Aurel Munteanu - blog

Teoria Succesiunii Neîntrerupte de Adunări din timpul Domnului Isus până astăzi-Teoria Succesiunii Apostolice -Teoria Reformei -Teoria Restaurării

Teoria Succesiunii Neîntrerupte de Adunări din timpul Domnului Isus până astăzi-Teoria Succesiunii Apostolice -Teoria Reformei -Teoria Restaurării

de Aurel Munteanu 31 mai 2015

După o schiță de Raul Enyedi a cărtii : Unde să căutăm Mireasa lui Cristos în istorie ( http://ovocebaptistainfiliasi.blogspot.ro/2015/02/unde-sa-cautam-mireasa-lui-cristos-in.html )

Există 4 mari teorii pe baza cărora au luat naștere biserici în actuala eră creștină :

–Teoria succesiunii apostolice

-Teoria Reformei

-Teoria Restaurării

-Teoria Succesiunii Neîntrerupte de Adunări din timpul Domnului Isus până astăzi

Teoria succesiunii apostolice:

Această teorie afirmă: ,, Cristos a întemeiat Biserica Sa, care în esenţa ei este una universală ( catolică sau sobornicească ) , ungându-i în fruntea ei pe apostolii Săi. Prin această ungere, Cristos i-a împuternicit să Îi conducă Biserica aşa cum cred ei de cuviinţă. Apostolii, deci, reprezentau autoritatea supremă în materie de credinţă, practică şi conducere a bisericii. Apostolii, la rândul lor, au transmis mai departe această autoritate, prin hirotonire, aşa că autoritatea apostolică s-a transmis mai departe prin această succesiune de hirotoniri “ .

-După schimbarea produsă în timpul împăratului Constantin cel Mare, creştinismul a evoluat şi s-a dezvoltat prin schimbări succesive ajungând mai bun şi mai puternic decât creştinismul original. Aceasta este poziţia Catolică şi Ortodoxă.

–Dintre problemele acestei teorii, o menţionăm pe cea mai importantă. Susţinătorii acestei poziţii trebuie să răspundă la întrebarea: A dat Cristos Adunărilor Sale dreptul de a modifica fundamental legile pe care El le-a lăsat?

-Astăzi, bisericile lor sunt fundamental diferite de instituţia fondată de Cristos, iar din punct de vedere doctrinar, multe din dogmele lor sunt în direct conflict cu legile date de Cristos. Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe nu mai seamănă deloc cu Adunarea întemeiată de Cristos.

– Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă au luat ființă treptat din unirea bisericilor apostaziate unite sub o singură regulă universală de credinţă numită fides catholica. Lucrul acesta a fost definitivat după Conciliul de la Niceea din anul 325.

Acest Conciliu ecumenic, a fost convocat Constantin cel Mare împaratul Romei, care anterior dăduse decretul de încetare a persecuţiei în anul 313 prin Edictul de la Milano. El s-a autointitulat regele şi capul bisericii luându-şi denumirea de Pontifex Maximus. El a fost primul rege care a căsătorit biserica decăzută cu statul.

Aceste două biserici catolică şi ortodoxă au fost una până în schisma din 1054 când se despart în ramura de răsărit şi cea de apus. Datorită ecumenismului, de câţiva zeci de ani, se poartă dialoguri intense pentru reunificare, pentru a fi ,,una”, ca la început.

Acest concept alături de cel al Succesiunii Neîntrerupte de Adunări a fost susținut , în primii 1500 de ani ai erei creștine.

Teoria reformei :

Această teorie susţinută de protestanţi afirmă : ,,Creştinismul original (Biserica Catolică) s-a pângărit şi murdărit prin compromisuri şi corupţii succesive şi apoi a fost curăţit în marea Reformă protestantă “ .

Această teorie are 2 probleme majore :

A – Dacă Biserica Romei era deja apostată, atunci botezul şi ordinarea ei erau nule şi neavenite. Dar în acest caz nici Luther sau Zwingli sau Calvin nu erau botezaţi şi ordinaţi, ceea ce înseamnă că nu aveau dreptul de a boteza şi ordina mai departe. Prin urmare, toate botezurile şi ordinările protestanţilor sunt, la rândul lor, nule şi neavenite. Bisericile lor nu sunt Adunări reale, ci doar imitaţii compuse din oameni nebotezaţi – căci oricât de evlavioşi ar fi membrii unui corp, dacă nu sunt botezaţi scriptural ei nu sunt Adunare adevărată!

B – Dacă Biserica Romei nu era apostată, deci era Adunare a lui Cristos, faptul că au părăsit-o şi au format alte biserici îi face vinovaţi de schismă, de „sfâşierea trupului lui Cristos”. Cineva exclus dintr-o Adunare adevărată nu are dreptul de a începe să boteze, să ordineze sau să înfiinţeze ADunări! În acest caz, bisericile lor sunt ilicite, nu au nici un drept scriptural de a exista !

Capi și fondatori ai acestor biserici protestante sunt următorii :

–Martin Luter fondatorul Bisericilor Luterane în anul 1520-Germania .

– Ulrich Zwingli fondatorul Bisericilor Swingliene în Elveția în jurul anului 1524 .

– regele Henry al viii- lea fondatorul Bisericii Anglicane în 1534 –in Marea Britanie . Această biserică ia ființă în urma unui divorț neacordat de către papa Clement al Romei .

– Jan Calvin fondatorul Biserici Prezbiteriene în anul 1536- Elvetia – Franța .

Un lucru foarte important de amintit despre reformatori : ei zidesc Biserici pe temelia Catolică considerată adevarata Mireasă a lui Cristos pe pământ ! Având aceeași temelie putredă rămân cu multe erezii ale bisericii mamă ceea ce îi pune repede în conflict cu Adunările subterane ale Succesiunii Neîntrerupte .

Concluzia trasă de Succesorii de Adunării prigoniți , în ceea ce privește Bisericile Protestante , îi ducea cu gândul la principiul din Iov :14.4. :

,, Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată una curată ? Nu poate să iasă niciunua ! ’’

Teoria restaurării:

Această teorie susţine : ,,Creştinismul s-a corupt în aşa măsură încât a apostat total, şi apoi a fost restaurat într-un timp ulterior reformei “.

Aceasta este poziţia cultelor ,, neo-protestante ” şi a numeroase secte. Timpul restaurării diferă de la grupare la grupare. Fiecare susţinător afirmă că grupul lor a fost cel care a restaurat credinţa originală demult pierduta.

–Problema principală a teoriei constă în justificarea ei din Scriptură. Susţinătorii teoriei afirmă că gruparea lor şi întemeietorul lor au readus creştinismul înapoi la origini, că modelul lor de biserică este cel întemeiat de Cristos, că baza lor doctrinară este numai Scriptura.

-Dar tocmai Scriptura este cea care ridică cea mai mare problemă teoriei. Vorbeşte oare Scriptura de o apostazie generală şi apoi o reaşezare a Adunării şi a învăţăturilor ei? Învaţă Scriptura că adevărul, odată pierdut, va fi reaşezat printr-un om? Nu, în nici un loc din Noul Testament nu se vorbeşte despre vreo apostazie generală şi apoi o restaurare a creştinismului original.

Acest val de restauratori fondatori de biserici , iși are exponenți pe următorii :

-primii restauratori apar în sânul Bisericii Anglicane în jurul anilor 1560 și sunt cunoscuți sub denumirea de Puritani .

Ei erau împărțiți în două ramuri : unii doreau rămânerea în sânul bisericii de stat a Angliei și ceilalți militau pentru separarea de stat .

–John Smyth este dat (de Uniunea Baptistă Europeană cât și cea Română ) ca fondator al Biserici Baptiste în Amsterdam –Olanda în anul 1609. El era membru al Bisericii Anglicane , se autobotează și apoi botează prin afundare , un grup de 36 de persoane , formând în felul acesta prima Biserică Baptistă de pe pământ. După ce Smith își dă seama de eroare , Tomas Helwis preia mișcarea și reântorcându-se în Anglia formează așa zisele biserici baptiste de astăzi .

-puritanul George Fox în Anglia anilor 1650 fondează Societatea Religioasă a Prietenilor cunoscută și sub denumirea de Bisericile Quakerilor ( tremuricilor ).

–John si Charles Wesley (murind chiar membri anglicani ) în 1735 fondează în Anglia , Biserica Metodistă .

– Alexander Champbell ( irlandez , membru al Bisericii Prezbiteriene fondate de Calvin ) în 1827 fondează în America – Biserica Crestină .

– Biserica Sfințeniei apare în 1830 în America din sânul bisericii Metodiste .

–A.N.Groves și J.N.Darby (membrii de rit anglican , Darby fiind chiar preot ) în 1831 fondează Fratii de la Plymouth .Împreună cu aceștia membri de frunte au mai fost și alți reprezentanți ca : B.W.Newton , C.H.Mackintosh , George Müller și W.Kelly. În România urmașii acestora sunt găsiti sub denumirea de Creștinii după Evanghelie și cea de-a doua ramură o găsim intitulată sub denumirea de Fratii care au fost uniți o perioadă destul de lunga cu Tudoriștii ( actualmente B.E.R. ) . Această a doua ramură nu sunt organizați sub cler , uniuni sau cult și practică comuniunea închisă .

La noi în țară prima biserică de acest gen ia ființă în București în 1899 printre vorbitorii de limbă franceză . Fondatorii mișcării sunt englezul E.H. Broadbent și elvețianul Francois Brenay urmași ai lui George Müller .

– Phineas Bressee (membru al mișcarii sfințeniei ) în 1895 fondează în California – Biserica Nazarinenilor.

– În aprilie 1906 în Los Angeles , pe strada Azusa Street nr. 312 , ia ființă Biserica Apostolică Penticostală . Mișcarea a pornit concomitent printre membrii bisericilor metodiste , baptiste , nazarinene și Holines ( bisericile sfințeniei ) , care stăruiau pentru trezire și restaurarea darurilor Adunării primare ( botezul cu Duhul Sfânt ) în bisericile lor . Fondatorii acestei biserici restauratoare ( a ploii târzii ) sunt următorii : pastorul metodist Charles Parham , studentul baptist William J.Seymour și păstorul baptist Frank Bartleman .

În România biserica penticostală este fondată la Păuliș – Arad în 1922 , de Gheorghe Bradin ( fost pastor baptist ) , lucrător al American Assemblies of God .

– Biserica Branhamistă are cap și fondator pe restauratorul american W.M. Branham ( fost pastor baptist ) . Biserica ia ființă în luna mai a anului 1946 după Cristos . Branham se autointitulează profetul Ilie care va veni și totodată înger al bisericii din Laodiceea .

–Bisericile Crismatice apar între anii 1950- 1960 în sanul bisericilor penticostale . Apar tot în America sub denumirea de Toronto Blessing ( Binecuvântarea de la Toronto ) .

Biserici aparute dar considerate de majoritatea ca fiind necreștine :

–Biserica Mormona – fondator Joseph Smith în 1830 pe tarâm american.

–Biserica Adventistă de Ziua a Saptea – promotor pastorul baptist William Miller (1844 ) si fondată oficial în 1863 de Joseph Bates, James si Ellen White .Ellen White provenea din Biserica Episcopală Metodistă și Joseph Bates împreună cu James White erau membrii ai Bisericii Conexiunea Creștină .

În România mișcarea începe cu primul misionar adventist sosit din America , fost preot catolic de origine poloneză Mihail Bellina Czechowski în 1869 .

–Martorii lui Iehova – miscare fondată de restauratorul american Charles Taze Russell (fost adventist ) în anul 1872 .

Un lucru foarte important de amintit : toate aceste valuri de reformă și restaurare au produs biserici pe continent european (reforma ) cât și pe continent american (cea mai mare parte din restauratori ). Nici una ne având origine sau legatură geografica cu Israelul .

Ca si o paranteză în tot acest tablou plin de lupte și sciziuni religioase trebuie să reamintim și pe reformatorii români din sânul Bisericii Ortodoxe :

–Iosif Trifa , popă ortodox în zona Sibiului produce prima biserică protestantă în context românesc. Biserica se numeste – Oastea Domnului și a luat ființă în anul 1923. După lovitura de stat din 1989 Oastea Domnului a făcut parte din Alianța Evanghelică Română alături de : baptiști , penticostali și creștini după evanghelie .

-Cea de a doua și ultima schismă ortodoxă pâna în prezent a adus pe scena Biserica Crestină după Scriptură (tudoriștii ). Această biserică a avut fondatori doi popi ortodocși și anume pe Tudor Popescu și Dumitru Cornilescu. Mișcarea a pornit în biserica Cuibul cu Barză în București între anii 1920-1924. Acești tudoriști au fost foarte mult timp uniți cu ramura separatistă a Creștinilor după Evanghelie numită Fratii de la Plymouth .

Succesiunea neîntreruptă de Adunări:

Este conceptul , conform caruia, Adunarea zidită de Cristos Domnul în Galileea , va avea o continuitate în fiecare secol cu aceeași credință , origine și practică până în ziua răpirii .

Această teorie susţine că : ,,Apostazia a apărut în creştinism la scurt timp după începuturile lui.

Dar apostazia nu a fost universală, căci au existat atunci Adunari care au rămas fidele creştinismului original. Când creştinismul a devenit religie oficială, aceste Adunari au continuat să existe, dar neoficial.

Chiar dacă aceste Adunari nu au fost identice una cu alta, ele au rămas fidele învăţăturilor fundamentale ale Întemeietorului lor. Deşi au fost persecutate aspru de „creştinii” aflaţi la putere, o rămăşiţă a lor a continuat să existe pe tot parcursul evului mediu întunecat, a epocii Reformei şi a celor ulterioare ei, ajungând până în zilele noastre “ .

-Susţinătorii acestei teorii înţeleg prin „succesiune neântreruptă de Adunări” faptul că Marea Trimitere, care include botezul, Evanghelia şi toate învăţăturile lui Isus (Matei 28:18-20) împreună cu promisiunea prezenţei Sale perpetue, au fost date ucenicilor în calitate de Adunare, de Ecclesie.

-Adunarea, conform spuselor apostolului Pavel din 1 Timotei 3:15, este considerată stâlpul şi temelia adevărului. Ea transmite mai departe adevărul prin predicarea Evangheliei, botezarea convertiţilor şi întemeierea de noi Adunări în care se învaţă toate poruncile lui Cristos. Dacă toate Adunările de pe pământul întreg ar cădea în apostazie, atunci credinţa şi rânduielile (botezul şi Cina) ar înceta să mai existe, fără ca cineva să fie mandatat de Dumnezeu să le reinstituie.

-Spre deosebire de celelalte teorii, principala ei problemă nu este ridicată de Scriptură, ci de istorie. Adversarii teoriei o contestă datorită insuficienţei datelor istorice care să demonstreze o succesiune neîntreruptă de Adunari . Până în prezent, nici o Adunare nu a reuşit să prezinte o succesiune completa, de necontestat. Aceste lucruri s-au datorat calamitaților naturale, incendiilor și nu în ultimul rând persecuțiilor. Mărturiile pe care le deținem le avem de la adversarii noștrii care dacă ar fi fost cu putință nu ar fi pomenit niciodata de noi.

Noi credem că acest principiu este susținut de Cristos Domnul în Scriptură :

– Mat . 16.18. :

,, Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Adunarea Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. ’’

– Mat. 28. 20 :

,,Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Amin.

– Efeseni in 3. 20-21. :

,, Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în Adunare şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin. “

Iuda 3 :

,, 3. Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna.”

Apoc. 1.13. :

,, Şi, în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe Cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur.”

– Acest concept este sustinut de Adunările noastre cât și de înaintașii noștrii care au purtat diferite denumiri de-a lungul secolelor precum: Novațieni, Donatiști, Paulucieni, Montaniști , Waldenzi, Catari fiind în general cunoscuți sub denumirea de Anabaptiști .

Mărturii istorice despre susținătorii Succesiunii Neîntrerupte :

Chiar istoricii adverşi poziţiei baptiste sau cei seculari nu exclud această teorie, iar unii chiar o afirmă.

a. Will Durant, istoric secular american: „La început, Anabaptiştii s-au manifestat în Elveţia, unde se poate să se fi strecurat creştinismul paşnic al valdensilor din Sudul Franţei sau al fraţilor cerşetori din Ţările de Jos” (Civilizaţii istorisite, vol. 18, p. 85).

b. Mircea Eliade, istoric al religiilor, român: „primele forme creştine erau mai aproape de acelea care au fost considerate mai târziu drept eretice”

c. Zwingli, reformator elveţian: „Învăţătura Anabaptismului nu este o noutate, ci pentru o mie trei sute de ani a cauzat mare tulburare în biserică, şi a căpătat aşa putere, încât încercarea în această epocă de a lupta contra ei pare zadarnică pentru un timp” (Christian, O istorie a baptiştilor, vol. 1, p. 86).

d. Robert Barclay, istoric non-conformist englez: „După cum vom arăta, ascensiunea ‚Anabaptiştilor’ a avut loc cu mult timp înaintea formării Bisericii Angliei [1534], şi există de asemenea motive să credem că pe continentul European societăţi creştine mici, ascunse, care susţineau multe din opiniile ‚Anabaptiştilor’, au existat încă din vremurile Apostolilor. În sensul transmiterii directe a Adevărului Divin, şi al naturii adevărate a religiei spirituale, pare probabil că aceste Biserici au o descendenţă sau succesiune mai veche decât cea a Bisericii Romane” (The Inner Life of the Religious Societies, p. 11, 12).

e. Mosheim, istoric german lutheran: „În primul rând, eu cred că Menoniţii nu greşesc în totalitate atunci când se laudă cu o descendenţă dintre acei Waldenzi, Petrobrusieni şi alţii, care sunt de obicei denumiţi Martori ai adevărului înainte de Luther. Înainte de epoca lui Luther, existau ascunşi în aproape toate ţările Europei, dar în special în Boemia, Moravia, Elveţia şi Germania, foarte multe persoane, în a căror minţi era adânc înrădăcinat acel principiu pe care Waldenzii, Wickliffiţii şi Hussiţii l-au susţinut, unii mai ascuns, alţii mai deschis” (Institutes of Ecclesiastical History, William Tegg, Londra, 1867, p. 685)

f. Doctorii Ypeij şi Dermout: istorici reformaţi olandezi: „Am văzut acum că Baptiştii, care au fost în trecut numiţi Anabaptişti, şi în vremuri mai apropiate Menoniţi, au fost Waldenzii originali… Pe această bază, Baptiştii pot fi consideraţi ca fiind singura comunitate religioasă care a rezistat din zilele apostolilor, şi ca societate Creştină care a păstrat curate doctrinele Evangheliei în toate veacurile. Economia externă şi internă a Baptiştilor, în totalitate corectă, tinde să confirme adevărul disputat de Biserica Catolică, că Reforma care a avut loc în secolul şaisprezece a fost necesară în cel mai înalt grad şi în acelaşi timp respinge noţiunea eronată a Catolicilor că denominaţia lor este cea mai veche.” (Geschiedenis Der Nederlandsche Hervormde Kerk, Breda, 1819)

g. Schaff, istoric prezbiterian american: „Anabaptiştii nu au inventat opoziţia lor faţă de botezul pruncilor, fiindcă întotdeauna au existat grupări în Biserică ce au fost antipedobaptiste.” (The New Schaff-Herzog Encyclopedia, vol. I, p. 370)

h. Leonard Verduin, istoric prezbiterian american: „Ceea ce a erupt în cel de-al Doilea Front [aripa stângă, radicală a Reformei] a fost o resurgenţă a acelor tendinţe şi opinii care existau deja de secole împotriva ordinii medievale; a fost legată de cercurile antice în care, în ciuda persecuţiei, un corp de opinii şi convingeri antice erau încă în viaţă. Nu a fost ceva care s-a ridicat, fără o rădăcină mai adâncă, din evenimentele care au avut lor în 1517.” (The Reformers and their Stepchildren, p. 14) „Disidenţa împotriva ordinii medievale era deja veche de un mileniu şi extrem de răspândită” (Ibid., p. 15). „Stânga Protestantă a fost moştenitoarea lumii subterane medievale. Avea categorii de gândire şi un vocabular apărut din ereziile medievale târzii, … un vocabular care a existat înaintea Reformei şi avea propria-i putere şi propriu-i impuls, cu totul separat de Luther (Ibid, p. 35-36). „…sursele nu disting nici o persoană ca întemeietor al rebotezării în secolul şaisprezece… Cum a apărut anonim o asemenea practică atât de radicală este mai mult decât ciudat – dacă se presupune, aşa cum este voga, că Anabaptismul a fost un simplu produs al secolului şaisprezece. Dar această tăcere în privinţa aceluia care trebuie creditat cu ideea devine întru totul explicabilă imediat ce se realizează că ceea ce a fost cunoscut ca Anabaptism în timpurile Reformei nu a fost nicidecum ceva nou… Nimeni nu este creditat cu inventarea Anabaptismului secolului şaisprezece pentru motivul suficient că nimeni nu l-a inventat” (Ibid., p. 189). „Rebotezarea este tot atât de veche pe cât constantinianismul” (op. cit., p. 190)

i. Mărturia Cardinalului Hosius:

Cardinalul catolic Stanislaus Hosius (1504-1579) a fost una dintre figurile cele mai semnificative ale „Contra Reformei” romano-catolice. A fost reprezentantul oficial al papei şi ofiţer preşedinte al Consiliului din Trent. Despre anabaptişti a spus:

„Dacă adevărul religiei s-ar putea judeca după disponibilitatea şi bucuria pe care un om al oricărei secte o arată în suferinţă, opiniile şi convingerile nici unei alte secte nu ar fi mai adevărate şi mai sigure decît cele ale anabaptiştilor, asemeni cărora nu a mai fost nimeni în ultimii peste o mie două sute de ani care să fie pedepsiţi mai jalnic, sau care să fi îndurat mai ferm şi cu mai multă bucurie şi chiar să se fi oferit pe sine pedepselor celor mai crude ca aceşti oameni.”

Din nou Cardinalul dă o dovadă nesolicitată şi clară cu privire la perpetuitatea bisericilor Domnului când vorbeşte despre strămoşii noştri baptişti:

„Dacă nu ar fi fost baptiştii chinuiţi într-un mod groaznic şi n-ar fi fost tăiaţi cu cuţitul în ultimii o mie două sute de ani ei s-ar fi adunat într-un număr mai mare decât toţi reformatorii.”

Pentru detalii: Hosius on the Anabaptists by Stephen duBarry

http://www.olmsteadbaptistchurch.org/articles/hosius.htm

2. Unii din cei mai renumiţi istorici baptişti aprobă sau susţin această teorie – răspuns la acuzaţia că istoricii ce susţin aşa ceva sunt „de mâna a doua”

a. Alexa Popovici, istoric baptist român – „Deşi noi nu punem accentul pe vreo succesiune care să valideze autenticitatea creştină, ci ţinem mult mai mult la o identitate de crez şi de practică, totuşi, dacă ar trebui să prezentăm şi o asemenea succesiune, ea există şi poate fi probată istoric. Înaintea existenţei anabaptiştilor au existat alte grupări religioase, care au avut acelaşi crez şi aceleaşi practici aplicate după învăţătura Noului Testament” (Istoria Anabaptiştilor din România, Ed. Făclia, p. 289-290).

b. Bertalan Kirner, istoric baptist maghiar – „În timpul Reformei, aceste concepţii baptiste [botezarea prin afundare] stârniseră multe controverse. Renumiţii reformatori, Zwingli, Luther şi Calvin purtau discuţii aprige cu baptiştii, şi îi puteau învinge doar prin forţă şi moarte.” (Viaţa misionarului Mihaly Kornya, p. 40). Liderii anabaptişti martiri Felix Manz, Michael Sattler, Balthasar Hubmaier şi Jorg Blaurock sunt menţionaţi ca predicatori baptişti (acest citat dovedeşte faptul că Kirner nu credea că baptiştii au apărut prin John Smyth)

c. John T. Christian, istoric baptist american – „Sunt foarte conştient de imperfecţiunile acestei cărţi, dar prezintă multe informaţii care înainte nu s-au găsit în nici o istorie a Baptiştilor. Am urmărit pe tot parcursul cărţii metoda ştiinţifică de investigaţie şi am lăsat faptele să vorbească de la sine. Nu am nici o îndoială în mintea mea că a existat o succesiune istorică a Baptiştilor din zilele lui Hristos până în prezent. Trebuie amintit că Baptiştii se găseau aproape în fiecare colţ al Europei. Când am găsit o legătură între două grupuri, am afirmat acest fapt, dar când nici o legătură nu a fost vizibilă, nu am încercat să construiesc una. O sinceritate directă este sigura direcţie care trebuie urmărită. Totuşi, din fericire, fiecare fapt adiţional descoperit nu face decât să facă probabile asemenea legături în fiecare caz.

Eu am o atitudine expectativă faţă de viitor. Întâmpin bucuros orice investigaţie, fiindcă adevărul nu are de ce să se teamă de lumină.” (O istorie a baptiştilor, p. 6)

Christian a avut două doctorate, membru în American Society of History, Academia franceză de Istorie, Societatea greacă de Arheologie creştină, a făcut mai multe vizite în Europa pentru cercetări originale şi strângere de documente.

3. Această poziţie nu a fost produsul secolului XIX, ci a fost susţinută de istorici baptişti anteriori.

a. Thomas Crosby, primul istoric baptist englez, în 1738: „Dar ceea ce este mai evident pentru cercetarea noastră spre găsirea primei apariţii a acestei secte este, că aceşti bărbaţi nu au avansat această opinie privitoare la botez ca un lucru cu totul nou, ci ceva ce a fost învăţat de alţii, care au respins ca şi ei erorile şi corupţiile bisericii Romei; şi au afirmat că aceasta a fost opinia Waldenzilor şi Petrobrusienilor, care au fost înaintea lor.

Ei nu s-au considerat pe această bază drept capi şi întemeietori ai unei secte sau religii noi…” (The History of the English Baptists, vol. 1, p. xxvi)

b. Joseph Hooke, apologet baptist englez, în 1701, vorbind despre începutul „sectei” Anabaptiştilor: „…dacă ar fi neîndoielnic că nu este mai veche decât războiul de la Munster… m-aş decide să o părăsesc şi i-aş îndemna şi pe alţii să facă la fel. Religia care nu este la fel de veche precum Cristos şi Apostolii Săi, este prea nouă pentru mine.” „…suntem fermi convinşi, şi de aceea afirmăm cu tărie, deşi în smerenie, că această sectă reprezintă exact acelaşi fel de oameni ca şi cei care au fost pentru prima oară numiţi creştini în Antiohia, Fapte 11:26…” „…şi de atunci încoace a existat continuu în lume, fiind urâtă în toate veacurile…” (A Necessary Apology for Baptized Believers, Londra, 1701)

c. John Spittlehouse şi John More, apologeţi baptişti englezi tipăresc o lucrare în 1652, intitulată: O Apologie a Succesiunii Continue a Bisericii Primitive a lui Isus Cristos (numită eronat acum Anabaptişti), din vremea Apostolilor până în prezent

d. Unul din cei mai mari predicatori baptişti ai vremurilor, Charles Haddon Spurgeon, a susţinut şi apărat constant această teorie. El mărturisea de ori de câte ori avea ocazia:

Înainte ca adunarea sa să se mute în „Metropolitan Tabernacle,” când încă se întâlnea la „New Park Street,” în 1860, Spurgeon a predicat astfel:

„Nu îmi e ruşine de denominaţia căreia îi aparţin, care vine direct de la Cristos, şi care nu a trecut niciodată prin torentul noroios al Romei, şi care are o origine separată de orice fel de protestantism sau de toţi cei care au ieşit din Biserica Anglicană, pentru că noi am existat înaintea tuturor celorlalte denominaţii . . .” C. H. Spurgeon, NEW PARK STREET PULPIT, Vol. 16, 1860 (Pasadena, Texas, Pilgrim Publications 1973 retiparire), p. 66.

În timpul anului următor, 1861, după ce s-a mutat în noul Tabernacle, Spurgeon a declarat:

„Noi credem că baptiştii sunt creştinii originali. Noi nu ne-am început existența la Reformă, noi am fost reformatori înainte ca Luther sau Calvin să se fi născut încă; noi nu ne tragem din Biserica Romei, pentru că nu am făcut niciodată parte din ea, ci avem o linie neîntreruptă de la apostolii înşişi. Am existat întotdeauna încă din zilele lui Cristos, iar principiile noastre, câteodată ascunse şi uitate, ca un râu care poate să curgă şi pe sub pământ pentru o scurtă perioadă, au avut întotdeauna aderenţi sinceri şi sfinţi” C.H. Spurgeon, METROPOLITAN TABERNACLE PULPIT, Vol. 7, 1861 (Pasadena, Texas, Pilgrim Publications 1973 retiparire), p. 225.

Mai târziu în acelaşi an, Spurgeon a declarat cu curaj pentru ca toată lumea să auda:

„Şi acum . . . cand cineva ne spune ‘Voi ca denominatie, ce nume mari puteţi să menţionaţi? Despre ce părinţi puteţi să vorbiţi?’ Le putem spune, ‘Putem vorbi de mai mulţi părinţi decât oricine altcineva sub cer, pentru că noi suntem vechea biserică apostolică, ce nu s-a plecat niciodată în jugul prinţesei; noi, cunoscuţi printre oameni, în toate erele, sub nume diferite cum ar fi, donatişti, novaţieni, paulicieni, petrobrusieni, catari, arnoldisti, husiţi, waldenzi, lolarzi şi anabaptişti, întotdeauna am militat pentru curăţia bisericii, distingerea şi separarea ei de guvernarea omeneasca. Părinţii noştri au fost bărbaţi obişnuiţi cu dificultaţile şi nu au ştiut ce înseamna viaţa uşoară. Fiii lor ne arată o linie continuă care vine în mod legitim de la apostoli, nu prin mizeria Romei, nu prin manipularea prelaţilor, ci prin viaţa Divină, prin ungerea Duhului Sfânt, prin părtăşia Fiului în suferinţă şi a Tatălui în adevăr” Spurgeon, (ibid., Vol. 7), p. 613.

În 1881, douăzeci de ani mai târziu, Spurgeon încă predica aceleaşi lucruri cu privire la originea baptiştilor:

„Istoria a fost scrisă până acum de duşmanii noştri, care, dacă ar fi putut, nu ar fi menţionat nimic despre noi în documentele lor şi totuşi iată că s-a descoperit, pe ici pe colo, că anumiţi oameni săraci numiţi anabaptişti, erau aduşi pentru a fi condamnaţi. Din zilele lui Henry II, [1154-1189 d.Cr.] la cele ale lui Elizabeth [1558-1603] auzim de anumiţi eretici nefericiţi care erau urâţi de toată lumea din cauza adevărului care era în ei. Citim de oameni săraci, bărbaţi şi femei, cu hainele sfâşiate, duşi pe câmpuri să moară de frig, şi imediat de alţii care au fost arşi în Newington pentru vina de a fi anabaptişti. Mult inainte ca protestanţii voştri să fie cunoscuţi, aceşti anabaptişti oribili, aşa cum erau în mod nedrept numiţi, protestau pentru ‘un Domn, o credinţă şi un botez’” C.H. Spurgeon, (Metropolitan Tabernacle Pulpit, Vol. 27), p. 249,

e. Concluzie: teoria succesiunii (a existenţei în fiecare veac a Adunărilor lui Cristos) este, din punct de vedere istoric, una validă, având suficient suport pentru a fi admisă chiar de istorici adverşi sau seculari. Din citatele alese, rezultă că această teorie nu este nouă printre baptişti, ci este susţinută de cei mai vechi istorici şi apologeţi baptişti; este apărată nu de istorici de mâna a doua, ci de cel mai înalt rang; este recunoscută de mari adversari şi admisă ca probabilă de unii din cei mai mari istorici seculari.