau ascunse de profeții și sfinții care trăiseră de la Adam până în timpul acela. Despre lucrul acesta mărturisește apostolul Petru când spune despre ei:

,,Despre această mântuire au căutat şi au cercetat stăruitor profeţii care au profeţit despre harul arătat faţă de voi, cercetând spre care sau ce fel de timp arăta Duhul lui Hristos, care era în ei, mărturisind dinainte patimile care erau pentru Hristos şi gloriile de după acestea. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi slujeau ei acele lucruri, care v-au fost vestite acum prin cei care v-au predicat Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer, lucruri în care îngerii doresc să privească de aproape”.

Adevărul este că acea genereție, a fost cea mai privilegiată din toată istoria omenirii decăzute, până în prezent. La fel ca cei din vechime și noi ne-am dori astăzi să vedem, măcar una din zilele când slăvitul nostru Salvator, a trăit și învățat printre oameni.

Surse folosite:

Textus Receptus: https://newchristianbiblestudy.org/bible/greek-textus-receptus/matthew/13/

Biblia G.B.V. București 2001: http://biblia.ro/gbvn/nt/matei/01/

Biblia Dumitru Cornilescu 1924: https://www.ebible.ro/

BibleHub: https://biblehub.com/interlinear/matthew/13.htm

Toate traducerile existente în limba română: https://my.ebiblia.ro/app/index.html?redir#_

1Autorul acestui articol trăind la țară, vorbește din propria experiență despre semănat, deoarece în copilărie împreună cu bunicul său, și-a cultivat pământul arând cu boii și semănând cu mâna, grâul și orzul.

2Adunarea este diferită de Împărăție pentru că, în Împărăție intrii prin strămutarea pe care o face Dumnezeu în urma nașterii din nou, când te mută din împărăția întunericului în cea a dragostei Fiului Său (Col.1:13); iar în Adunare ca să intri, trebuie să fii deja născut din nou, după care trebuie să fii afundat în apă de un administrator autorizat, al unei adunări formate prin intermediul Marii Trimiteri din Matei 28.20, adunare ce păstrează o succesiune neîntreruptă de la Cristos până astăzi.

Pentru diferențele între Adunare, Familia și Împărăția lui Dumnezeu vezi următorul link: https://ovocebaptistainbucuresti.wordpress.com/adunare/diferenta-intre-adunare-imparatie-si-familia-lui-dumnezeu/

3 Potrivit arminianismului: Mântuirea este dusă la îndeplinire (realizată) prin efortul combinat al lui Dumnezeu (care are inițiativa) și al omului (care trebuie să răspundă) – răspunsul omului fiind factorul determinant. Dumnezeu a făcut mântuirea posibilă pentru toți, dar aceasta devine eficientă doar pentru acei ce prin propria voință liberă, „aleg” să coopereze cu El și să accepte oferta harului Său. În momentul crucial, voința omului joacă rolul decisiv; în acest fel omul, și nu Dumnezeu este cel care hotărăște cine vor fi destinatarii darului mântuirii. Sursa: http://www.abaptistvoice.com/Romana/articole/har_contra_arminianismului%5b1%5d.har.htm

4Despre această doctrină a respingerii sau omiterii găsiți detalii aici: https://ovocebaptistainbucuresti.wordpress.com/respingerea/doctrina-biblica-a-respingerii/


Parabola grăuntelui de muștar

Parabola

grăuntelui de muștar

Înainte de a începe să explic parabola, corect este să definesc termenii. Dacă nu înțelegem ce este o parabolă și ce a vrut Matei să transmită prin termenul ,,Împărăția Cerurilor”, nu o să reușim niciodată să avem o explicație cinstită a textelor.

Definiția parabolei: Conform cu dicţionarul Biblic al Noul Testament şi Psalmii, tipărit în 1993 de Societatea Christliche Literatur – Verbreitung, o parabolă este:

punerea unui lucru lângă altul, o comparare a unui lucru cu altul, o asemănare, similitudine, un exemplu prin care este ilustrată o doctrină, un percept…o zicătoare concisă, plină de conţinut şi instructivă, implicând o asemănare sau comparaţie şi având forţă povăţuitoare.” Deci o parabolă este compararea unui lucru cu altul, ce scoate în evidență o învățătură cu un anumit tâlc.

Foarte important de știut este cum trebuie interpretată o parabolă. O parabolă este destinată să arate un adevăr central, dar nu trebuie întotdeauna să atribuim un înţeles specific fiecărui detaliu. Dacă focusăm prea mult detaliile irelevante, ajungem să deviem de la sensul pentru care a fost enunțată parabola și pierdem din vedere învățătura centrală. De aceea nu trebuie ,,dat zoom” pe detaliile nesemnificative. Pentru a interpreta corect o parabolă trebuie să aflăm din context:

-de ce a fost spusă?

-ce a determinat să fie spusă?

să identifici învăţătura centrală a ilustrării;

-să identifici detaliile relevante cât şi cele irelevante.

Expresia Împărăția cerurilor o găsim doar în Evanghelia după Matei. În celelalte Evanghelii și epistole până la Apocalipsa, o găsim numită Împărăția lui Dumnezeu. Cred că acești doi termeni transmit aceeași idee și pot fi folosiți interschimbabil.

Împărăția cerurilor (Împărăția lui Dumnezeu) – definiție:

,,Termenul de Împărăţie, în general în Scriptură, se referă la guvernarea lui Dumnezeu peste întregul Univers, dar în ceea ce priveşte Împărăţia Lui spirituală pe pământ, îi include în sensul strict, pe toţi mântuiții prezenţi pe pământ la un moment dat. În sensul lărgit, termenul Împărăția cerurilor înclude pe toți aleșii născuți din nou de pe pământ, cât și pe falșii credincioși care sunt doar mărturisitori cu buzele, prezenţi pe pământ la un moment dat. Deci în parabole, Împărăția are de a face doar cu terestrul nu și cu cerul.”

Împărăţia lui Dumnezeu, a început odată cu crearea Universului (Ps.103:19), în timp ce Împărăţia spirituală pe pământ a început cu primul om salvat de la cădere în Geneza (Adam), care a fost născut din nou și strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui (Col.1:13).

În sensul cel mai larg, Împărăția cerurilor, îi include pe toţi care mărturisesc mântuirea și pe Isus ca Domn și Dumnezeu. În Matei 13, găsim aceste două sensuri, sensul strict și sensul lărgit – sămânţa adevărată şi zizania (neghina cum îi zice Dumitru Cornilescu).

De specificat că: există o singură Împărăție a lui Dumnezeu pe pământ care include mai multe faze. Împărăția predicată de Cristos Isus în această pildă, era diferită de faza Împărăției în care aceasta includea doar poporul evreu. Vedem lămurit aspectul acesta când se spune despre ea că este aproape (Marc.1:15); s-a apropiat de voi (Luc.11:20); este în mijlocul vostru (a iudeilor ca națiune, nu în inimile fariseilor vrășmași ai lui Cristos – Luc.17:21); în parabola viticultorilor (Mat.21:43). Această fază a Împărăției începută în timpul lucrării Sale, are sfârșitul la finalul Necazului lui Iacov (la 7 ani după Răpire), când are loc evenimentul descris în Matei 25: 31-46.

v.31-32: αλλην παραβολην παρεθηκεν αυτοις λεγων ομοια εστιν η βασιλεια των ουρανων κοκκω σιναπεως ον λαβων ανθρωπος εσπειρεν εν τω αγρω αυτου ο μικροτερον μεν εστιν παντων των σπερματων οταν δε αυξηθη μειζον των λαχανων εστιν και γινεται δενδρον ωστε ελθειν τα πετεινα του ουρανου και κατασκηνουν εν τοις κλαδοις αυτου

31-32: Le-a pus înainte altă parabolă, spunând: „Împărăţia cerurilor este asemenea unui grăunte de muştar, pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ogorul lui: el este, în adevăr, mai mic decât toate seminţele, dar, după ce a crescut, este mai mare decât verdeţurile şi se face un copac, astfel încât păsările cerului vin şi se cuibăresc în ramurile lui“.

În parabolă:

– grăuntele de muștar reprezintă Împărăția;

– ogorul (sau țarina) reprezintă lumea unde este semănată sămânța;

– păsările cerului reprezintă oamenii celui rău (zizania), o imagine a lui Satan;

– cuiburile din ramuri arată spre un loc prielnic unde se vor multiplica cei răi (doctrinar și numeric).

Vedem că după parabola semănătorului, vin următoarele parabole care-i avertizează pe ucenici, cu privire la faptul că Împărăția se va dezvolta, va fi luată cu asalt și că va avea o creștere vizibilă neobișnuită. Această creștere exagerată, este învățătura centrală a parabolei seminței de muștar. Odată cu creșterea, are loc și introducerea zizaniei în Împărăție, când slujitorii stăpânului dormeau (Mat.13:25). Introducerea zizaniei face posibilă cuibărirea păsărilor necurate în ramurile Împărăției. Cuibărirea și înmulțirea păsărilor necurate aciuiate în Împărăție, sunt asemuite în următoarea parabolă cu drojdia, introdusă de o femeie într-o frământătură făcută din 3 măsuri de făină.

Păsările de aici au o conotație rea, deoarece le vedem întâi năpustindu-se peste jertfa adusă de Avraam (Fac.15:11); mâncând din coș bucatele preparate de pitarul lui Faraon (Fac.40:17); le vedem cuibărite ,,la umbra lui Nebucadnețar” (Dan.4:12); apoi în parabola semănătorului, mâncând sămânța căzută în drum (Mat.13:19).

Practic prin această pildă, Domnul Isus Cristos le arată că, la fel ca faza Împărăției lui Israel de sub Legământul mozaic și faza Împărăției de acum a Noului Legământ, nu este una perfectă. Va fi contaminată și această Împărăție (în sensul ei lărgit), de drojdie (de Diavol și ucenicii săi), încât va ajunge ,,la seceriș” ca ,,Babilonul cel mare, un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte” (Apoc.18:2).

Primul asalt asupra Împărăției lui Dumnezeu a venit prin iudaizatori, prin gnostici și alte secte ale primelor veacuri. Cel mai devastator atac a venit prin Constantin imperatorul Romei care la peste 300 de ani de la înălțarea Domnului la cer, a unit biserica universală cu statul roman și s-a intitulat ,,Pontifex Maximus” peste creștinismul decăzut. Apoi în creștinismul acesta, au apărut tot felul de păsări necurate, care au încercat să reformeze sau să restaureze ,,creștinismul primar pierdut”, dând naștere la tot felul de ,,biserici neghină” care populează în prezent Împărăția.

Grăuntele de muștar, nu este Adunarea lui Cristos, ci Împărăția în sensul ei lărgit. Chiar dacă Adunarea Sa, există în Împărăție ca expresia sa vizibilă, învățătura centrală este focusată pe creșterea Împărăției. Adunarea Scripturală a lui Cristos, nu conține în ea, ,,cuiburi de draci”, care promovează erezii. Dacă am crede și promova lucrul acesta, am subscrie cu toții concluziei lui Augustin de Hippo din controversa cu Donatiștii (pentru aceasta vezi explicațiile la parabola zizaniei).

Surse folosite:

Textus Receptus: https://newchristianbiblestudy.org/bible/greek-textus-receptus/matthew/13/

Biblia G.B.V. București 2001: http://biblia.ro/gbvn/nt/matei/01/

Biblia Dumitru Cornilescu 1924: https://www.ebible.ro/

BibleHub: https://biblehub.com/interlinear/matthew/13.htm

Toate traducerile existente în limba română: https://my.ebiblia.ro/app/index.html?redir#_


Parabola drojdiei din frământătură

Parabola drojdiei din

frământătură

Înainte de a începe să explic parabola, corect este să definesc termenii. Dacă nu înțelegem ce este o parabolă și ce a vrut Matei să transmită prin termenul ,,Împărăția Cerurilor”, nu o să reușim niciodată să avem o explicație cinstită a textelor.

Definiția parabolei: Conform cu dicţionarul Biblic al Noul Testament şi Psalmii, tipărit în 1993 de Societatea Christliche Literatur – Verbreitung, o parabolă este:

punerea unui lucru lângă altul, o comparare a unui lucru cu altul, o asemănare, similitudine, un exemplu prin care este ilustrată o doctrină, un percept…o zicătoare concisă, plină de conţinut şi instructivă, implicând o asemănare sau comparaţie şi având forţă povăţuitoare.” Deci o parabolă este compararea unui lucru cu altul, ce scoate în evidență o învățătură cu un anumit tâlc.

Foarte important de știut este cum trebuie interpretată o parabolă. O parabolă este destinată să arate un adevăr central, dar nu trebuie întotdeauna să atribuim un înţeles specific fiecărui detaliu. Dacă focusăm prea mult detaliile irelevante, ajungem să deviem de la sensul pentru care a fost enunțată parabola și pierdem din vedere învățătura centrală. De aceea nu trebuie ,,dat zoom” pe detaliile nesemnificative. Pentru a interpreta corect o parabolă trebuie să aflăm din context:

-de ce a fost spusă?

-ce a determinat să fie spusă?

să identifici învăţătura centrală a ilustrării;

-să identifici detaliile relevante cât şi cele irelevante.

Expresia Împărăția cerurilor o găsim doar în Evanghelia după Matei. În celelalte Evanghelii și epistole până la Apocalipsa, o găsim numită Împărăția lui Dumnezeu. Cred că acești doi termeni transmit aceeași idee și pot fi folosiți interschimbabil.

Împărăția cerurilor (Împărăția lui Dumnezeu) – definiție:

,,Termenul de Împărăţie, în general în Scriptură, se referă la guvernarea lui Dumnezeu peste întregul Univers, dar în ceea ce priveşte Împărăţia Lui spirituală pe pământ, îi include în sensul strict, pe toţi mântuiții prezenţi pe pământ la un moment dat. În sensul lărgit, termenul Împărăția cerurilor înclude pe toți aleșii născuți din nou de pe pământ, cât și pe falșii credincioși care sunt doar mărturisitori cu buzele, prezenţi pe pământ la un moment dat. Deci în parabole, Împărăția are de a face doar cu terestrul nu și cu cerul.”

Împărăţia lui Dumnezeu, a început odată cu crearea Universului (Ps.103:19), în timp ce Împărăţia spirituală pe pământ a început cu primul om salvat de la cădere în Geneza (Adam), care a fost născut din nou și strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui (Col.1:13).

În sensul cel mai larg, Împărăția cerurilor, îi include pe toţi care mărturisesc mântuirea și pe Isus ca Domn și Dumnezeu. În Matei 13, găsim aceste două sensuri, sensul strict și sensul lărgit – sămânţa adevărată şi zizania (neghina cum îi zice Dumitru Cornilescu).

De specificat că: există o singură Împărăție a lui Dumnezeu pe pământ care include mai multe faze. Împărăția predicată de Cristos Isus în această pildă, era diferită de faza Împărăției în care aceasta includea doar poporul evreu. Vedem lămurit aspectul acesta când se spune despre ea că este aproape (Marc.1:15); s-a apropiat de voi (Luc.11:20); este în mijlocul vostru (a iudeilor ca națiune, nu în inimile fariseilor vrășmași ai lui Cristos – Luc.17:21); în parabola viticultorilor (Mat.21:43). Această fază a Împărăției începută în timpul lucrării Sale, are sfârșitul la finalul Necazului lui Iacov (la 7 ani după Răpire), când are loc evenimentul descris în Matei 25: 31-46.

v.33: αλλην παραβολην ελαλησεν αυτοις ομοια εστιν η βασιλεια των ουρανων ζυμη ην λαβουσα γυνη ενεκρυψεν εις αλευρου σατα τρια εως ου εζυμωθη ολον

Le-a spus altă parabolă: „Împărăţia cerurilor este asemenea unui aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a ascuns în trei măsuri de făină, până s-a dospit tot“.

Parabola aceasta trebuie luată împreună cu cea a grăuntelui de muștar, ca să avem un tablou complet, a ceea ce Domnul a dorit să transmită ucenicilor Săi. Practic ea reprezintă firul cursiv al lucrurilor ce se vor întâmpla după ce ,,zizania este cultivată în ogor” și Împărăția se dezvoltă foarte mult încât devine „cuibărită de păsări necurate”.

În parabolă accentul cade pe drojdia (aluatul) ascunsă în coca pe care femeia o frământase într-o postavă (Exod.12:34). Accentul nu cade pe femeie. Nu ea este adevărul central al pildei. Femeia în parabolă, nu este Împărăția lui Dumnezeu, Domnul Isus sau Adunarea Sa. Femeia este unul din detaliile irelevante ale pildei. În parabola accentul cade pe această drojdie ce se întinde (dospește) și infectează toată făina din cele 3 măsuri (o efă aproximativ 40 kg). Acesta este adevărul central transmis în pildă. În acest sens:

– frământătura făcută din cele 3 măsuri de făină simbolizează Împărăția;

– aluatul (drojdia) – învățătura Celui Rău introdusă prin agentul uman (zizania sau păsările cerului);

– dospirea frământăturii – arată că Împărăția va avea într-un final toate zonele infectate (motiv pentru care la finalul acestei faze a Împărăției, cei răi o să fie ,,strânși și aruncați în cuptorul aprins” – aspect scos în evidență în următoarea parabolă a năvodului).

De menționat că în acel timp, nu se găsea uşor drojdie la pachet ca astăzi şi de aceea, gospodina, păstra de pe o zi pe alta, o bucată dintr-un aluat vechi, cu drojdie, care se amesteca în făina cea nouă, şi ţinea loc de drojdie. Acest aluat mai vechi era introdus într-o frământătură proaspătă cu scopul de a dospi. În DEX” 09, cuvântul dospit: Care a crescut, s-a afânat sub acțiunea unui ferment sau a unei substanțe chimice introduse intenționat. Sursa: https://dexonline.ro/definitie/dospit.

Aluatul practic face să se crească doar în volum. Nu crește cantitatea și nici calitatea frământăturii. Doar o afânează dându-i o creștere anormală. Materialul inițial a fost o cantitate mare, cel Rău o face să crească ne natural. El își pune agentul său acolo și acesta crește luând cu asalt (prin violență, luând cu năvală) Împărăția (coca frământată) – (Mat.11:12).

De consemnat că aluatul totdeauna în Scriptură are o conotație negativă. El nu își schimbă sensul, de dragul că este menționat de Domnul, în parabola aceasta. Scriptura vorbește de existența drojdiei în Israel pe timpul Paștelui ca fiind un lucru rău, aducător de moarte (Exod.12:15), ( Exod.12:19 ). Același tipar îl păstrează până la finalul Scripturii – o metaforă pentru păcat. Nu era permisă împreună cu jerfele de ispășire Vechi Testamentare. Ele trebuiau însoțite de azime fără aluat (Lev.2:11). În Noul Testament ipocrizia și învățătura greșită a fariseilor și saducheilor este privită ca aluat (Mat.16:12), (Luc.12:1).

Chiar și Adunarea însă este sfătuită să curețe ,,aluatul” înainte de a lua Cina Domnului cu azima curăției (1Cor.5:7). Asta însemna cercetare proprie, cercetare ca grup (trup al adunării locale) și excludere a păcătoșilor nepocăiți de la a întinde mâna să mănânce din azimă și să bea din pahar (exemplul excluderii lui Iuda și al curvarului din Corint). Numai în felul acesta orice Adunarea locală a Domnului Isus ,,poate fi o plămădeală nouă, fară aluat” (1Cor.5:7). Din acest motiv nu putem asemui plămădeala în care s-a introdus aluatul cu Adunarea. Domnul Isus în grija deosebită pentru Mireasa Sa, i-a lăsat acest ,,mecanism” de curăție (care este disciplinarea pe care nu o găsim pe tărâmul Împărăției, în care separarea se va face la sfârșitul veacului), ca să se păstreze mereu curată și să fie diferită de Împărăție, pe toată perioada de la plecarea Sa, până la Răpire.

Plămădeala în care s-a ascuns aluatul nu poate fi natura păcătoasă (firea) din trupul celui credincios, deoarece drojdia în pildă spune că va infecta totul (va dospi toată frământătura – în cazul de față întreaga ființă a omului). Noi știm însă din Scriptură că cel credincios merge din zi în zi, curățindu-se și nu trăind într-un păcat continuu. El se dezbracă zilnic de faptele întunericului și se îmbracă cu faptele neprihănirii:

,,cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul. (Ef.4.22-24).

Alții spun că aluatul care crește și mărește nespus frământătura este puterea regeneratoare a Duhului Sfânt, care realizează pe parcursul vieții asemănarea credinciosului tot mai mult cu chipul Domnului Cristos. Acestei idei subscriu chiar și ortodocșii în așa zisa lor interpretare istorică, mutând reflectorul de pe credincioși pe apostoli (cler în viziunea lor). Ei afirmă, pe lângă faptul că Isus este prefigurat de femeie, următoarele:

,,Procesul dospirii a început în acea primă Duminică a Treimii sau Rusaliile, când Duhul Sfânt a coborât din cer asupra Apostolilor. Din acea zi, acest proces a continuat până în ziua de astăzi şi va continua până la sfârşitul timpului când totul va fi dospit”. Sursa: https://doxologia.ro/cuvant-de-folos/femeia-ca-simbol-al-lui-hristos.

Nici aceasta nu este o interpretare scripturală deoarece Dumnezeu (în cazul de față Persoana Duhului Sfânt), nu este asociat în Sfânta Scriptură cu ceva negativ (drojdia). În Vechiul Testament, Duhul Sfânt era simbolizat de untdelemnul curat de măsline fără drojdii, care ardea în candele necurmat. (Exod.27:20)

De alții, evanghelia este privită ca fiind drojdia. Ei spun: ,,Cei mai mulţi dintre creştinii de azi sunt un aluat nedospit pentru Evanghelie, de aceea sunt atâtea răutăţi în lume.” Ei concluzionând cu următoarea întrebare; ,,Ai pus tu aluat nou în făina vieţii tale? Eşti tu un creştin dospit de Evanghelia Mântuitorului?” Sursa: https://oasteadomnului.ro/pilda-cu-aluatul-2/

Evanghelia nu poate fi privită ca aluat, deoarece ea în Scriptură are totdeauna o conotație pozitivă și nu negativă. Aluatul crește doar volumul în cocă, nu greutatea (cantitatea) sau calitatea ei! Doar o afânează dându-i o creștere anormală. Dacă evanghelia ar acționa în felul acesta ea ar perverti și mai mult omul firesc.

Evanghelia nu se multiplică, nu se modifică, nu are nimic rău de adus ci în esența sa prezintă că: ,,Isus Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Corinteni 15:1-3).

Dacă omul firesc e privit ca o frământătură fără aluat, înseamnă că făina este păcătoasă și aluatul (ipocrizia și răutatea simbolistică găsită peste tot în Scriptură), este privit ca lucru pozitiv.

Cristos Domnul este într-un fel Evanghelia. A spune că Evanghelia este sau are aluat înseamnă că Isus Cristos are păcat!

O interpretare diferită spune că: ,, … trei măsuri de făină sunt un cod care vorbeşte despre o închinare bună faţă de Domnul, despre ospitalitate şi credincioşie. Dacă lucrurile stau aşa, atunci, Isus subliniază că Împărăţia creşte prin credincioşie şi închinare bună, prin dragoste frăţească. Dacă ni se pare că Împărăţia lui Dumnezeu se dezvoltă încet, şi ne dezamăgim, mini-pildele muştarului şi aluatului ne încurajează că, de fapt, totul se dezvoltă în sens crescător, iar finalul va fi glorios, măreţ.”

Citatul este preluat din publicația baptistă Creștinul azi, purtând titlul: Explicații Biblice 8 feb. 2015 – Sămânța de muștar și aluatul http://revistacrestinulazi.ro/2015/01/explicatii-biblice-8-februarie/

Această interpretare baptistă, sugerază cu alte cuvinte că, închinarea bună față de Domnul, ospitalitatea, credincioșia și dragostea frătească trebuie combinate cu drojdie (metaforă pentru păcat în toată Scriptura), ca să dezvolte Împărăția spre o creștere înceată dar sigură, cu un final glorios și măreț. Acest punct de vedere, este cu totul fără temei deoarece atunci când aluatul își va face pe deplin lucrarea în Împărăție, ,,Fiul omului va trimite pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor (Mat.13:42).

Surse folosite:

Textus Receptus: https://newchristianbiblestudy.org/bible/greek-textus-receptus/matthew/13/

Biblia G.B.V. București 2001: http://biblia.ro/gbvn/nt/matei/01/

Biblia Dumitru Cornilescu 1924: https://www.ebible.ro/

BibleHub: https://biblehub.com/interlinear/matthew/13.htm

Toate traducerile existente în limba română: https://my.ebiblia.ro/app/index.html?redir#_


Parabola comorii ascunse

Parabola comorii ascunse

Înainte de a începe să explic parabola, corect este să definesc termenii. Dacă nu înțelegem ce este o parabolă și ce a vrut Matei să transmită prin termenul ,,Împărăția Cerurilor”, nu o să reușim niciodată să avem o explicație cinstită a textelor.

Definiția parabolei: Conform cu dicţionarul Biblic al Noul Testament şi Psalmii, tipărit în 1993 de Societatea Christliche Literatur – Verbreitung, o parabolă este:

punerea unui lucru lângă altul, o comparare a unui lucru cu altul, o asemănare, similitudine, un exemplu prin care este ilustrată o doctrină, un percept…o zicătoare concisă, plină de conţinut şi instructivă, implicând o asemănare sau comparaţie şi având forţă povăţuitoare.” Deci o parabolă este compararea unui lucru cu altul, ce scoate în evidență o învățătură cu un anumit tâlc.

Foarte important de știut este cum trebuie interpretată o parabolă. O parabolă este destinată să arate un adevăr central, dar nu trebuie întotdeauna să atribuim un înţeles specific fiecărui detaliu. Dacă focusăm prea mult detaliile irelevante, ajungem să deviem de la sensul pentru care a fost enunțată parabola și pierdem din vedere învățătura centrală. De aceea nu trebuie ,,dat zoom” pe detaliile nesemnificative. Pentru a interpreta corect o parabolă trebuie să aflăm din context:

-de ce a fost spusă?

-ce a determinat să fie spusă?

să identifici învăţătura centrală a ilustrării;

-să identifici detaliile relevante cât şi cele irelevante.

Expresia Împărăția cerurilor o găsim doar în Evanghelia după Matei. În celelalte Evanghelii și epistole până la Apocalipsa, o găsim numită Împărăția lui Dumnezeu. Cred că acești doi termeni transmit aceeași idee și pot fi folosiți interschimbabil.

Împărăția cerurilor (Împărăția lui Dumnezeu) – definiție:

,,Termenul de Împărăţie, în general în Scriptură, se referă la guvernarea lui Dumnezeu peste întregul Univers, dar în ceea ce priveşte Împărăţia Lui spirituală pe pământ, îi include în sensul strict, pe toţi mântuiții prezenţi pe pământ la un moment dat. În sensul lărgit, termenul Împărăția cerurilor înclude pe toți aleșii născuți din nou de pe pământ, cât și pe falșii credincioși care sunt doar mărturisitori cu buzele, prezenţi pe pământ la un moment dat. Deci în parabole, Împărăția are de a face doar cu terestrul nu și cu cerul.”

Împărăţia lui Dumnezeu, a început odată cu crearea Universului (Ps.103:19), în timp ce Împărăţia spirituală pe pământ a început cu primul om salvat de la cădere în Geneza (Adam), care a fost născut din nou și strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui (Col.1:13).

În sensul cel mai larg, Împărăția cerurilor, îi include pe toţi care mărturisesc mântuirea și pe Isus ca Domn și Dumnezeu. În Matei 13, găsim aceste două sensuri, sensul strict și sensul lărgit – sămânţa adevărată şi zizania (neghina cum îi zice Dumitru Cornilescu).

De specificat că: există o singură Împărăție a lui Dumnezeu pe pământ care include mai multe faze. Împărăția predicată de Cristos Isus în această pildă, era diferită de faza Împărăției în care aceasta includea doar poporul evreu. Vedem lămurit aspectul acesta când se spune despre ea că este aproape (Marc.1:15); s-a apropiat de voi (Luc.11:20); este în mijlocul vostru (a iudeilor ca națiune, nu în inimile fariseilor vrășmași ai lui Cristos – Luc.17:21); în parabola viticultorilor (Mat.21:43). Această fază a Împărăției începută în timpul lucrării Sale, are sfârșitul la finalul Necazului lui Iacov (la 7 ani după Răpire), când are loc evenimentul descris în Matei 25: 31-46.

v.44: παλιν ομοια εστιν η βασιλεια των ουρανων θησαυρω κεκρυμμενω εν τω αγρω ον ευρων ανθρωπος εκρυψεν και απο της χαρας αυτου υπαγει και παντα οσα εχει πωλει και αγοραζει τον αγρον εκεινον

Împărăţia cerurilor este asemenea unei comori ascunse în ogor, pe care un om, găsind-o, a ascuns-o; şi, de bucuria ei, merge şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela.

În această parabolă:

– omul prefigurează pe Omul Cristos;

– comoară ascunsă prefigurează Împărăția;

– ogorul prefigurează lumea (cazul de față granițele poporului evreu unde a început să apară primii membrii ai actualei faze a Împărăției);

– faptul că vinde tot ce are – arată că Omul este dispus să sacrifice totul pentru comoara Sa.

Această parabolă și cea a perlei de mare preț, este una relatată doar de apostolul Matei. Domnul le rostește doar ucenicilor în casă, nu le rostește în public. Tema centrală transmisă în această parabolă este ascunderea comorii până la timpul când este cumpărată. Domnul Isus ascunde comoara (Împărăția) de ochii evreilor din Israel, la prima Sa venire când aceștia Îl resping pe El și evanghelia Sa. El ascunde Împărăția înlăuntrul lor ca națiune (Luc.17:21).

Împărăția Sa, nu venea în felul care o așteptau iudeii, ca să izbească privirile ochiului carnal (Luc.17:20). Împărăția Sa era una formată din oameni regenerați, care trebuia să predice vestea bună luptând nu cu armele firii, ci cu putera Cuvântului însoțită de lucrarea Duhului. Evreii morți spiritual fiind, nu doreau o astfel de Împărăție și nici nu au priceput lucrul acesta. Ei doreau felul de Împărăție cum îl vor avea în viitor, în Mileniu. La un moment dat, chiar Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: „Uite-o aici!” sau: „Uite-o acolo!” Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Luca 17.20-21). Unii care spun că Împărăția este în inimă greșesc. Domnul nu sugerează așa ceva, mai ales că aici le vorbea unor farisei care ,,îi tăia la inimă” când li se adresa Cristosul.

Domnul le transmite că după ce o ascunde, nu se lasă până nu o cumpără, tot atunci plătind prețul dragostei Sale la Golgota. Cu alte cuvinte le spune că acum la întâia Sa venire, va avea loc și moartea Sa. În parabolele comorii ascunse și perlei (a mărgăritarului cum traduce Cornilescu), focusul cade pe proprietar. Nu este vorba despre un om păcătos care Îl caută pe Domnul și atunci când Îl găsește dă tot ce are ca să-L urmeze. Lucrul acesta dacă ar fi sugerat, ar fi ilogic deoarece avem nenumărate texte doctrinare care arată că omul păcătos (mort spiritual), nu caută cu tot dinadinsul pe Dumnezeu (Rom.3:11). Cred că mai degrabă accentul cade pe CRISTOS care este proprietarul care acționează și plătește un preț enorm. El dă tot ce are ca să obțină tot ceea ce își dorește. Plătirea integrală a prețului o găsim sugerată ca adevăr central în parabola perlei de mare preț.

Comoara în parabolă cât și perla reprezintă Împărăția. De fapt partea mântuită a aleșilor pentru care El plătește prețul la Golgota. În acest moment al lucrării sale de predicare, accentul cade pe Împărăție nu doar pe Adunare. Moartea sa substitutivă, acopere păcatele, aleșilor de la Adam și Abel, până la ultimul ales de la finalul omenirii. Chiar dacă Adunarea este în timpul acestei faze a Împărăției, Domnul Cristos nu moare doar pentru membrii ei. Dacă ar muri doar pentru ei, ceilalți sfinți nu ar avea parte de ispășirea făcută de Cristos pentru păcatele lor. Ei ar rămâne nemântuiți deoarece doar ,,În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogățiile harului Său (Efes.1:7).

Faptul că El cumpără toată țarina ca să obțină comoara, se referă la faptul că prin jertfă, a obținut autoritate peste tot cerul și pământul (Mat.28:18). În Coloseni ne spune că El este Cap, nu numai peste Adunare dar și peste, domnii, autorități și ierarhii demonice, peste lucruri văzute și nevăzute (Coloseni 2.10; Efeseni 1.20-21). Asta este lumea, sfera pe care El și-o câștigă prin prețul plătit. Scopul pentru care El a veni, a fost nu ca să câștige țarina (lumea), ci pentru comoara din țarină (preaiubiții Săi). Și atunci prețul plătit vizează poporul Lui, Împărăția, celor născuți din nou și răscumpărați prin sângele plătit (Împărăție care privește aspectul restrâns doar la cei aleși care vor fi înfiați și mântuiți). Faptul că a câștigat mai mult și a fost înălțat peste tot, primind un Nume mai presus de orice Nume, acestea sunt derivate ale autorității Sale de Fiu al lui Dumnezeu.

Surse folosite:

Textus Receptus: https://newchristianbiblestudy.org/bible/greek-textus-receptus/matthew/13/

Biblia G.B.V. București 2001: http://biblia.ro/gbvn/nt/matei/01/

Biblia Dumitru Cornilescu 1924: https://www.ebible.ro/

BibleHub: https://biblehub.com/interlinear/matthew/13.htm

Toate traducerile existente în limba română: https://my.ebiblia.ro/app/index.html?redir#_


Parabola perlei achiziționate

Parabola perlei achiziționate

Înainte de a începe să explic parabola, corect este să definesc termenii. Dacă nu înțelegem ce este o parabolă și ce a vrut Matei să transmită prin termenul ,,Împărăția Cerurilor”, nu o să reușim niciodată să avem o explicație cinstită a textelor.

Definiția parabolei: Conform cu dicţionarul Biblic al Noul Testament şi Psalmii, tipărit în 1993 de Societatea Christliche Literatur – Verbreitung, o parabolă este:

punerea unui lucru lângă altul, o comparare a unui lucru cu altul, o asemănare, similitudine, un exemplu prin care este ilustrată o doctrină, un percept…o zicătoare concisă, plină de conţinut şi instructivă, implicând o asemănare sau comparaţie şi având forţă povăţuitoare.” Deci o parabolă este compararea unui lucru cu altul, ce scoate în evidență o învățătură cu un anumit tâlc.

Foarte important de știut este cum trebuie interpretată o parabolă. O parabolă este destinată să arate un adevăr central, dar nu trebuie întotdeauna să atribuim un înţeles specific fiecărui detaliu. Dacă focusăm prea mult detaliile irelevante, ajungem să deviem de la sensul pentru care a fost enunțată parabola și pierdem din vedere învățătura centrală. De aceea nu trebuie ,,dat zoom” pe detaliile nesemnificative. Pentru a interpreta corect o parabolă trebuie să aflăm din context:

-de ce a fost spusă?

-ce a determinat să fie spusă?

să identifici învăţătura centrală a ilustrării;

-să identifici detaliile relevante cât şi cele irelevante.

Expresia Împărăția cerurilor o găsim doar în Evanghelia după Matei. În celelalte Evanghelii și epistole până la Apocalipsa, o găsim numită Împărăția lui Dumnezeu. Cred că acești doi termeni transmit aceeași idee și pot fi folosiți interschimbabil.

Împărăția cerurilor (Împărăția lui Dumnezeu) – definiție:

,,Termenul de Împărăţie, în general în Scriptură, se referă la guvernarea lui Dumnezeu peste întregul Univers, dar în ceea ce priveşte Împărăţia Lui spirituală pe pământ, îi include în sensul strict, pe toţi mântuiții prezenţi pe pământ la un moment dat. În sensul lărgit, termenul Împărăția cerurilor înclude pe toți aleșii născuți din nou de pe pământ, cât și pe falșii credincioși care sunt doar mărturisitori cu buzele, prezenţi pe pământ la un moment dat. Deci în parabole, Împărăția are de a face doar cu terestrul nu și cu cerul.”

Împărăţia lui Dumnezeu, a început odată cu crearea Universului (Ps.103:19), în timp ce Împărăţia spirituală pe pământ a început cu primul om salvat de la cădere în Geneza (Adam), care a fost născut din nou și strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui (Col.1:13).

În sensul cel mai larg, Împărăția cerurilor, îi include pe toţi care mărturisesc mântuirea și pe Isus ca Domn și Dumnezeu. În Matei 13, găsim aceste două sensuri, sensul strict și sensul lărgit – sămânţa adevărată şi zizania (neghina cum îi zice Dumitru Cornilescu).

De specificat că: există o singură Împărăție a lui Dumnezeu pe pământ care include mai multe faze. Împărăția predicată de Cristos Isus în această pildă, era diferită de faza Împărăției în care aceasta includea doar poporul evreu. Vedem lămurit aspectul acesta când se spune despre ea că este aproape (Marc.1:15); s-a apropiat de voi (Luc.11:20); este în mijlocul vostru (a iudeilor ca națiune, nu în inimile fariseilor vrășmași ai lui Cristos – Luc.17:21); în parabola viticultorilor (Mat.21:43). Această fază a Împărăției începută în timpul lucrării Sale, are sfârșitul la finalul Necazului lui Iacov (la 7 ani după Răpire), când are loc evenimentul descris în Matei 25: 31-46.

v. 45-46: παλιν ομοια εστιν η βασιλεια των ουρανων ανθρωπω εμπορω ζητουντι καλους μαργαριτας ος ευρων ενα πολυτιμον μαργαριτην απελθων πεπρακεν παντα οσα ειχεν και ηγορασεν αυτον

Din nou, Împărăţia cerurilor este asemenea unui negustor care caută perle frumoase; şi, găsind o perlă de mare valoare, a mers şi a vândut tot ce avea şi a cumpărat-o.

În această parabolă:

– negustorul prefigurează pe Isus Mesia;

– perla de mare valoare prefigurează Împărăția;

– vânzarea a tot ce avea să o cumpere prefigurează dăruirea vieții Sale la Golgota pentru răscumpărarea aleșilor.

Pildele nu trebuie disecate într-un detaliu atât de fin, ca și textele concrete care nu au limbaj figurati. Într-un text figurativ trebuie să ai granițele mai elastice și să nu pui focusul pe fiecare detaliu. Dacă încercăm să avem fiecare detaliu luat atent sub lupă, înțelesul central este pierdut din vedere și lucrurile încep să se tulbure în înțelegea corectă.

Parabola aceasta a fost spusă, ca un fir logic al narațiunii începute în parabola comorii ascunse. În această pildă, adevărul central transmis, cade pe negustorul care achiziționează perla. Domnul accentuează cum achiziționarea ei se face cu prețul suprem, vânzând tot ce are. El de fapt a plătit cu viața prețul aleșilor Săi. Domnul le transmite că în faza Împărăției de acum cât era cu ei pe pământ are loc atât ascunderea Împărăției de ochii celorlalți cât și achiziționarea ei. Cu alte cuvinte le spune că după ce El este respins de evrei și Împărăția rămâne ascunsă de ochii lor (Luc.17:21), El urma să meargă la Golgota să fie dat în mâinile preoților și al poporului (Luca 24.6-7), ca să plătească prețul de sânge. Pe acest fond, unul din martorii oculari la acest moment al achiziționării spune:

,,căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” 1Petru 1.18-19.

Surse folosite:

Textus Receptus: https://newchristianbiblestudy.org/bible/greek-textus-receptus/matthew/13/

Biblia G.B.V. București 2001: http://biblia.ro/gbvn/nt/matei/01/

Biblia Dumitru Cornilescu 1924: https://www.ebible.ro/

BibleHub: https://biblehub.com/interlinear/matthew/13.htm

Toate traducerile existente în limba română: https://my.ebiblia.ro/app/index.html?redir#_


Parabola năvodului

 

 

Parabola năvodului

 

 

 

Înainte de a începe să explic parabola, corect este să definesc termenii. Dacă nu înțelegem ce este o parabolă și ce a vrut Matei să transmită prin termenul ,,Împărăția Cerurilor”, nu o să reușim niciodată să avem o explicație cinstită a textelor.

Definiția parabolei: Conform cu dicţionarul Biblic al Noul Testament şi Psalmii, tipărit în 1993 de Societatea Christliche Literatur – Verbreitung, o parabolă este:

punerea unui lucru lângă altul, o comparare a unui lucru cu altul, o asemănare, similitudine, un exemplu prin care este ilustrată o doctrină, un percept…o zicătoare concisă, plină de conţinut şi instructivă, implicând o asemănare sau comparaţie şi având forţă povăţuitoare.” Deci o parabolă este compararea unui lucru cu altul, ce scoate în evidență o învățătură cu un anumit tâlc.

 

Foarte important de știut este cum trebuie interpretată o parabolă. O parabolă este destinată să arate un adevăr central, dar nu trebuie întotdeauna să atribuim un înţeles specific fiecărui detaliu. Dacă focusăm prea mult detaliile irelevante, ajungem să deviem de la sensul pentru care a fost enunțată parabola și pierdem din vedere învățătura centrală. De aceea nu trebuie ,,dat zoom” pe detaliile nesemnificative. Pentru a interpreta corect o parabolă trebuie să aflăm din context:

-de ce a fost spusă?

-ce a determinat să fie spusă?

să identifici învăţătura centrală a ilustrării;

-să identifici detaliile relevante cât şi cele irelevante.

 

Expresia Împărăția cerurilor o găsim doar în Evanghelia după Matei. În celelalte Evanghelii și epistole până la Apocalipsa, o găsim numită Împărăția lui Dumnezeu. Cred că acești doi termeni transmit aceeași idee și pot fi folosiți interschimbabil.

 

 

Împărăția cerurilor (Împărăția lui Dumnezeu) – definiție:

,,Termenul de Împărăţie, în general în Scriptură, se referă la guvernarea lui Dumnezeu peste întregul Univers, dar în ceea ce priveşte Împărăţia Lui spirituală pe pământ, îi include în sensul strict, pe toţi mântuiții prezenţi pe pământ la un moment dat. În sensul lărgit, termenul Împărăția cerurilor înclude pe toți aleșii născuți din nou de pe pământ, cât și pe falșii credincioși care sunt doar mărturisitori cu buzele, prezenţi pe pământ la un moment dat. Deci în parabole, Împărăția are de a face doar cu terestrul nu și cu cerul.”

Împărăţia lui Dumnezeu, a început odată cu crearea Universului (Ps.103:19), în timp ce Împărăţia spirituală pe pământ a început cu primul om salvat de la cădere în Geneza (Adam), care a fost născut din nou și strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui (Col.1:13).

În sensul cel mai larg, Împărăția cerurilor, îi include petoţi care mărturisesc mântuirea și pe Isus ca Domn și Dumnezeu. În Matei 13, găsim aceste două sensuri, sensul strict și sensul lărgit – sămânţa adevărată şi zizania (neghina cum îi zice Dumitru Cornilescu).

De specificat că: există o singură Împărăție a lui Dumnezeu pe pământ care include mai multe faze. Împărăția predicată de Cristos Isus în această pildă, era diferită de faza Împărăției în care aceasta includea doar poporul evreu. Vedem lămurit aspectul acesta când se spune despre ea că este aproape (Marc.1:15); s-a apropiat de voi (Luc.11:20); este în mijlocul vostru (a iudeilor ca națiune, nu în inimile fariseilor vrășmași ai lui Cristos – Luc.17:21); în parabola viticultorilor (Mat.21:43). Această fază a Împărăției începută în timpul lucrării Sale, are sfârșitul la finalul Necazului lui Iacov (la 7 ani după Răpire), când are loc evenimentul descris în Matei 25: 31-46.

 

  1. 47 – 50: παλιν ομοια εστιν η βασιλεια των ουρανων σαγηνη βληθειση εις την θαλασσαν και εκ παντος γενους συναγαγουση ην οτε επληρωθη αναβιβασαντες επι τον αιγιαλον και καθισαντες συνελεξαν τα καλα εις αγγεια τα δε σαπρα εξω εβαλον

ουτως εσται εν τη συντελεια του αιωνος εξελευσονται οι αγγελοι και αφοριουσιν τους πονηρους εκ μεσου των δικαιων και βαλουσιν αυτους εις την καμινον του πυρος εκει εσται ο κλαυθμος και ο βρυγμος των οδοντων

 

Din nou, Împărăţia cerurilor este asemenea unui năvod aruncat în mare şi care a adunat de toate; din care, când s-a umplut, trăgându-l pe ţărm şi stând jos, au adunat în vase pe cele bune şi au aruncat afară pe cele rele.

Aşa va fi la sfârşitul veacului: îngerii vor ieşi şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi; şi îi vor arunca în cuptorul de foc: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor“.

 

În parabola aceasta:

– năvodul prefigurează Împărăția cerurilor;

– cele adunate în năvod prefigurează oamenii mântuiți + oamenii nemântuiți (din Îpărăție);

– cei ce selectează în vase sau aruncă afară, prefigurează pe îngeri;

– selectarea celor bune în vase prefigurează strângerea celor credincioși să fie cu Domnul (v.30 – iar grâul adunaţi-l în grânarul meu);

– aruncarea afară a celor rele (a zizaniei), prefigurează aruncarea în iazul de foc a celor nemântuiți din Împărăție.

 

Adevărul central transmis în această parabolă este separarea celor răi și nemântuiți din Împărăție și aruncarea lor în Iazul de foc, la finalul acestei faze a Împărăției. Această separare o fac îngerii sfinți la finalul Necazului celui mare, când cei ce au semnul fiarei sunt luați, judecați și aruncați în Iaz (Mat.25:41); (Mat.25:46). Nici unul din aceștia care au avut semnul, nu vor intra să împărățească cu sfinții și Domnul Cristos în Mileniu.

Practic această parabolă, este o continuare al firului ideii, prezentat în parabola zizaniei. Ele sunt parabole pereche. În acea parabolă arată semănatul grâului (începutul acestei faze a Împărăției), apariția zizaniei, secerișul amândurora apoi depozitarea și starea finală a gâului și a zizaniei. Versetul 30 spune: ,,şi, la timpul secerişului, voi spune secerătorilor: culegeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca să fie arsă; iar grâul adunaţi-l în grânarul meu”.

În parabola năvodului, accentul cade pe cele rele din năvod, care sunt aruncate în cuptorul de foc. Nu scoate în evidență ,,pe cele bune din năvod” (grâul din parabola zizaniei) acestea sunt lucruri secundare în pildă. Timpul când se vor petrece toate acestea este finalul acestei faze a Împărăției. Domnul a vorbit de el în Matei 25:

  1. Dar, când va veni Fiul Omului în gloria Sa, şi toţi îngerii cu El, atunci va şedea pe tronul gloriei Sale;
  2. şi toate naţiunile vor fi adunate înaintea Lui şi le va despărţi pe unele de altele, aşa cum desparte păstorul oile de capre;
  3. şi va pune oile la dreapta Sa şi caprele la stânga.
  4. Atunci Împăratul va spune celor de la dreapta Sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii.
  5. Atunci va spune şi celor de la stânga: «Plecaţi de la Mine, blestemaţilor, în focul etern, pregătit pentru diavolul şi îngerii lui.
  6. Şi aceştia vor merge la pedeapsă eternă, iar cei drepţi la viaţă eternă“.

 

Cea mai populară interpretare de azi, vede năvodul ca fiind evanghelia pe care o aruncă biserica și care desparte oameni credincioși de cei necredincioși până la intrarea numărului deplin al celor mântuiți dintre neamuri. Această interpretare nu are suport biblic, deoarece despre Adunare nu se vorbește nimic în pildă. Ea este răpită la cer, cu 7 ani înainte de acest eveniment. Un alt argument este că ,,pescari” nu sunt evangheliștii sau membrii bisericii, ci îngerii. Ei vin să facă selecție pentru judecată, nu să le predice oamenilor evanghelia în perioada bisericii. Îngerii nu sunt mandatați să ducă vestea împăcării prin Cristos la națiuni, ci evangheliștii (2Cor.5:20).

Altă interpretare spune că această parabolă a năvodului prezintă cele două etape ale bisericii care include întâi predicarea evangheliei apoi, selecția finală când cei buni din biserică sunt separați de cei răi. Nici această interpretare nu stă în picioare deoarece nimeni în Scriptură nu învață că cei credincioși și sfinți din Adunare, trebuie să conviețuiască împreună cu cei răi și păcătoși. Această idee este promovată de catolicism și ortodocsie prin Augustin (vezi interpretarea lui pe parabola zizaniei). Scriptura arată în multe locuri că Adunarea trebuie să se curețe mereu, să ,,scoată drojdia din ea” (excluderea tuturor păcătoșilor care s-ar putea strecura ca membrii prin botez). Această interpretare, nu este scripturală, deoarece nu îngerii fac disciplina în Adunarea locală și vizibilă, ci membrii ei sunt îndemnați să o facă (1Cor.5:13). Cercetarea și disciplina trebuie făcută în mod repetat (Mat.18:17), în viața unei Adunări scripturale (îndeosebi înainte de Cină – 1Cor.5:7), pe când în ideea catolică disciplinarea cu excluderea are loc doar o singură dată incluzând o judecată finală. Toți care promovează o astfel de interpretare, mărturisesc o Mireasă a lui Cristos, necurată, dospită de păcat, care nu trebuie curățită permanent!

 

Surse folosite:

Textus Receptus: https://newchristianbiblestudy.org/bible/greek-textus-receptus/matthew/13/

Biblia G.B.V. București 2001: http://biblia.ro/gbvn/nt/matei/01/

Biblia Dumitru Cornilescu 1924: https://www.ebible.ro/

BibleHub: https://biblehub.com/interlinear/matthew/13.htm

Toate traducerile existente în limba română: https://my.ebiblia.ro/app/index.html?redir#_


Isus Adevătata Viță Ioan 15

 

Isus Adevătata Viță

Ioan 15

 

 

 

1. Voi cânta preaiubitului meu o cântare a iubitului meu despre via sa. Preaiubitul meu avea o vie pe un deal foarte mănos.

 

2. Şi a săpat-o şi i-a înlăturat pietrele şi a plantat-o cu viţa cea mai aleasă. Şi a construit un turn în mijlocul ei şi a săpat şi un teasc în ea; şi aştepta să facă struguri, dar a făcut struguri sălbatici.

 

3. „Şi acum, locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, judecaţi, vă rog, între Mine şi via Mea.

 

4. Ce mai era de făcut pentru via Mea şi nu i-am făcut? De ce, când Mă aşteptam să facă struguri, a făcut struguri sălbatici?

 

5. Şi acum vă voi face cunoscut ce voi face viei Mele: îi voi smulge gardul şi va fi mâncată; îi voi surpa zidul şi va fi călcată în picioare;

 

6. şi o voi pustii; va fi netăiată şi nesăpată şi vor creşte în ea mărăcini şi spini; şi voi porunci norilor să nu lase să cadă ploaie peste ea“.

 

7. Pentru că via Domnului oştirilor este casa lui Israel, iar bărbaţii lui Iuda, viţa desfătării Lui. Şi El Se aştepta la judecată şi iată vărsare de sânge; la dreptate, şi iată un strigăt.

 

(Isaia 5 http://biblia.ro/vdc/vt/isaia/05/ )

1. Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este viticultorul.

 

2. Pe orice mlădiţă în Mine care nu aduce rod, o îndepărtează; şi pe oricare aduce rod, o curăţă, ca să aducă mai mult rod.

 

3. Deja voi sunteţi curaţi, datorită Cuvântului pe care vi l-am spus.

 

4. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod, dacă nu rămâneţi în Mine.

 

5. Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce mult rod; pentru că fără Mine nu puteţi face nimic.

 

6. Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară ca mlădiţa şi se usucă; şi ei le adună şi le aruncă în foc şi sunt arse.

7. Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice vreţi şi vi se va face.

 

8. În aceasta este glorificat Tatăl Meu: că aduceţi mult rod şi Îmi veţi fi ucenici.

 

(Ioan 15: http://biblia.ro/vdc/nt/ioan/15/ )

 

 

Pilda aceasta în care Domnul Isus se compară cu adevărata Viță, este o pildă spusă pe context evreiesc, în care ucenicii Domnului știau din Isaia 5 cine este via. Chiar preoţii cei mai de seamă şi fariseii nu aveau nici o problemă în înţelegerea faptului cine era via. Chiar ei înţeleg pilda îşi rostesc singuri sentinţa când Domnul Isus le înfăţişază scoaterea şi omorârea Sa în afară din vie:

 

,,Ei I-au răspuns: „Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde, şi via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor. De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite. După ce au auzit pildele Lui, preoţii cei mai de seamă şi fariseii au înţeles că Isus vorbeşte despre ei ” (Mat. 21.41,43,45).

 

Pilda din Isaia 5, era concepută ca o cântare făcută Preaiubitului Său despre via ce o avea sădită pe un deal mănos. Via era casa lui Israel şi bărbaţii lui Iuda viţa desfătării Lui (aceia în care El trebuia să îşi găsească toată plăcerea). Pilda din Isaia este dată ca să arate că toată casa lui Israel se stricase (făcuse struguri sălbatici) şi Domnul avea de gând să îi smulgă gardul şi să fie mâncată; să îi surpe zidul şi să fie călcată în picioare şi pustiită. Să o lase netăiată şi nesăpată ca să crească în ea mărăcini şi spini; ca apoi să poruncească norilor să nu lase să cadă ploaie peste ea.

 

Lucrul acesta L-a făcut Dumnezeu prima dată pe timpul lui Nebucadneţar, apoi în anul 70 după ce ,,Domnul este scos şi răstignit afară din vie”. Motivul pentru care urma să facă toate acestea: ,,El se aştepta la judecată, şi când colo, iată sânge vărsat! Se aştepta la dreptate, şi când colo, iată strigăte de apăsare!” (v.7).

 

Pe fondul acestei pilde binecunoscute de evrei, vine Domnul Isus Cristos şi le spune: Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este viticultorul. El practic se identifică cu Bărbatul preaiubit (Omul) din Iuda care era Viţa desfătării Lui. Lucrul acesta îl făcuse de cunoscut poporului Însuşi Tatăl cănd declarase din ceruri:

 

„Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“.

 

Lucrul acesta se întâmplă deoarece în planul Domnului era prevăzută o identificare, împlinire şi o înlocuire a Israelului cu Domnul Isus ca şi ultimul Cap de Legământ. Evanghelistul Matei confirmă cînd citează în sensul acesta pe profetul Osea:

 

 „Când era tânăr Israel, îl iubeam şi am chemat pe fiul Meu din Egipt.”(Osea 11.1).

,,Acolo a rămas până la moartea lui Irod, ca să se împlinească ce fusese vestit de Domnul prin prorocul care zice: „Am chemat pe Fiul Meu din Egipt.” (Mat. 2.15).

 

Toate aceste lucruri se întâmplă deoarece Israelul nu a adus rodul cuvenit, a făcut struguri sălbatici şi Domnul îşi alege un alt popor care să aducă rodul cuvenit la timpul potrivit.

 

Pe fondul acesta în Ioan 15, El spune evreilor că Tatăl va îndepărta din El, pe orice mlădiţă care nu aduce rod şi pe oricare aduce rod, o curăţă, ca să aducă mai mult rod. Pe plan spiritual s-ar traduce: voi tot poporul Evreu care nu credeţi în Cristos (dacă cineva nu rămâne în Mine), veţi fi retezaţi şi aruncaţi afară la fel cum viticultorul face cu mlădiţa neroditoare. Odată tăiată ea se usucă şi ,,ei le adună şi le aruncă în foc şi sunt arse”.

 

Pe mlădiţele roditoare (neamul care va aduce roadele cuvenite) care rămân în Butucul de Vie (Isus din Iuda, Vița desfătării Lui), Tatăl care este asemuit cu un viticultor, le curăţă de lăstarii nefolositori ca să aducă şi mai multă roadă. În plan spiritual, El va folosi ,,cosorul” pentru curăţarea şi disciplinarea lor (Evrei 12. 5-11). Cosorul este cel care aduce cel mai mult rod într-o vie.

 

 

Concluzie:

 

 

Pilda vorbeşte despre rodire şi nu despre mântuire. Ea nu vorbeşte despre Adunare, de oameni mântuiţi care îşi pierd mântuirea datorită nevegherii lor sau de oameni mântuiţi care se ţin mântuiţi prin faptele lor bune.

 

Pilda vorbeşte de evreii care cred aducând rod rămânând neclintiţi prin credința în Cristos şi despre evreii care-L resping (la întâia Sa venire la ai Săi – Ioan.1:11) şi nu râmân în Cuvântul lui Dumnezeu făcând ,,struguri sălbatici în continuare”.

 

 

La evrei nu a găsit rod deoarece nu L-au primit pe Isus din Nazaret ca Mesia şi nu au rămas în Cuvântul Lui. Neamului (evrei + neamuri – Col.3:11), care rămâne în Cristos i se cere să aducă roadă deoarece la aceasta a fost rânduit:

 

,,Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi rod, şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.” (Ioan 15.16).

 

Cei credincioşi sunt îngrijiţi şi curăţaţi ca să aducă mai mult rod, cei necredincioşi tăiaţi şi aruncaţi în foc (anul 70 şi apoi focul veşnic unde este plânsul şi scrâşnirea din dinţi).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Traducere folosită – G.B.V. București 2001: http://biblia.ro/


Fiul pierdut – Luca 15. 11-32.

Fiul pierdut

Luca 15. 11-32.

Contextul lărgit în care este dată această pildă a fiului pierdut:

1. Pilda cu oaia rătăcită cautată de păstor și adusă înapoi în turmă

2. Drahma pierdută căutată de femeie și găsită

3. Dacă în primele două pilde accentul cade pe perseverența și bucuria proprietarilor de aș găsi oaia și drahma, în această pildă a fiului pierdut accentul cade pe răbdarea, dragostea, bunătatea, mila, îndurarea și bucuria tatălui care primește fiul piedut și pe depravarea morală a acestuia în a gestiona ucrurile moștenite. La toate trei pildele finalul se încheie cu : ,,bucurați -vă că au fost găsite.”

4. În pilda cu ispravnicul necredincios, accentul cade tot pe lucrurile încredințate spre administrare și administrate defectuos prin care respectivul își câștigă prieteni.

5. Apoi mai jos Domnul mustră pe farisei care erau iubitori de bani și nu îi administrau spre slava lui Dumnezeu ci în înălțarea lor înaintea oamenilor.

6. Dupa care tot Domnul Isus le dă pilda cu Lazăr și cu un bogat nemilos care nu se îmbogațise față de Dumnezeu prin faptul că își cheltuise averea pe plăceri (se îmbrăca înporfiră și în subțire şi în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie şi strălucire) și nu administrase ce îi dăduse Domnul temporar – lucrurile de acum cele mici.

Definiția pildei sau parabolei:

pildă, punerea unui lucru lângă altul, o comparare a unui lucru cu altul, o asemănare, similitudine, un exemplu prin care este ilustrată o doctrină, un percept…o zicătoare concisă, plină de conţinut şi instructivă, implicând o asemănare sau comparaţie şi având forţă povăţuitoare.” ( Dicţionarul Biblic al Noul Testament şi Psalmii, tipărit în 1993 de Societatea Christliche Literatur – Verbreitung)

Deci o parabolă este compararea unui lucru cu altul, ce scoate în evidență o învățătură cu un anumit tâlc.

Acum cum trebuie interpretată o parabolă?

O parabolă este destinată să arate un adevăr central, dar nu trebuie întotdeauna să atribuim un înţeles specific fiecărui detaliu.

Pentru a interpreta corect o parabolă trebuie să afli din context:

-a) de ce a fost spusă?

-b) ce a determinat să fie spusă?

-c) să identifici învăţătura centrală a ilustrării,

-d) să identifici detaliile relevante cât şi cele irelevante.

-a) pilda a fost spusă deoarece toți vameșii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte (Luc. 15.1).

b) ce a determinat pe Domnul să fie spusă această pildă? Faptul că: … fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.” (Luc.15.2).

-c) învățătura centrală a pildei scoate în evidență caracterul tatălui, relația celor doi fii cu tatăl și dragostea sa specială față cel mic care ,,a fost mort, şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit” (Luc. 15.24,32).

-d) detaliile relevante:

– bunătatea, mila, îndurarea și dragostea agape necondiționată a tatălui (v.12; 20; 22-24;32)

– amândoi primesc o moștenire (v.12)

– nu se afirmă că vreunul din fii era mântuit când li se împarte averea

– caracterul imoral al fiului cel mic (v.12-19)

– pocăința acestuia și cererea de a fi primit ca unul dintre sclavii tatălui (17-21)

– reabilitarea la statutul de fiu (v.20;22-24)

– religiozitatea fiului cel mare (v.29)

– disprețul și ura față de pocăința și harul arătat de tatăl celui mai mic (v.25-32)

– fiul cel mare este asigurat de tatăl că el este moștenitorul său în continuare dar pe moment trebuie să se bucure și de faptul că celui mic i se acordă har (v.32)

– detalii irelevante:

– faptul că fiul cel mare primește averea fără să o ceară (v.12)

– cel mic se lipește de unul din locuitorii țării (v.15)

– că fiul cel mare era la câmp când este reprimit cel mic (v.25)

– că întreabă un rob ce este cu privire la evenimentul de acasă (v.26)

Identificarea personajelor prezentate în pildă:

tatăl celor doi poate fi asemuit cu Dumnezeul lui Israel

fiul cel mare cu evreii religioși ce resping pe Isus și rămân cu Legea lui Moise și tradiția

fiul cel mic poate fi asemuit cu vameșii, curvele și toți păcătoșii ce se pocăiesc în Israel și prin credința în Cristos Isus, au parte de harul Noului Legământ (pe context nu putem introduce și neamurile deoarece în acel moment adunarea era compusă doar din evrei mântuiți).

Înainte de toate doresc să afirm că pilda nu vorbește despre căderea din har a fiului cel mic. Ea arată cât de mult poate decădea un om nemântuit și harul care i se poate face. Chiar dacă acest fiu se depărtează de tatăl, el rămâne tot fiu, fiu rătăcit. Statutul acesta nu și-l pierde nici înainte de plecarea de acasă nici după întoarcerea sa.

În această idee sunt date pildele de mai sus cu oaia rătăcită și drahma pierdută. Oaia rămâne tot oaie, cât timp este rătăcită nu devine câine și când e găsită se transformă iar în oaie. (Este oaie deoarece a fost predestinată să fie oaie salvată încă din planul etern). În Luca 19.10, Domnul Isus declară cu privire la Zacheu oaia pierdută: ,,…Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” Domnul Însuși la prima trimitere a apostolilor li se spune să meargă ,,la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10.6).

Pilda nu scoate în relief voința liberă a fiului risipitor și eforturile sale de a se pocăi singur și a se întoarce acasă. Ea scoate în evidență ruina spirituală și dragostea cea mare arătată de tatăl său. Dragostea specială a tatălui său, caracterul său îndurător l-a făcut să se pocăiască și să vină înapoi acasă. La fel se întâmplă și cu păcătosul ales care rătăcește. Dragostea agape a Tatălui îndurător îl trage cu funiile ei spre Cristos. În 1 Ioan 4.9-10, spune:

,,Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.”

Fiul cel mic, merita să fie dezmoștenit să fie socotit ca mort. El nu ar fi meritat nici cea mai mică bunăvoință din partea tatălui său, dar cu toate acestea, tatăl îi arată toată bunăvoința din lume. Dragostea tatălui l-a tras, l-a adus acasă pentru că el cunoștea caracterul tatălui său, cunoștea de unde a plecat. La întoarcere spune: ,,ca pe un rob primește-mă”, nu ca pe un fiu. De fapt toți răscumpărații au atitudinea aceasta și nici unul din ei nu revendică vre-un drept când vin la Tatăl.

În schimb, evreii religioși își puseseră în dreptul lor o neprihănire proprie a lor înșiși (Rom.10.3). Atitudinea aceasta o vedem deslușit la fiul cel mare care spune ,,nu ți-am călcat niciodată porunca”. Nu asta te înderptățește ca fiu înaintea Tatălui, ci harul! Nu poți veni nicicând și spune: ,,Doamne, Tu ai făcut dar și eu am făcut …. sunt îndreptățit să primesc mântuirea….”.

Fiul cel mic vine cu mâinile goale, cu propria rușine, cu neputința și cu viața sa ratată! Nu vine din poziția din care merită ceva.

Fiul cel mare vine din poziția meritorie, el spune: ,,nu am ascultat eu, nu am împlinit eu, iar tu acum primești pe desfrânatul acesta?” Aceeaș atitudine nu o găsim oare și în atitudinea fariseului de la Templu când se ruga împreună cu vameșul (Luca 18.9-14)?

Totuș pilda ne lasă la vedere în ciuda împietririi inimii fiului celui mare, un indiciu de har, de afecțiune și pentru el. Tatăl în pildă îi spune: ,,ce este al meu este și al tău”! Aici vedem clar sugerată dragostea lui Dumnezeu față de națiunea aleasă. Poporul Evreu ales, chiar dacă temporat este depărtat de la fața Sa în actualul Legământ, când se va împlini numărul deplin al celor ce trebuie să fie mântuiți dintre neamuri, Dumnezeu se va întoarce iar la ei. Ei deocamdată sunt împietriți spre binele nostru la fel cum era împietrit și fiul cel mare din pildă când tatăl său arată har celui mic. Dar Dumnezeu nu uită niciodată moștenirea Sa pentru care a dat popoare (Isaia 43.4)! Așa că Israelul va avea o șansă, Domnul se va întoarce iar la ai Săi, așa cum a promis în Romani 11. În ochii Domnului Israelul ca fiu mai mare rămâne binecuvântat datorită alegerii și promisiunilor făcute în Legământ părinților lor Avraam, Isaac și Iacov.

Concluzie:

Pilda aceasta a fiului pierdut trebuie privită în contextul în care Domnul Isus o spune. Trebuie ținut cont cine spune pilda, pe ce context este ea spusă, cine este auditoriul și ce mesaj central dorește ea să transmită.

Având în vedere toate acestea, cum vezi tu dragostea nemărginită a tatălui din pildă? O privești ca pe un lucru greșit sau ca pe un har acordat nemeritat fiului cel mic? Te bucuri tu că el a ales să arate har unui păcătos pierdut?

Pe de altă parte care este atitudinea ta față de fiul cel mic? Te poți bucura cu bucuria tatălui său? Adu-ți te rog aminte ce le spune Domnul Isus în Luca 15.10: ,,Tot aşa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte”.

Ești cumva împietrit și ai atitudinea fiului cel mare? Dacă nu, care este atitudinea ta față de Israelul religios și împietrit? Îi iubești tu, te rogi pentru ei? Aduți aminte că de la ei ne-a venit mântuirea! Îi privești ca lepădați pentru totdeauna de la fața lui Dumnezeu, crezând că Adunarea a înlocuit Israelul? Aduți aminte de spusele apostolului Pavel:

,,A lepădat Dumnezeu pe poporul Său? Nicidecum!… Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă mântuirea Neamurilor, ca să facă pe Israel gelos,….o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit” Rom. 11.1,11,25,26.

Domnul să ne facă să ne bucurăm de har și să nu îi uităm nici pe ei în împietrirea inimii lor! Și până la despietrirea acestei națiuni, să ne bucurăm cu bucuria Tatălui și a îngerilor sfinți, de harul de care avem parte! Bucurați-vă!


Isus adevărata Viţă

Isus adevărata Viţă

de Aurel Munteanu 21 mai

Isaia 5:

1.✸ Voi cânta preaiubitului meu o cântare a iubitului meu despre via sa. Preaiubitul meu avea o vie pe un deal foarte mănos.

2. Şi a săpat-o şi i-a înlăturat pietrele şi a plantat-o cu viţa cea mai aleasă. Şi a construit un turn în mijlocul ei şi a săpat şi un teasc în ea; şi aştepta să facă struguri, dar a făcut struguri sălbatici.

3. ✡ „Şi acum, locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, judecaţi, vă rog, între Mine şi via Mea.

4. Ce mai era de făcut pentru via Mea şi nu i-am făcut? De ce, când Mă aşteptam să facă struguri, a făcut struguri sălbatici?

5. Şi acum vă voi face cunoscut ce voi face viei Mele: îi voi smulge gardul şi va fi mâncată; îi voi surpa zidul şi va fi călcată în picioare;

6. şi o voi pustii; va fi netăiată şi nesăpată şi vor creşte în ea mărăcini şi spini; şi voi porunci norilor să nu lase să cadă ploaie peste ea“.

7. Pentru că via Domnului oştirilor este casa lui Israel, iar bărbaţii lui Iuda, viţa desfătării Lui. Şi El Se aştepta la judecată şi iată vărsare de sânge; la dreptate, şi iată un strigăt.

Ioan 15:

1. Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este viticultorul.

2. Pe orice mlădiţă în Mine care nu aduce rod, o îndepărtează; şi pe oricare aduce rod, o curăţă, ca să aducă mai mult rod.

3.Deja voi sunteţi curaţi, datorită Cuvântului pe care vi l-am spus.

4. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod, dacă nu rămâneţi în Mine.

5. Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce mult rod; pentru că fără Mine nu puteţi face nimic.

6. Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară ca mlădiţa şi se usucă; şi ei le adună şi le aruncă în foc şi sunt arse.

7. Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice vreţi şi vi se va face.

8. În aceasta este glorificat Tatăl Meu: că aduceţi mult rod şi Îmi veţi fi ucenici.

Pilda aceasta în care Domnul Isus se compară cu adevărata Viță, este o pildă spusă pe context evreiesc, în care ucenicii Domnului știau din Isaia 5 cine este via. Chiar preoţii cei mai de seamă şi fariseii nu aveau nici o problemă în înţelegerea faptului cine era via. Chiar ei înţeleg pilda îşi rostesc singuri sentinţa când Domnul Isus le înfăţişază scoaterea şi omorârea Sa în afară din vie:

,,Ei I-au răspuns: „Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde, şi via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor. De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite. După ce au auzit pildele Lui, preoţii cei mai de seamă şi fariseii au înţeles că Isus vorbeşte despre ei ” (Mat. 21.41,43,45).

Pilda din Isaia 5, era concepută ca o cântare făcută Preaiubitului Său despre via ce o avea sădită pe un deal mănos. Via era casa lui Israel şi bărbaţii lui Iuda viţa desfătării Lui (aceia în care El trebuia să îşi găsească toată plăcerea). Pilda din Isaia este dată ca să arate că toată casa lui Israel se stricase (făcuse struguri sălbatici) şi Domnul avea de gând să îi smulgă gardul şi să fie mâncată; să îi surpe zidul şi să fie călcată în picioare şi pustiită. Să o lase netăiată şi nesăpată ca să crească în ea mărăcini şi spini; ca apoi să poruncească norilor să nu lase să cadă ploaie peste ea.

Lucrul acesta L-a făcut Dumnezeu prima dată pe timpul lui Nebucadneţar, apoi în anul 70 după ce ,,Domnul este scos şi răstignit afară din vie”. Motivul pentru care urma să facă toate acestea: ,,El se aştepta la judecată, şi când colo, iată sânge vărsat! Se aştepta la dreptate, şi când colo, iată strigăte de apăsare!” (v.7).

Pe fondul acestei pilde binecunoscute de evrei, vine Domnul Isus Cristos şi le spune: Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este viticultorul. El practic se identifică cu Bărbatul preaiubit (Omul) din Iuda care era Viţa desfătării Lui. Lucrul acesta îl făcuse de cunoscut poporului Însuşi Tatăl cănd declarase din ceruri:

Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“.

Lucrul acesta se întâmplă deoarece în planul Domnului era prevăzută o identificare, împlinire şi o înlocuire a Israelului cu Domnul Isus ca şi ultimul Cap de Legământ. Evanghelistul Matei confirmă cînd citează în sensul acesta pe profetul Osea:

Când era tânăr Israel, îl iubeam şi am chemat pe fiul Meu din Egipt.”(Osea 11.1).

,,Acolo a rămas până la moartea lui Irod, ca să se împlinească ce fusese vestit de Domnul prin prorocul care zice: „Am chemat pe Fiul Meu din Egipt.” (Mat. 2.15).

Toate aceste lucruri se întâmplă deoarece Israelul nu a adus rodul cuvenit, a făcut struguri sălbatici şi Domnul îşi alege un alt popor care să aducă rodul cuvenit la timpul potrivit.

Pe fondul acesta în Ioan 15, El spune evreilor că Tatăl va îndepărta din El, pe orice mlădiţă care nu aduce rod şi pe oricare aduce rod, o curăţă, ca să aducă mai mult rod. Pe plan spiritual s-ar traduce: voi tot poporul Evreu care nu credeţi în Cristos (dacă cineva nu rămâne în Mine), veţi fi retezaţi şi aruncaţi afară la fel cum viticultorul face cu mlădiţa neroditoare. Odată tăiată ea se usucă şi ,,ei le adună şi le aruncă în foc şi sunt arse”.

Pe mlădiţele roditoare (neamul care va aduce roadele cuvenite) care rămân în Butucul de Vie (Cristos), Tatăl care este asemuit cu un viticultor, le curăţă de lăstarii nefolositori ca să aducă şi mai multă roadă. În plan spiritual, El va folosi ,,cosorul” pentru curăţarea şi disciplinarea lor (Evrei 12. 5-11). Cosorul este cel care aduce cel mai mult rod într-o vie.

Pilda vorbeşte de rodire şi nu de mântuire. Ea nu vorbeşte despre Adunare, de oameni mântuiţi care îşi pierd mântuirea datorită nevegherii lor sau de oameni mântuiţi care se ţin mântuiţi prin faptele lor bune. Pilda vorbeşte de evreii care cred aducând rod rămânând neclintiţi în Cristos şi despre evreii care-L resping (la întâia Sa venire la ai Săi) şi nu râmân în Cuvântul lui Dumnezeu făcând ,,struguri sălbatici în continuare”.

La evrei nu a găsit rod deoarece nu L-au primit pe El ca Mesia şi nu au rămas în Cuvântul Lui. Neamului care rămâne în Cristos i se cere să aducă roadă deoarece la aceasta a fost rânduit:

,,Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi rod, şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.” (Ioan 15.16).

Cei credincioşi sunt îngrijiţi şi curăţaţi ca să aducă mai mult rod, cei necredincioşi tăiaţi şi aruncaţi în foc (anul 70 şi apoi focul veşnic unde este plânsul şi scrâşnirea din dinţi).


Pilda vierilor – Matei 21.33-46

Pilda vierilor

Matei 21.33-46

de Aurel Munteanu – 28 feb. 2016

 

struguri(1)

 

Gospodarul este Dumnezeu Tatăl

Via era Împărăția lui Israel – v.43

Vierii erau poporul evreu – v.45

Robii bătuți erau proorocii

Fiul Gospodarului este Isus

Alți vieri sunt neamurile cărora li se dă Împărăția v.43

 

1.Gospodarul este proprietarul viei. El o sădește după bunul său plac.

Dumnezeu este suveran. El alege un popor dintre toate națiunile pământului. L-a ales pe Avram , l-a sădit, înmulțit și i-a dat moștenire țara promisă.

 

Gospodarul o închide cu un gard, îi sapă un teasc, îi zidește un turn.

Dumnezeu protejază granițele terestre ale lui Israel; El le este turn de scăpare în lupte; țara era fertilă, aducea roade deoarece Dumnezeu o udă.

 

Gospodarul o dă în arendă după ce o pune la punct. O încredințează unor sclavi. Aceștia rămân administratori conform înțelegerilor din contract.

  • Vierii adminitratori nu erau egalii gospodarului
  • Gospodarul era proprietar. El impunea condițiile deoarece totul este al Lui
  • Vierii erau administratori temporari conform clauzelor contractuale. Nu ei erau stăpânii viei
  • Nerespectarea contractului de față cerea plata daunelor și rezilierea contractului

Dumnezeu este Cel care își încredințează Împărăția Sa poporului evreu.

  • Îi caută în Egipt, le dă legile Sale pe Sinai. El este Stăpânul lor, ei sun robii Săi.
  • Ei rămân prin Legământul mozaic administratori ai lui Dumnezeu. Păzitori ai regulilor Sale (Legea lui Moise)
  • Lege în care ei erau obligați să-și respecte partea lor
  • Lege ce conținea binecuvântări cât și blesteme
  • Lege ce se pare că a fost nerespectată de poporul evreu
  • Dumnezeu în îndurarea Sa le-a trimis pe robii Săi proorocii ca să-i avertizeze de consecințele nerespectării condițiilor de administrare a viei
  • Ei s-au purtat rău cu toți mesagerii Gospodarului
  • Când Gospodarul epuizează metodele, hotărăște soluția finală – să-Și trimită Fiul

 

  1. Care era situația viei în timpul când este trimis Fiul Gospodarului?
  • era una degradantă moral cât și spiritual
  • legile din contractul cu Gospodarul au fost înlocuite cu tradiția bătrânilor
  • preoțimea era coruptă politic și făcea parte din partidul saducheilor
  • regele Irod era de alt neam, nu era evreu, erau sclavii romanilor care îi subjugau
  • în judecăți și sentințe, verdictele nu erau acordate fără acordul romanilor
  • când a venit Fiul în via Sa, nu a fost primit – Ioan 1.12.
  • venirea Lui a stricat planurile evreilor și romanilor
  • venirea Sa i-a mobilizat împotriva Sa – Irod și Pilat se împrietenesc
  • preoțimea mobilizează norodul
  • ei judecă, condamnă și ucid Moștenitorul afară din vie
  • ucidera Moștenitorului dezlănțuie judecata Gospodarului – anul 70 și 120
  • evreii primesc plata cerută: ,, sângele Lui să cadă asupra noastră….”
  • evreii sunt scoși afară din vie și Gospodarul le ia Împărăția
  • El o dă altor sclavi care să aducă roadă
  • Când se va încheia contractul cu aceștia, Gospodarul o va arenda altor viticultori (tot din poporul evreu – Romani 11. 25-29)
  • Contractul va dura până o va lucra ultimul angajat al celor dintre

neamuri – Rom 11.25

 

 

  1. Ce lecții trebuie să învețe vierii de acum de la arendașii dinaintea lor?
  • Trebuie să nu uite că via (Împărăția) nu este a lor. Același Gospodar este stăpânul viei. El este suveran în via Sa.
  • El își alege, cheamă robii, le dă fiecăruia sarcini și responsabilități
  • Sclavii răspund înaintea Sa de tot ce li s-a încredințat
  • Ce li se cere? Să fie găsiți credincioși în lucrurile încredințate de Stăpân ( cui i s-a dat mult i se va cere mult, cui i s-a dat puțin i se va cere puțin)
  • Sclavii au și ei supraveghetori (episcopi) care și ei sunt tot sclavi dar cu o răspundere mai mare. Responsabilitatea lor este să hrănească casa.
  • Ce li se cere acestora? Să vegheze, să nu se îmbete, să nu se socotescă stăpâni peste sclavi, să nu fie asupritori și să le de-a mâncarea la timp
  • Ei vor primi mare cinste la venirea Stăpânului dacă vor fi găsiți făcând așa
  • Sclavii nu au voie să schimbe legile Gospodarului. Ei nu au voie să de-a legi noi ci doar să le respecte pe cele existente
  • Ei nu au voie să aibă doi stăpâni
  • Scopul lor principal sunt roadele din abundență, lauda și venerarea Gospodarului
  • Vierii de acum trebuie să știe că Gospodarului trebuie să Îi de-a partea din munca lor (zeciuiala)
  • În pildă, vechii arendași și-au însușit și partea Gospodarului crezându-se proprietarii viei și al venitului. Au fost pedepsiți că nu au restituit cota parte din venit.
  • Vierii de acum trebuie să știe că la final vor fi răsplătiți pentru că au fost lucrători ai viei.

 

  1. Care este azi atitudinea ta față de Gospodarul viei? Dar față de Fiul Său, robii Săi și de via Sa?
  • Îl recunoști tu pe Dumnezeu ca stăpân al lumii și al vieții tale? Te supui Lui în toate cerințele?
  • Te vezi tu ca sclav înaintea Lui sau te consideri egalul Lui? Sau Îl consideri pe Dumnezeu sclavul tău? Îl chemi doar când ai nevoie de El și Îi poruncești să-ți rezolve urgențele tale?
  • Adu-ți aminte că oamenii aceștia din acest motiv ai pierit, nu L-au recunoscut ca Stăpân al viei și nu I-au dat ce i se cuvenea!

Care este atitudinea ta față de Fiul Său?

  • Îl recunoști ca pe Însuși Dumnezeu?
  • Îți încurcă socotelile trimiterea cât și prezența Sa în vie?
  • Prin faptele tale complotezi la ,,scoaterea Sa din vie?”
  • Sau aștepți nerăbdător venirea Sa care aduce răsplată?
  • Este El pentru tine, o piatră lepădată de zidari? Sau este una de preț din capul unghiului?
  • În legătură cu El doar te pot avertiza: v.44.

Care este atitudinea ta față de robii Săi?

  • Îi persecuți? Îi privești indiferent? Ai omorât vreunul din ei (urându-l)?
  • Ești unul care îi hrănește casa Sa? Ai grijă cum o faci! Te vezi stăpân peste sclavi?

Care este atitudinea ta față de via Sa?

  • Lucrezi în ea? Ai fost tocmit de Gospodar? Ce lucrezi în via Sa ca să fie cât mai productivă recolta?
  • Tragi speranță la o recoltă bogată?
  • Ai de gând să dai Gospodarlui din venitul tău?
  • Poți spune ca Sulamita din dragoste pentru Stăpânul tău: ,,Ține-ți Solomoane, cei o mie de sicli … ”?(C.c. 8.12)
  • Poți renunța la tot de dragul Stăpânului viei?
  • Care este atitudinea ta față de această pildă a vierilor?