Împărăţia – Care sunt caracteristicile acestei Împărăţii? Cum o putem identifica? – mesaj 2 – de Raul Enyedi
În acest mesaj vom încerca să extragem din Scriptură date clare despre Împărăţie. Cu cât avem mai multe date, cu atât vom putea trage concluzii mai întemeiate. Să căutăm să fim cât mai obiectivi, lăsând prejudecăţile şi ceea ce am fost învăţaţi la o parte, pentru a putea judeca şi verifica singuri acest subiect. Aceasta este o provocare grea, dar e important ca faptele, datele clare ale Scripturii să ne formeze concepţia, şi nu teologii care au de apărat diferite concepţii. Aceasta a fost abordarea mea şi felul în care înţeleg Împărăţia este acum total schimbat faţă de cum era înainte să încep studiul. De aceea nici nu intenţionez să vă prezint o poziţie teologică, ci vreau să vă prezint date clare şi să vă las să le procesaţi, să le judecaţi şi să trageţi singuri concluzii.
1. Prima observaţie. Am văzut până acum că mesajul despre Împărăţie, „Evanghelia Împărăţiei” a fost unul comun tuturor predicatorilor Noului Testament. Doctrina Împărăţiei se găseşte în fiecare carte NT, cu excepţia cărţii lui Iuda. Doar Matei foloseşte termenul de peste 50 de ori. Nu te poţi întâlni cu Isus în Biblie fără să întâlneşti subiectul Împărăţiei.
2. A doua observaţie. Împărăţia este trecută, prezentă şi viitoare. Am văzut că despre Împărăţie se vorbeşte doar la singular. Există una singură, care cunoaşte diferite aspecte sau faze. O întâlnim la timpul trecut, în VT, la timpul prezent, într-un aspect spiritual şi la timpul viitor, când va cuprinde întregul pământ. Toate aceste aspecte sunt reflecţii ale Împărăţiei eterne de pe Noul Pământ.
3. Împărăţia trebuie văzută în sens spiritual, la timpul prezent. Nu trebuie să cădem în greşeala unora (amileniştilor), care văd o Împărăţie spirituală şi atunci spiritualizează toate versetele care vorbesc despre o Împărăţie literală. Însă există versete clare care arată o Împărăţie spirituală:
„Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: ‚Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: „Uite-o aici!” sau: „Uite-o acolo!” Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.’” – Luca, 17:20-21.
„Drept răspuns, Isus i-a zis: ‚Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.’” – Ioan, 3:3. Doar cei ce au vedere spirituală o pot vedea, iar această vedere este dată de Duhul Sfânt la naşterea din nou. Cei fireşti nu pot nici să primească, nici să înţeleagă lucrurile spirituale. Ei nu pot vedea Împărăţia pentru că nu se vede cu ochii fizici, ea este spirituală.
4. Împărăţia trebuie văzută fizic (la timpul viitor).
„Va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi prorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi scoşi afară. Vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în Împărăţia lui Dumnezeu.” – Luca, 13:28-29
„El le-a zis: ‚Am dorit mult să mănânc paştile acestea cu voi înainte de patima Mea; căci vă spun că de acum încolo nu le voi mai mânca, până la împlinirea lor în Împărăţia lui Dumnezeu.’ Şi a luat un pahar, a mulţumit lui Dumnezeu şi a zis: ‚Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi; pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până când va veni Împărăţia lui Dumnezeu.’” – Luca, 22:15-18
Aici nu se mai vorbeşte despre o Împărăţie spirituală, ci despre una fizică. Împărăţia nu trebuie văzută doar spiritual sau doar fizic, doar prezentă şi doar viitoare, ci în ambele ipostaze.
5. Este o Împărăţie tainică, misterioasă. În Matei, 13:10-13, Domnul vorbeşte despre „tainele Împărăţiei”. Aceasta înseamnă că adevăratul înţeles al Împărăţiei este dat, revelat, nu se ajunge la el prin logică omenească. Trebuie de asemenea să recunoaştem că există lucruri pe care nu le cunoaştem despre Împărăţie, căci nu au fost descoperite nici apostolilor (Fapte, 1:6-7).
„Ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: ‚De ce le vorbeşti în pilde?’ Isus le-a răspuns: ‚Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are. De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg.’” – Matei, 13:10-13
Rolul pildelor a fost acela de a descoperi ucenicilor adevăratul înţeles al Împărăţiei şi de a-l ascunde de ceilalţi. Trebuie să observăm că Domnul nu a spus nici o pildă despre adunare, ci doar despre Împărăţie. De ce? Pentru că Împărăţia avea să vină într-altfel decât era aşteptată. Nu avea să izbească privirile, aşa cum se aşteptau toţi, ci era tainică, ascunsă, spirituală. Acest lucru l-a explicat Domnul în pilde. Nu era nevoie de pilde pentru Adunare, căci El nu a schimbat sensul general cunoscut al ecclesiei, acela de întrunire convocată a celor chemaţi afară.
Ce ne învaţă pildele?
a. Pilda semănătorului ne învaţă că în ciuda eşecului aparent al predicării, va exista întotdeauna rod, căci va exista pământ pregătit pentru a primi sămânţa.
b. Pilda comorii ascunse şi a perlei de mare preţ ne învaţă caracterul ascuns al Împărăţiei. Lumea nu o vede, nu îi discerne valoarea, dar Isus o vede şi a dat totul pentru ea.
c. Pilda seminţei de muştar ne învaţă că Împărăţia, deşi era ceva mic şi nebăgat în seamă în acea vreme, avea să crească enorm de mult, ba va suferi o creştere anormal de mare, căci îşi va depăşi statura medie de 1-1.5 m, nu va mai fi o tufă ci „se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui.” (Matei, 13:32). Păsările cerului reprezentau în pilda semănătorului pe diavol. Împărăţia devine tentantă pentru diavol şi pentru slujitorii săi. Care este cauza? Creşterea foarte mare, anormal de mare a Împărăţiei. Dar cărui fapt se datorează această creştere anormală?
d. Pilda aluatului ne explică imediat. În plămădeală s-a pus şi drojdie. În Scriptură, drojdia simbolizează întotdeauna păcatul, ipocrizia şi doctrina falsă. Aluatul îşi măreşte volumul, dar nu greutatea. Creşterea este doar cantitativă, nu calitativă. În Împărăţie pătrunde drojdie, păcat, oameni păcătoşi, mărindu-i astfel numărul, volumul şi făcând-o atractivă pentru „păsările cerului”, care vin să îşi facă cuiburi în ramurile ei.
e. Despre prezenţa celor nemântuiţi în Împărăţie ne vorbesc şi pildele zizaniei, şi năvodului. În limitele sau graniţele năvodului sunt prinşi şi peşti buni, şi peşti răi. Ei stau împreună până corabia ajunge la mal, până la sfârşitul veacului, şi atunci vor fi separaţi.
Pilda zizaniei ne descoperă ceva în plus despre caracterul celor nemântuiţi din Împărăţie. Ei par, la o privire superficială că sunt la fel ca grâul, ca „fiii Împărăţiei”. Când plantele sunt tinere, zizania şi grâul seamănă foarte mult. Doar când se maturizează şi produc rod se vede clar diferenţa dintre ele. Cei reprezentaţi de zizanie sunt mărturisitori falşi, superficiali. Sunt cei care spun „Doamne, Doamne” (ei recunosc de pe buze domnia lui Cristos), dar nu fac voia Tatălui. Dacă îi asculţi, ei vorbesc ca şi cei mântuiţi, se roagă la fel, predică la fel. În aparenţă pot fi confundaţi uşor. Dar vine vremea rodului, a faptelor. Atunci se vede cu adevărat cine este grâu şi cine e zizanie, cine este „fiu al Împărăţiei” şi cine este „pricină de păcătuire” şi „săvârşeşte fărădelegea”.
Dar chiar dacă diferenţa, în multe cazuri, se vede încă de pe acum, separarea se face abia la final. Aceasta ne arată că pilda zizaniei nu se adresează Adunării, ci Împărăţiei. Adunarea este chemată să dea afară din mijlocul ei pe cel ce nu se pocăieşte şi trăieşte într-un păcat deschis. Din Împărăţie nu poţi da pe nimeni afară. Slujitorii care fac separarea sunt îngerii, spune Domnul Isus, nu oamenii.
Deci, pilda zizaniei ne învaţă că cei păcătoşi, cei plini de drojdie, de păcat, din Împărăţie sunt mărturisitorii falşi, cei care recunosc verbal domnia lui Cristos, dar nu Îl urmează cu adevărat. Aceasta ne duce la concluzia că există un aspect interior al Împărăţiei (care e formată doar din „fiii Împărăţiei”, din cei „născuţi din apă şi din duh”, din cei care au fost „izbăviţi de sub puterea întunericului şi strămutaţi în Împărăţia Fiului dragostei Lui”) şi un aspect exterior al Împărăţiei, în care fiii adevăraţi sunt amestecaţi cu pretendenţii falşi. Acest aspect exterior reprezintă modul cum percep oamenii Împărăţia, iar aspectul interior este felul cum o vede Dumnezeu, care nu priveşte doar la suprafaţă.
f. Pilda vierilor ne învaţă că „Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi [de la Israel] şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite.” – Matei, 21:43
g. Pilda nunţii fiului de împărat ne arată respingerea primilor invitaţi, respingerea Israelului, invitarea Neamurilor, mulţimea amestecată care a răspuns invitaţiei, „şi buni şi răi”, şi totodată ne învaţă că în Împărăţie se intră numai prin har. Într-adevăr, nu prin eforturile noastre sau prin meritele noastre ne aflăm noi în Regatul lui Cristos, ci „El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui” (Coloseni, 1:13). Cum ne-a strămutat? Noi eram rebeli, morţi faţă de Dumnezeu, dar El ne-a adus la viaţă, ne-a regenerat, ne-a născut din nou. „Dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” În Împărăţie se intră doar prin naşterea din nou, iar această acţiune este înfăptuită de Duhul lui Dumnezeu şi este în totalitate prin har.
Mai sunt şi alte pilde din care avem de învăţat câte ceva despre Împărăţie, dar acestea sunt cele mai importante. Ele explică diferenţa dintre Împărăţia politică pe care o aşteptau evreii în zilele Domnului şi adevărata Împărăţie pe care El a adus-o. De asemenea, pildele declară şi prezenţa mărturisitorilor falşi în rândurile Împărăţiei.
6. Împărăţia este acum parţială şi amestecată. Este parţială pentru că voia lui Dumnezeu nu este îndeplinită pe întregul pământ. Voia Sa ascunsă este îndeplinită, căci nimeni nu o poate obstrucţiona. Dar nu tot ce se întâmplă Îi este plăcut sau conform voii Sale revelate. Cei ce Îl urăsc pe Cristos nu au fost făcuţi aşternut picioarelor Sale, cum spune profeţia.
Împărăţia este amestecată cu lumea în sensul că supuşii ei sunt în mijlocul lumii, dar nu ai lumii. Ne uităm în jurul nostru şi ce vedem? Domnia lui Satan şi lumea care zace în cel rău: infidelitate, imoralitate, furturi, corupţie, minciună. Dar chiar şi în cel mai rău cartier se va găsi un colţ, o familie care este altfel. Nevăzută, nebăgată în seamă, care se roagă „vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta”. Da, Împărăţia este şi astăzi în mijlocul nostru ca popor, ca şi comunitate. Împărăţia este aici, dar este fragmentată, parţială, invizibilă omului firesc şi amestecată cu lumea (grâul şi neghina cresc împreună).
„Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: ‚Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: ‚Uite-o aici!’ sau: ‚Uite-o acolo!’ Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” – Luca, 17:20-21
Împărăţia nu vine cu pompă şi spectacol, nu poate fi observată din afară. Pentru lume ea este invizibilă, pentru că nu ocupă un loc pe hartă, nu are o capitală şi un tron fizic, nu are o armată care să îl apere pe rege. Nu este o Împărăţie ca împărăţiile lumii acesteia. Fiii Împărăţiei sunt amestecaţi cu lumea acum.
„Împărăţia este înăuntrul vostru” – mulţi înţeleg că Împărăţia este ceva în inimile credincioşilor şi de aici ideea să Îl faci pe Cristos Domn, adică Rege al inimii tale. Ambele idei sunt greşite. Nu Împărăţia intră în noi, în inimile noastre, ci noi intrăm în Împărăţie. De aceea, ea trebuie să fie ceva în exteriorul nostru. Mai mult, cui i se adresează Domnul aici? Fariseilor. Le spune El că Împărăţia este în inimile acestor oameni aroganţi, care îl dispreţuiau? Bineînţeles că nu. Ce le spune atunci? Că Împărăţia este înăuntrul lor ca grup, în mijlocul lor, în mijlocul poporului. Nu le izbeşte privirile, ei nu o văd, căci au respins-o, respingând solul şi pe Regele Însuşi.
7. Cel mai important atribut al Împărăţiei este supunerea.
Supunerea faţă de Rege înseamnă predare necondiţionată, nu tu îl înscăunezi pe Isus, ci îi recunoşti autoritatea, te predai necondiţionat şi te supui Lui. Nu Îl pot face pe Isus rege decât dacă sunt mai tare decât El. Scriptura spune că Dumnezeu L-a făcut Domn şi Mântuitor. Nu eu, ci Dumnezeu. Este culmea aroganţei spirituale să cred că eu îl fac pe Isus Rege peste viaţa mea. Eu îi pot doar recunoaşte dreptul de a domni peste viaţa mea, şi îmi pot cere iertare pentru nesupunerea mea faţă de El. Cum stai înaintea Regelui Isus? Ca un rege care îi recunoşti suzeranitatea sau ca un învins care capitulezi necondiţionat şi eşti la mila Lui?
Calea în Împărăţie este una a umilinţei, pentru că cine vrea să intre trebuie să îşi accepte starea de învins care se predă necondiţionat şi acceptă mântuirea prin har, prin nemerit pe care i-o acordă Stăpânul. Aceasta este uşa cea strâmtă. Mulţi vor să intre în Împărăţie cu bagajele lor, cu faptele lor, cu meritele lor. Nu se poate. Uşa este strâmtă, şi nu poţi intra decât cu mâinile goale. Toţi cetăţenii Împărăţiei sunt săraci în duh.
Mulţi caută să intre în Împărăţie pe propria lor cale, dar nu există decât o singură uşă, care este Cristos. Fariseii aşteptau Împărăţia şi credeau că la venirea lui Mesia ei sunt primii în ea, dar Domnul le spune că Împărăţia este în mijlocul lor şi ei nu o văd. Lui Nicodim îi spune că dacă nu este născut din nou nu poate vedea Împărăţia. Mulţi caută să intre în Împărăţie, dar în proprii lor termeni. Ei vor să aibă parte de beneficiile Împărăţiei, dar fără să se supună Regelui. În loc ca ei să slujească cauzei Împărăţiei, vor ca Împărăţia să slujească propriei lor cauze. Despre ei a spus Isus:
„Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea.” – Matei, 11:12. O traducere literală ar suna astfel: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor este atacată violent, şi cei violenţi o iau cu forţa”. Ei nu vor să fie supuşi, ci stăpâni. Ei sunt ca acei viticultori care s-au înstăpânit peste ceea ce era proprietatea stăpânului şi i-au ucis mesagerii şi chiar Fiul. Din cauza acestui fel de oameni au suferit fiii Împărăţiei persecuţie în toate generaţiile.
Cea mai importantă caracteristică a Împărăţiei este supunerea. Nu doar că cetăţenii Împărăţiei trebuie să se supună necondiţionat lui Cristos, dar ei trebuie să se supună unii altora. De mai multe ori apostolii s-au certat între ei când au căutat să vadă cine este mai mare. Domnul i-a mustrat de fiecare dată şi le-a spus:
„Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” – Matei, 20:25-28
„Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor.” – Matei, 18:3-4
Ambiţia naturii umane egoiste este să fie independentă şi nesupusă. Fiecare vrea să fie şef, să îi comande pe alţii. „Aş vrea mai degrabă să fiu ciocan decât cui” – cum spune un vers celebru. Apostolii trebuiau să se pocăiască de această pornire şi să se asemene în ascultare şi supunere cu un copil. Împărăţia nu este o firmă în care fiecare încearcă să urce cât mai sus pe scara ierarhică. Cine este mai mare în Împărăţie? Nu cine comandă mai mulţi oameni, ci acela care îi slujeşte pe mai mulţi. Un astfel de om împlineşte legile Împărăţiei aşa cum sunt descrise în predica de pe munte. El este sărac în duh, căci nu are cu ce să se mândrească. El este împăciuitor, blând, milostiv, gata să sufere persecuţie şi să nu răspundă cu rău pentru rău. Aceştia sunt sarea şi lumina lumii, aceştia sunt fiii Împărăţiei.
8. Împărăţia are mai mulţi servitori decât cetăţeni. Există oameni care sunt servitori ai Împărăţiei, dar nu vor face parte din Împărăţia eternă. Pilda talanţilor ne spune despre aceştia (Matei, 25:14-30). Servitorul necredincios, care a ascuns talantul în pământ, era un ateu practic. El nu intră în Împărăţia veşnică, dar este servitor. Din punct de vedere exterior, el avea acelaşi statut faţă de Rege ca şi ceilalţi doi. Toţi erau servitori. Există oameni nemântuiţi care servesc Împărăţia, chiar fără să aibă această intenţie.
Există oameni nemântuiţi în Împărăţie care mărturisesc cu gura supunere faţă de Isus, care spun „Doamne, Doamne”, dar în realitate nu Îl cunosc. Aceştia sunt zizania şi aluatul din Împărăţie. Ei nu se supun cu adevărat Regelui. În inima lor şi prin faptele lor declară: Nu vrem ca omul acesta să domnească peste noi! Şi tocmai domnia Lui este declarată de Evanghelia Împărăţiei.
Dar mai există o categorie care trebuie menţionată. Sunt unii care cred că fac parte din Împărăţie, care sunt siguri că atunci când va veni Mesia să domnească fizic pe pământ, ei vor face parte din acea Împărăţie, dar de fapt nu va fi aşa. Şi fariseii se aşteptau ca atunci când va veni Mesia, ei Îl vor recunoaşte, Îl vor întâmpina, iar El le va ura bun venit în Împărăţia Sa şi le va da un loc de cinste. Dar nu a fost aşa. Ei nu l-au recunoscut, ba chiar l-au ucis pe Rege şi au atacat cu violenţă Împărăţia Lui.
Domnul a spus: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea.” – Luca, 13:24. De ce nu vor putea să intre? Pentru că vor căuta să intre fără rege. Cristos este uşa. Singurul mod în care poţi fi în Împărăţie este să fii în Cristos. Deşi caută Împărăţia, ei nu vor face parte din ea, căci nu recunosc domnia lui Isus.
Fariseii şi-au pus înainte propria lor dreptate, propria lor cale de a fi mântuiţi, şi au respins singura cale de îndreptăţire hotărâtă de Dumnezeu. Ei au nesocotit planul lui Dumnezeu. Erau erau dintre cei „care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi.” – Luca, 18:9
Şi astăzi sunt mulţi care sunt siguri că vor face parte din Împărăţia eternă a lui Dumnezeu, dar speranţa lor nu este bazată pe supunerea şi ascultarea faţă de Rege, adică pe ucenicie, pe urmarea lui Isus. Da, ei recunosc de pe buze pe Isus, aud vorbindu-se de El la liturghii şi slujbe, se roagă din când în când la El, sărută icoane şi fac tot ce îi învaţă cei care îşi spun reprezentanţi ai lui Isus.
Omul este gata să accepte orice religie, atât timp cât religia nu i se intersectează cu propriile plăceri şi planuri. Omul este gata să urmeze o reţetă de mântuire – şi poţi găsi destule – ca să îşi asigure viitorul în eternitate; e gata să consume ceva energie, dar nu prea multă, să dedice ceva timp, dar nu prea mult, să plătească ceva bani, dar hai să nu exagerăm!
Ei îl pot recunoaşte pe Isus ca un prieten, ca un confident, ca un frate mai mare, ca un medic, ca un broker de asigurări, care să le asigure maşina, sau ca şi copilot al maşinii şi al vieţii, atât timp cât ei deţin controlul volanului. Ei au dobândit o religie, ori le-au dat-o alţii când erau prunci şi le-au spus că s-au născut cu ea. Ei cred că fac parte din Împărăţie, dar nu este aşa, căci nu se supun Regelui şi nu Îl urmează.
Pentru farisei şi pentru cei care nu s-au supus lui Cristos şi legilor Sale, refuzarea Împărăţiei veşnice va fi o mare şi neplăcută surpriză. Ei vor spune: „Noi am mâncat şi am băut în faţa Ta, şi în uliţele noastre ai învăţat pe norod.” Şi El va răspunde: „Vă spun că nu ştiu de unde sunteţi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi lucrătorii fărădelegii.” Va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi prorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi scoşi afară. Vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca, 13:26-29)
Deci, există oameni care nu sunt în Împărăţie, deşi cred că sunt. Astăzi, ei sunt cei care nu Îl recunosc pe Isus ca Rege şi îşi pun încrederea în diferite fapte şi ritualuri pentru a fi mântuiţi. Dintre aceştia fac parte astăzi confesiunile care îşi spun creştine dar nu recunosc Dumnezeirea lui Isus, stăpânirea Sa ca Rege, nu îl recunosc ca singur mijlocitor între Dumnezeu şi poporul Său şi învaţă alte căi de mântuire decât credinţa personală în jertfa Sa. Cei ce nu recunosc autoritatea Cuvântului lui Cristos şi îl desfiinţează în folosul unor tradiţii omeneşti nu fac parte din Împărăţie, deşi ei cred că sunt în ea.
9. Împărăţia a fost dată Israelului; a fost luată de la Israel şi va fi redată Israelului.
a. Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, în vremurile Vechiului Testament, a fost în poporul Israel. Într-un sens, regatul davidic a fost Împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia nu era a lor, ci a lui Iahveh. Ei erau doar administratori.
b. Dar Israelul s-a dovedit necredincios şi nerecunoscător în administrarea Împărăţiei. Ei i-au bătut şi i-au ucis pe servitorii lui Dumnezeu, profeţii, şi când a venit Fiul l-au omorât. De aceea, Isus le spune acestor administratori: „Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite.” – Matei, 21:33. Dar după anul 70, care a marcat pedeapsa fizică a lui Israel pentru respingerea Regelui, Împărăţia a fost constituită aproape în exclusivitate din ne-evrei, şi aşa este până astăzi.
c. Dar starea aceasta este doar temporară, căci Împărăţia va fi redată Israelului. Apostolul Pavel ne spune că orbirea Israelului este parţială şi temporară. Este parţială, nu totală deoarece Dumnezeu şi-a păstrat „o rămăşiţă datorită unei alegeri prin har” (Romani, 11:5), şi este temporară pentru că va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. În Împărăţie încă se intră. Încă mai este loc pentru noi, ne-evreii. Nu s-a ajuns încă la numărul complet. Când se va ajunge? Nu ştim. Poate că mai sunt doar câteva locuri „libere”. Cât timp va dura starea aceasta de har pentru noi, ne-evreii? Nu ştim. Se poate încheia înainte de sfârşitul acestei zile. Important nu este să ştim care e numărul complet, ci dacă sunt şi eu în numărul acela. Nu este atât de important să ştiu cât va mai ţine harul pentru Neamuri, ci să ştiu dacă astăzi sunt şi eu în acel număr binecuvântat, căci astăzi este încă ziua mântuirii.
Pavel vorbeşte despre „plinătatea întoarcerii lor”, „primirea lor din nou” şi le spune: „Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit…” Romani, 11:25-26.
Domnul Isus le spune evreilor: vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!” – Matei, 23:37-38. El nu a spus, „nu mă veţi mai vedea niciodată!”, ci a spus „nu mă veţi mai vedea până când…” Şi când îl vor vedea din nou, Israelul Îl va recunoaşte şi se va întoarce. Atunci se vor pocăi şi „tot Israelul va fi mântuit.” Împărăţia lui Dumnezeu le-a fost încredinţată, ei au respins-o, le-a fost luată şi încredinţată temporar Neamurilor, dar Împărăţia le va fi redată. Atunci Isus va domni din Ierusalim peste tot pământul, împreună cu sfinţii Săi, timp de o mie de ani.
10. Există o relaţie între Împărăţia lui Dumnezeu din cer şi Împărăţia Sa de pe pământ. Cine nu se supune Împărăţiei de acum nu va avea parte de Împărăţia viitoare. Evreii aşteptau Împărăţia viitoare, împărăţia fizică a lui Mesia. Dar ei au respins Împărăţia de acum şi l-au ucis pe Rege. De aceea, Împărăţia a fost luată de la ei, şi Domnul le spune: „vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (Matei, 8:11-12). Cine nu face parte din Împărăţia de acum nu va face parte nici din Împărăţia eternă.
11. Toţi cei din Împărăţia de acum sunt preoţi ai lui Dumnezeu.
„Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” – 1 Petru, 2:9
„A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor!” – Apocalipsa, 1:5-6
Împărăţia de acum este o preoţie regală. Isus, Regele, este Marele Preot, şi toţi supuşii Lui sunt preoţi. De aceea nu avem nevoie de o clasă specială de preoţi, căci toţi credincioşii sunt preoţi ai lui Dumnezeu. Toţi au acces la Dumnezeu prin Isus, toţi pot mijloci în rugăciune, toţi pot aduce jertfe spirituale.
Acestea sunt datele principale despre Împărăţie. Să ne amintim că Împărăţia ocupă un loc central în Noul Testament, că în faza ei prezentă este spirituală şi tainică. În ea se intră prin naşterea din nou. Ea este parţială şi amestecată, separarea dintre mărturisitorii adevăraţi şi cei falşi făcându-se abia la sfârşit. Principalul ei atribut este supunerea, umilinţa. Toţi cetăţenii ei sunt preoţi ai lui Dumnezeu.
1. Ce înseamnă expresia „cheile Împărăţiei cerurilor”?
În continuare ne vom îndrepta atenţia spre „cheile împărăţiei” şi vom căuta să vedem ce înseamnă ele, care este puterea lor şi cui au fost încredinţate. „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.” – Matei, 16:19
Termenul de „chei” era universal recunoscut ca reprezentând autoritatea. El apare în VT în Isaia, 22:20-22, „În ziua aceea, zice Domnul, voi chema pe robul Meu Eliachim, fiul lui Hilchia, îl voi îmbrăca în tunica ta, îl voi încinge cu brâul tău şi voi da puterea ta în mâinile lui. Voi pune pe umărul lui cheia casei lui David: când va deschide el, nimeni nu va închide, şi când va închide el, nimeni nu va deschide.” Eliachim avea să primească autoritatea plenară peste casa lui David.
Pluralul „chei” se referă la diferite domenii de exersare a autorităţii. Isus este prezentat în Apocalipsa ca având „cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor”. Iar în 3:7, Isus se prezintă astfel: „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide”
„Cheile Împărăţiei cerurilor” se referă la (1) poziţia de autoritate, (2) la diferite aspecte ale acestei autorităţi. (3) Posesorul sau custodele cheilor exercită autoritatea Regelui, iar (4) sfera de autoritate este „Împărăţia cerurilor”.
2. Puterea cheilor:
„Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer.” – Matei, 18:18
Ce înseamnă „a lega” şi „a dezlega”? Înseamnă a îngădui şi a interzice, a declara ceva ca fiind corect sau incorect, drept sau nedrept, curat sau necurat. Acesta era sensul universal recunoscut în scrierile rabinice. Dumnezeu este cel care dă legi în împărăţie, El este cel care leagă şi dezleagă, iar oamenii nu pot decât să declare ceea ce este legat şi ce este dezlegat. Fraza poate fi tradusă din greacă în felul următor: „orice veţi lega pe pământ va fi fost legat în cer şi orice veţi dezlega pe pământ va fi fost dezlegat în cer.” Înţelesul, atunci, ar fi acela că custodele cheilor declară sentinţa cerului cu privire la o anumită doctrină sau o anumită conduită, dacă este aprobată sau dezaprobată.
„Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute.” – Ioan, 20:23. Aceasta este o altă exprimare care arată spre puterea cheilor. Oare încredinţează Isus o putere absolută oamenilor, putere care poate fi exersată în mod arbitrar, oricum, oriunde şi asupra oricui? Le-a dat El putere legislativă, autoritate de a da legi şi a pronunţa sentinţe care să fie respectate chiar de Dumnezeu? Biserica Catolică şi cea Ortodoxă susţin că Biserica, adică clasa preoţească ce i-a succedat lui Petru sau apostolilor are puterea de a ierta efectiv păcatele şi de a refuza cuiva iertarea, condamnând o astfel de persoană la iad.
Cum poate un om să ierte păcatele? Punându-şi patrafirul după gât? Isus a spus deseori: „păcatele îţi sunt iertate”. Apostolii nu au spus aceasta niciodată. Oamenii se întrebau: cine este acesta de poate ierta păcatele? Ei ştiau că un om nu o poate face. Doar Dumnezeu poate ierta păcatele, şi aceasta voia Cristos să le spună, că El este Dumnezeu. Dar atunci ce înseamnă versetul care spune „Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute?” Acesta trebuie interpretat în lumina declaraţiilor lui Isus pe care le găsim în celelalte Evanghelii. În Matei avem trimiterea de a face ucenici, în Marcu ni se spune că aceasta se realizează prin predicarea Evangheliei la orice făptură, iar Luca ne spune: „să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor…” (24:47).
Atunci când Evanghelia corectă, Evanghelia harului, este predicată, iertarea păcatelor este garantată tuturor celor ce cred această Evanghelie. Cel ce o proclamă poate afirma cu certitudine că cei ce o cred au păcatele iertate, dar cei ce resping această Evanghelie rămân în continuare în păcatele lor. Predicatorul nu are putere să ierte păcatele, el doar declară hotărârea lui Dumnezeu de a mântui oamenii prin mesajul Evangheliei. Adunarea căreia i-a fost încredinţat mesajul Evangheliei nu are putere de a mântui sau condamna oameni, de a ierta sau reţine păcatele lor, ci doar de a proclama Evanghelia adevărată care duce la pocăinţă şi iertare de păcate.
Deci, puterea cheilor nu este una legislativă, ci este administrativă. Custodele sau posesorul cheilor nu face legi noi şi nu le schimbă pe cele vechi, ci declară înaintea tuturor ceea ce Regele a hotărât.
2. Cine este custodele cheilor astăzi şi care este autoritatea sa în Împărăţie?
Întâi vom vedea care a fost custodele precedent al cheilor. Domnul Isus a spus:
„Vai de voi, învăţători ai Legii! Pentru că voi aţi pus mâna pe cheia cunoştinţei: nici voi n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat să intre.” – Luca, 11:52
Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre. – Matei, 23:13
Deci, cărturarii, experţii în Lege, conducătorii spirituali ai Israelului, deţineau cheile. Despre ei Domnul a spus că „şed pe scaunul lui Moise”. Ei aveau putere de a declara oamenilor ce trebuie păzit şi ce nu. Aveau „cheia cunoştinţei”, au fost autorizaţi să înveţe poporul Legea lui Dumnezeu, să discernă „ce este sfânt de ce nu este sfânt, ce este necurat de ce este curat” (Levitic, 10:10). Ei aveau cheia Împărăţiei, deoarece prin învăţătura lor, ei puteau deschide oamenilor Împărăţia.
Dar ei au abuzat de această poziţie de autoritate. Puneau sarcini grele pe oameni, dar ei nu le mişcau cu un deget, „ei spun, dar nu fac”; au refuzat să intre în Împărăţie şi i-au împiedicat şi pe alţii să intre. Învăţând o altfel de evanghelie, în loc să facă ucenici ai Împărăţiei, ucenicii lor erau „fii ai iadului, de două ori mai răi” ca ei înşişi. Ei s-au înstăpânit peste proprietatea Regelui, şi-au făcut propriile reguli şi i-au ucis pe servii Lui, iar mai apoi chiar pe Fiul, pe moştenitor. Fiindcă s-au dovedit administratori necredincioşi, Împărăţia le-a fost luată. Cheile le-au fost luate şi au fost date unui alt custode.
Cine este acest nou custode care deţine autoritatea în Împărăţia cerurilor?
„Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.” – Matei, 16:18-19.
În acest pasaj avem prezentate în paralel ecclesia şi basileia, adunarea şi împărăţia. Ele sunt diferite, nu reprezintă unul şi acelaşi lucru. Însă există o relaţie între ele. Relaţia este stabilită de „cheile Împărăţiei”.
Biserica Catolică susţine că lui Petru i-a fost dată puterea de a deschide uşa Raiului unora şi de a o închide altora. Emblema Vaticanului conţine 2 chei ca simbol al autorităţii lui Petru. În concepţia populară, Sf. Petru stă la poarta raiului şi îi lasă pe oameni înăuntru sau îi trimite în iad. Această concepţie este în totalitate falsă. Petru nu le-a primit personal, ci ca reprezentant, ca purtător de cuvânt al adunării. Autoritatea pe care Domnul o acordă lui Petru în Matei, 16, „orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri”, o acordă adunării în Matei, 18: „Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş. Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer.”
Este clar că adunarea, ecclesia, are această autoritate a cheilor Împărăţiei, şi nu Petru, ca singur individ. Vom privi mai târziu la această ecclesie sau adunare, dar trebuie să remarcăm că nu se poate referi la Biserica universală, deoarece adunarea care primeşte cheile este una ce se poate aduna, poate judeca un caz de păcat public şi poate exclude din mijlocul ei pe cel nepocăit. Aceste lucruri nu sunt aplicabile conceptului de biserică universală. Deci, Adunarea deţine cheile sau autoritatea în Împărăţie.
Implicaţia din Matei, 16:18-19 este aceea că mijlocul autorizat prin care Dumnezeu îşi construieşte Împărăţia este Adunarea. Ea acţionează în Împărăţie ca unic reprezentant autorizat al lui Cristos. Sunt mulţi care vin şi invocă Numele Domnului Isus, care întemeiază biserici sau alte organizaţii religioase, care îi fac pe oameni să îi urmeze spunând că Isus i-a trimis. Domnul Isus are un singur reprezentant autorizat pe pământ care acţionează în Numele Lui, care proclamă şi apără legile şi poruncile Sale, iar acest unic reprezentant este adunarea Sa. Cine afirmă că lucrează pentru Împărăţie ca trimis al lui Cristos dar nu se supune adunărilor Lui nu trebuie recunoscut ca venind din partea Regelui.
De asemenea, Adunarea este expresia vizibilă a Împărăţiei invizibile a lui Cristos. Doar în cadrul adunărilor autentice, nou testamentare rânduielile lui Cristos şi totalitatea învăţăturilor şi poruncilor Lui sunt exprimate într-o manieră ordonată şi armonioasă. În nici un alt loc de pe pământ nu se împlinesc mai bine legile date de Cristos Împărăţiei decât în Adunare, care este locul cel mai propice pentru dezvoltarea spirituală a credinciosului.
Adunarea întemeiată de Cristos este noul custode al cheilor, al autorităţii administrative în Împărăţie. Împărăţia are mulţi cetăţeni, fiecare cetăţean are anumite drepturi şi privilegii care decurg din această cetăţenie, dar Adunarea este reprezentantul autorizat al Regelui şi expresia vizibilă a Împărăţiei, a legilor şi rânduielii ei. Acesta este unul din motivele pentru care Adunarea, ca instituţie autorizată de Cristos să Îl reprezinte şi să îi proclame voia şi să îi instruiască ucenicii, această adunare trebuie să existe atât timp cât dăinuie aspectul prezent al Împărăţiei, adică, „până va intra numărul deplin al Neamurilor”. Ea este „stâlpul şi temelia adevărului”, ea păzeşte „credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna”, ea va predica Evanghelia „până la sfârşitul veacului”, va practica rânduielile, botezul şi cina, „până va veni El” şi nu va nicicum învinsă de „porţile Locuinţei morţilor”. Dacă adunările adevărate ar fi fost distruse în întregime sau ar fi căzut toate în apostazie încât să se fi dovedit administratori nevrednici ai cheilor, şi Isus să le fi retras autoritatea încredinţată, atunci întreaga Împărăţie ar fi fost lăsată fără custode, paznic sau administrator al cheilor, s-ar transforma în haos şi anarhie, ar fi dezbinată împotriva ei înşişi şi în final s-ar prăbuşi. Perpetuitatea, extinderea şi bunul mers al Împărăţiei depinde în mod direct de perpetuitatea Adunării, ca expresie vizibilă a Împărăţiei şi agent autorizat al ei.
Care este sfera de autoritate a Adunării, care sunt cheile încredinţate ei? Adunarea exercită autoritate administrativă în următoarele domenii:
1. Proclamarea Evangheliei mântuirii, a pocăinţei şi iertării păcatelor sau a reţinerii lor pentru cei ce resping mesajul (Matei, 28:19; Marcu, 16:15); deşi orice cetăţean al Împărăţiei trebuie să împărtăşească vestea bună a Împărăţiei, proclamarea oficială a fost încredinţată Adunării, prin reprezentanţii ei autorizaţi.
2. Administrarea rânduielilor: botezul şi cina. Ambele rânduieli au fost încredinţate adunării, căci ele reprezintă proclamarea Evangheliei în imagini. Botezul este imaginea morţii, îngropării şi învierii lui Isus, iar Cina este imaginea zdrobirii trupului şi vărsării sângelui Lui. Doar adunările autentice pot administra un botez valid. Botezurile administrate fără autoritatea unei astfel de adunări, pe cont propriu sau pe baza unei biserici false sunt nule şi neavenite, căci administratorul nu acţionează „în Numele” lui Isus, ca reprezentant autorizat al Său.
3. Facerea de ucenici (Matei, 28:19) – doar învăţătorii calificaţi şi autorizaţi ai adunării, cei ce au fost instruiţi în învăţăturile lui Cristos şi sunt în stare să înveţe pe alţii se ocupă de învăţarea ucenicilor. Ei trebuie să înveţe tot ce a poruncit Isus, nu doar o parte, trebuie să proclame tot sfatul lui Dumnezeu, să declare ceea ce Regele a legat şi a dezlegat.
4. Disciplina şi păstrarea purităţii. În vreme ce adunarea nu are autoritate să disciplineze, să excludă pe cineva din Împărăţie, căci separarea se face la sfârşitul veacului, ea trebuie să îşi purifice rândurile de mărturisitorii falşi, de cei ce trăiesc în păcate publice, de cei ce învaţă lucruri contrare doctrinei lui Cristos, pronunţând ţinerea păcatelor în dreptul celor ce resping corectarea. Exercitând „cheia” disciplinei, Adunarea arată şi celor din afară ceea ce este dezaprobat în Împărăţie. Atunci când o adunare exclude pe cineva pentru infidelitate sau imoralitate sexuală, mesajul pe care îl transmite tuturor este acela că în Împărăţie un asemenea comportament este interzis. Adunarea nu are putere de disciplinare asupra celor din Împărăţie care nu sunt membrii ei, dar cei care susţin că sunt în Împărăţie şi comit păcate condamnate de adunare dovedesc prin aceasta că nu sunt fii ai Împărăţiei, ci doar zizania şi aluatul din ea.
Concluzii
Dumnezeu are o împărăţie veşnică, ce este cunoscută de-a lungul timpului sub diferite aspecte şi administraţii. Fiecare aspect al Împărăţiei este o reflecţie a Împărăţiei eterne de pe Noul Pământ.
Dumnezeu are acum o Împărăţie pe pământ. Ea este spirituală, diferită de statele lumii acesteia, nu ocupă un loc pe hartă. Dar în viitor ea va fi fizică, atunci când Cristos va veni să domnească peste întregul pământ din Ierusalim. Împărăţia de acum este misterioasă. Cei ne-născuţi din nou nu o văd, nu o înţeleg şi o resping. În aspectul ei interior (adică aşa cum este percepută de Dumnezeu), doar cei născuţi din nou fac parte din ea, dar în aspectul ei exterior (aşa cum o percepem noi, oamenii), ea este compusă din toţi cei ce mărturisesc naşterea din nou şi supunerea faţă de Regele Isus. Unii din aceşti mărturisitori sunt sinceri, iar alţii sunt ipocriţi. Mai sunt unii, însă, care cred că fac parte din Împărăţie, dar nu fac. Aceştia au cunoştinţă despre Isus, dar nu se supun Lui ca Rege, nu Îl urmează şi amestecă legile Lui cu tradiţiile omeneşti. În trecut, această Împărăţie a fost încredinţată spre administrare Israelului, dar fiindcă ei s-au dovedit nevrednici de ea, împărăţia le-a fost luată lor şi dată Neamurilor. În prezent, custodele „cheilor” sau al autorităţii în Împărăţie este Adunarea nou testamentară. Ea este reprezentantul autorizat al Regelui în Împărăţie şi expresia vizibilă a Împărăţiei pe pământ.
Isus este Rege! El domneşte şi are toată autoritatea, în cer şi pe pământ. Care este relaţia ta cu Regele Isus? Eşti parte din rebeli sau parte din supuşii săi? Nu există decât două clase de oameni. Îi recunoşti domnia sau nu? Nu doar formal, de pe buze, ci din toată inima? Va veni o vreme când orice genunchi se va pleca şi orice limbă va mărturisi că Isus Hristos este Domnul, Stăpânul! Da, cei ce Îl urăsc vor fi zdrobiţi şi forţaţi să îşi recunoască răzvrătirea. Dar atunci El va apărea ca Judecător, nu ca Mântuitor! Astăzi putem recunoaşte domnia Lui, renunţând la rebeliunea şi neascultarea noastră, predându-ne necondiţionat şi recunoscând că suntem învinşi şi că viaţa noastră este în mâna şi la discreţia Sa. Toţi cei ce se predau astfel vor primi iertarea Regelui, care nu le va acorda doar viaţa aceasta, ci o viaţă eternă. Evanghelia Împărăţiei, vestea bună a harului lui Dumnezeu, a iertării gratuite răsună şi astăzi. Ai crezut mesajul ei? Este Isus Regele tău? Faci parte din Împărăţia cerurilor? Fie ca Domnul să zdrobească natura răzvrătită şi păcătoasă din noi şi să ne facă pe toţi buni cetăţeni ai Împărăţiei Sale!
De ce să fac parte dintr-o adunare? – Mesaj 5 – de Raul Enyedi
De ce să mă supun botezului, să fiu batjocorit şi ridiculizat şi calomniat pentru că fac parte dintr-o adunare dacă mântuirea mea nu depinde de acest lucru? De ce să fac parte dintr-o adunare când sunt sigur că unii de acolo mă vor călca pe bătătură şi nu vor vrea cu nici un chip să se schimbe pentru a-mi fi pe plac? De ce să vin la adunare şi să mă implic în lucrarea ei, din moment ce, prin har sunt mântuit, fac parte din Împărăţie şi voi ajunge în cer? Acum pot să ascult o predică şi pe computer şi în felul acesta mă pot odihni mai mult şi voi fi şi mai liniştit sufleteşte. Toate aceste întrebări sunt, din punct de vedere pragmatic, juste. De ce să plătesc un preţ dacă nu trebuie neapărat să îl plătesc? Dacă cineva mi-a dat un cadou şi nu mi-a cerut nimic pentru el, înseamnă că nu vrea nimic de la mine. De ce să îl servesc, atunci? Mi-a spus doar că nu îmi ia darul înapoi.
În Vechiul Testament, Domnul le-a promis Împărăţia Israelului dacă ei vor întruni unele condiţii, „dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu”, adică dacă vor ţine toată Legea. Dacă ar fi ţinut-o în întregime, ar fi fost binecuvântaţi, dar cine avea să o calce avea să fie blestemat. În Împărăţia lui Cristos se intră prin har, prin naşterea din nou, care este în întregime operaţiunea şi meritul lui Dumnezeu. Prin har ne-a dat o cetăţenie pe care nu am fi putut-o câştiga niciodată şi ne-a promis că ne va duce în Împărăţia Sa eternă, unde nu va fi nici moarte, nici suferinţă şi nici un fel de rău. Şi aceasta fără nici o plată, fără să ne ceară nimic în schimb. Am fost sclavi ai naturii păcătoase şi prinşi în cursa diavolului ca să îi facem voia. Şi Dumnezeu ne-a eliberat. Mai mult, ne-a făcut fii ai Săi şi moştenitori ai Împărăţiei. Şi totul pe gratis.
Dar chiar dacă pe noi nu ne-au costat nimic aceste privilegii, pe Dumnezeu l-a costat totul. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Oare cum vom răspunde la o iubire atât de mare? Cu nepăsare? Cu nerecunoştinţă? Nu Îl vom iubi pe Acela care ne-a iubit întâi? Dacă El a murit pentru noi, oare nu vom vrea să trăim pentru El, să ne punem viaţa la dispoziţia Lui? Nu pentru a obţine viaţa veşnică, ci din recunoştinţă pentru că ne-a dat-o! Dar cum ne vom arăta această iubire? „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan, 14:15).
Bine, ne putem întreba, dar ce legătură are iubirea mea faţă de Dumnezeu cu apartenenţa la o adunare? Unii gândesc aşa: Eu Îl iubesc pe Dumnezeu chiar dacă sunt singur şi nu vreau să fac parte dintr-o adunare. Iată legătura: Dragostea faţă de Dumnezeu se manifestă în dragostea faţă de fraţi. Cine spune că Îl iubeşte pe Dumnezeu dar nu îşi iubeşte fraţii este un mincinos ne spune apostolul Ioan. Nu te poţi supune poruncilor lui Isus dacă nu arăţi iubire activă pentru fraţi: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.” Cum se manifestă această dragoste de fraţi? Prin slujirea lor, prin ajutorarea lor când se confruntă cu probleme financiare, cu boală. Prin învăţarea, sfătuirea, şi mustrarea lor pentru îndreptare. Prin purtarea sarcinilor lor. Prin punerea darurilor cu care m-a înzestrat Duhul lui Dumnezeu la dispoziţia lor. Unii au impresia că este suficient să se închine Domnului şi să îl slujească în familie. Domnul a întemeiat familia şi acela este locul pentru slujire şi închinare privată. Dar El a întemeiat adunarea pentru slujire şi închinare publică. Una nu o înlocuieşte pe cealaltă.
Mai sunt alţii care substituie slujirea în adunare cu slujirea pe Internet. Îmi pun darurile sau înzestrările nu doar la dispoziţia câtorva inşi dintr-o adunare, ci la dispoziţia lumii întregi. Găzduiesc şi întreţin site-uri sau bloguri creştine unde stăruiesc asupra Cuvântului, la timp şi nelatimp, unde mustru, cert, îndemn cu toată blândeţea şi învăţătura. Mă rog, cu oarecare blândeţe, până cineva îmi lasă un comment şi îmi spune că nu e de acord cu mine… Şi sub anonimatul şi protecţia care mi-o oferă Internetul „ajut” o mulţime de oameni, şi consider că aceasta este suficient.
Nu vreau să minimizez oportunităţile pe care ni le oferă Internetul. Trebuie să folosim toate mijloacele pe care le avem la dispoziţie pentru a promova Împărăţia. Şi noi, ca Adunare avem site şi blog şi materialele publicate au ajuns în toate colţurile lumii. Fraţi din Statele Unite, din Germania, din Filipine, India şi Peru se roagă pentru noi şi pentru această conferinţă, şi aceasta datorită Internetului. Dar slujirea în spatele computerului nu înlocuieşte slujirea în adunare. Relaţiile virtuale nu înlocuiesc relaţiile reale, personale. Ascultarea unei predici pe internet nu justifică absenţa ta din mijlocul adunării.
Desigur, mulţi cred astăzi că mergem la biserică să ascultăm un program, să ne simţim bine, să ascultăm o predică frumoasă, să dăm nişte bani la colectă şi să plecăm acasă. Cu alte cuvinte, mă duc la adunare pentru că îmi face mie bine. Dar dacă mă simt bine ascultând o slujbă de acasă, atunci nu mă mai duc. Acesta este egoism pur. De ce mă duc la adunare? Pentru că este nevoie de mine acolo. Pentru că sunt şi eu parte din acel trup care „bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste.” Da, pentru ca întregul trup să crească şi să se întărească în dragoste este nevoie şi de lucrarea mea, după măsura credinţei pe care mi-a dat-o Dumnezeu, după darul şi funcţia specifică pe care mi le-a încredinţat Duhul. De ce să fac parte dintr-o adunare? Pentru că în adunare, nu în singurătate se reflectă cel mai bine dragostea lui Dumnezeu şi în adunare creşte cel mai bine această iubire. În adunare se dezvoltă relaţii pe termen lung. E uşor să iubim pe cineva cu care nu ne întâlnim deloc sau foarte rar. Cu cât stai mai mult lângă o persoană cu atât îţi va fi mai greu să o iubeşti. De ce? Pentru că începi să îi vezi defectele şi lucrurile care te deranjează. Dacă eşti pe cont propriu, rupi sau răceşti legătura cu o astfel de persoană. Îi arăţi iubire atât timp cât ai afinităţi comune. Adunarea nu este un club al celor care au aceleaşi gusturi. Din adunare pot face parte tot felul de oameni, unii mai uşor de iubit, alţii mai greu. De aceea, iubirea faţă de fraţi se manifestă cel mai bine şi creşte cel mai mult în contextul adunării.
De aceea apartenenţa la o adunare autentică nu este opţională pentru un copil al lui Dumnezeu, ci obligatorie. Slujirea ta personală, în familie sau în mediul virtual nu poate înlocui slujirea pe care Dumnezeu îţi cere să o faci în adunarea Lui. Nici un copil al lui Dumnezeu nu este pe deplin ascultător de Tatăl Său dacă refuză să se alăture adunării Sale.
Dacă în turma Domnului mai sunt şi „berbecuţi”, nu doar oi, dacă în marea Sa familie mai sunt şi fii rebeli, care refuză să se strângă în ecclesie cu fraţii lor, mulţi alţi fii sunt încă parte din adunări neautentice care fie au un întemeietor uman, fie au făcut cândva parte din adunările autentice ale lui Cristos şi au căzut în apostazie. Contează din ce adunare fac parte sau este suficient să fac parte dintr-o adunare, oricare ar fi ea? Să ne amintim cuvintele Domnului: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan, 14:15). Aceasta este dovada iubirii de Dumnezeu: păzirea poruncilor lui Isus. Câte din ele? 2? 10? 50%? 99%? Nu, ci toate!
Multe din aceste adunări conţin o parte, mai mică sau mai mare de adevăr. Ele păzesc anumite porunci ale lui Isus. Dar cui a încredinţat Domnul „tot ce v-am poruncit”? Adunării. Pe cine a făcut El „stâlp şi temelie a adevărului”? Adunarea. Nu pe orice adunare, ci pe adunarea Lui. Ei i-a promis existenţă perpetuă, din generaţie în generaţie, ceea ce înseamnă că au existat în toate timpurile adunări adevărate, fie că au fost consemnate în istorie fie că nu. Înseamnă că şi astăzi, în puzderia de biserici, confesiuni şi denominaţiuni, se găsesc adunările Lui. Contează din ce adunare faci parte? Da. De ce? Pentru că doar adunările adevărate păzesc tot ce a poruncit Isus şi predică „tot sfatul lui Dumnezeu”.
Doar o adunare adevărată este o fecioară curată. Bisericile false sunt numite prostituate. Da, Domnul are un popor în mijlocul marii prostituate numite Babilon, dar nu îi spune „ieşiţi din mijlocul ei, Mireasa Mea, ci poporul Meu.” Există oameni mântuiţi în sisteme religioase false, după cum există unii nemântuiţi în adunări adevărate. Mântuirea nu este în Biserică, în Adunare, ci în Familia lui Dumnezeu, în Împărăţia Lui. Mireasa nu este Familia lui Dumnezeu, nu este Împărăţia Lui. Cine este ea? Ioan o vede la masa nunţii şi ne spune:
„Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: ‚Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru cel atotputernic a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne înveselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.” (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.) Apoi mi-a zis: „Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!” Apoi mi-a zis: „Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!’” – Apoc., 19:6-9
Avem aici imaginea nunţii glorioase din ceruri. Înainte de a pleca de pe pământ, Cristos, Mirele, a spus: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” În Israel, obiceiul era ca înainte de nuntă mirele trebuia să pregătească casa sau camera în care urma să trăiască împreună cu soţia lui. La această pregătire se referă Domnul. Ce loc, ce casă a pregătit El Miresei Sale? Ioan o vede în Apocalipsa, 21, când un înger îi spune, „‚Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!’ Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu.” Noul Ierusalim, în toată splendoarea sa, este locul pregătit de Mirele Isus pentru Mireasa Sa.
Dar cine face parte din această mireasă? Unii cred că toţi cei mântuiţi, din toate timpurile, fac parte din Mireasă, căci ei sunt în Biserica universală invizibilă. Această opinie este greşită. Ceea ce ei numesc incorect „Biserică”, Scriptura numeşte „Familie”. Sunt toţi cei din familie parte din Mireasă? Nu, pentru că nu toţi cei prezenţi la nuntă sunt mireasă. Unii sunt Mireasa şi alţii sunt invitaţii. Ioan Botezătorul ne spune că nu este Mireasă, ci prietenul Mirelui, cei reprezentaţi de fecioarele înţelepte nu sunt mireasă, ci însoţitoarele ei. Nu toţi cei din Regatul etern vor locui în Noul Ierusalim. Unii vor locui pe Noul Pământ şi îşi vor aduce „slava şi cinstea” în ea. Ei nu sunt Mireasă.
Alţii spun că Biserica universală a luat naştere la Cincizecime, deci toţi cei mântuiţi de la Cincizecime încoace sunt Mireasă. Cel puţin ei au la nuntă şi invitaţi, pe sfinţii Vechiului Testament. Dar şi această idee este greşită pentru că premisa de la care pleacă (conceptul de Biserică universală) este străină Scripturii. Pentru a face parte din „Biserica universală invizibilă” (din familie, corect spus) trebuie doar să fii născut din nou. Din ea fac parte şi cei „mântuiţi ca prin foc”, cei care şi-au stricat mărturia, care au fost chemaţi acasă la Domnul pentru a nu face mai mult rău. Dar ce ştim despre Mireasă? „Soţia Lui s-a pregătit”, „i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat”. Aceasta este rochia de mireasă, îmbrăcămintea specială care o deosebeşte de restul invitaţilor (da, aveau rochii albe, împodobite, chiar şi acum 2,000 de ani). Inul subţire, strălucitor şi curat reprezintă „faptele drepte ale sfinţilor”. Nu „dreptatea”, ci „dreptăţile”. Nu se referă la îndreptăţirea prin Cristos, ci la faptele drepte pe care le-au făcut sfinţii. Cei mântuiţi care nu s-au pregătit, nu au făcut fapte „drepte”, nu fac parte din Mireasă. Deci şi teoria care spune că toţi cei mântuiţi de la Cincizecime încoace sunt Mireasă este o teorie falsă.
Cine este Mireasa atunci? Ca să înţelegem cine este Mireasa din cer, trebuie să găsim Mireasa de pe pământ. Ioan Botezătorul este primul care ne-o arată. El spune: „Cine are mireasă este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: şi această bucurie, care este a mea, este deplină.” Mireasa spre care arăta Ioan era un grup organizat, separat public de ucenicii lui sau de alte grupări pentru a-L urma pe Isus. Ioan afirmă că el nu este nici mirele (deci ucenicii lui trebuiau să se îndrepte spre Isus), nici mireasa. El îşi spune „prietenul mirelui”. „Slujba sa este de a aduce mirele şi mireasa împreună” (Robertson). Din acest verset reies clar două adevăruri importante:
a. Isus avea o mireasă în momentul în care Ioan face acea afirmaţie;
b. Mireasa nu era o biserică universală compusă din toţi cei mântuiţi, pentru că şi Ioan era mântuit, dar nu făcea parte din Mireasă.
Cum a adus Ioan pe Mire şi pe Mireasă împreună? El a fost trimis ca sol, să pregătească poporul pentru întâmpinarea Regelui. Mesajul solului a fost Evanghelia Împărăţiei. Semnul acceptării mesajului era botezul. Când a venit Mirele, El şi-a separat un grup de ucenici dintre cei care au primit botezul. Pe aceştia Ioan îi numeşte Mireasa.
Mai târziu, Adunarea din Corint este prezentată ca logodnica lui Cristos (2 Corinteni, 11:2) – „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată.”
a. Aici se arată legătura dintre membralitatea în adunare şi membralitatea în Mireasă. De asemenea, se prezintă starea actuală a Miresei – în aşteptarea nunţii, se păstrează curată, evită compromisurile doctrinale şi morale şi îşi pregăteşte rochia, adică face fapte bune şi drepte.
b. Domnul Isus avertizează adunarea din Efes că de nu se va pocăi şi nu se va schimba, îi va îndepărta din locul prezenţei Sale. Pentru ca o adunare adevărată să facă parte din Mireasă, ea trebuie să vegheze asupra practicii şi a învăţăturii, să practice disciplina şi să persevereze în sfinţenie.
c. O adunare adevărată ce cade în apostazie încetează să mai facă parte din Mireasa lui Cristos. Cei mântuiţi din mijlocul ei nu îşi vor pierde mântuirea, dar vor rămâne doar la statutul de invitat la nuntă. De ce? Pentru că o adunare apostată nu mai este o fecioară curată, cum trebuie să fie Mireasa, ci ea se aseamănă cu o femeie adulteră şi prostituată.
d. O adunare întemeiată de vreun om nu poate avea vreodată statutul de fecioară castă, Mireasă a lui Cristos. Doar Adunarea întemeiată de Cristos are acest statut.
e. O biserică universală invizibilă, compusă din toţi cei mântuiţi din toate timpurile, sau de la Cincizecime încoace, nu poate fi o Mireasă curată, pentru că nu se curăţeşte, nu practică disciplina, se face vinovată de toate păcatele posibile.
Relaţia Cristos-Adunare, în sens generic, este prezentată în Efeseni, 5:23-31 în termeni familiali, soţ-soţie. La fel, în Efeseni, 5:27, Adunarea, ecclesia glorioasă, este arătată ca soţia lui Cristos, în momentul nunţii, a prezentării înaintea Mirelui. Cine este Mireasa? Noul Testament o identifică fără umbră de îndoială: este ecclesia Lui, adunarea Lui.
Când s-a pregătit Mireasa? Mireasa s-a pregătit pe pământ. Efeseni, 5:25-27. Pregătirea este procesul de sfinţire. Mireasa a fost mântuită, acum este în proces de sfinţire, de pregătire pentru a fi prezentată Mirelui fără nici un defect. Acum este momentul pregătirii. Viaţa aceasta este un timp de pregătire, aşa trebuie să privim fiecare zi. Dumnezeu mi-a mai dat încă o zi, şi tot ce îmi va aduce ziua este ca eu să mă apropii mai mult de El, să Îl iubesc mai mult, să doresc mai mult ca El să vină după mine. Ce am spune despre o mireasă neglijentă care tot îşi amână obligaţiile, şi lasă totul pe ultima zi? Am spune că ori nu e prea înţeleaptă, ori nu-şi respectă prea mult viitorul soţ.
Dar câţi dintre noi nu avem aceeaşi atitudine, folosind resursele pe care ni le dă Dumnezeu pentru noi, în scopuri egoiste, şi nu pentru a trăi pentru El? Câţi dintre noi oare nu ne-am speria dacă am auzi că vine Mirele astăzi? Mireasa zice „vino, Doamne Isuse” (Apocalipsa, 22:17, 20). Suntem noi dintre cei ce spun la fel, ne-am bucura, fiind gata să lăsăm tot pentru a fi cu El? Sau venirea Sa ne-ar încurca planurile? Cum este rugăciunea ta azi: „Vino, Doamne Isuse!” sau „Nu veni încă, Doamne Isuse…”? „Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea Zilei lui Dumnezeu…” (2 Petru, 3:11-12)
3. Cum s-a pregătit, în ce constă pregătirea? Parte din pregătirea unei mirese consta în pregătirea rochiei. Aceasta era albă, frumos lucrată şi ornamentată. La rochia de mireasă face referire versetul din Apocalipsa, 19:8, „inul subţire, strălucitor şi curat”. Acest veşmânt face Mireasa diferită de toţi ceilalţi invitaţi la nuntă. Ea are ceva ce nu are nimeni. Ce simbolizează acest material scump? „faptele neprihănite ale sfinţilor”. Ca să fii parte din Mireasă, trebuie să faci fapte drepte. Dar care sunt acestea?
1. Botezul. Nu poţi să „împlineşti toată dreptatea (neprihănirea)” fără botez, a spus Isus – asta înseamnă că fără botez cineva are doar o ascultare parţială faţă de Dumnezeu. Mireasa, Adunarea, se supune lui Cristos nu doar parţial, ci în toate lucrurile (Efeseni, 5:24). Vameşii şi păcătoşii au dat dreptate lui Dumnezeu primind botezul, iar cei ce nu au primit botezul, necrezând mesajul lui Ioan, au zădărnicit planul lui Dumnezeu, voia Sa revelată!
Ce face botezul? Acesta te separă public, te identifică public cu Cristos. Te face dintr-un ucenic ascuns unul pe faţă. Cui îi este ruşine să se identifice cu Cristos aici jos, acela nu va fi parte din cei ce vor fi înfăţişaţi înaintea Mirelui, fără pată, fără imperfecţiune. Botezul este actul prin care noi declarăm că suntem Mireasă, că aparţinem lui Cristos, că ne supunem Lui în toate lucrurile. Acesta este singurul lucru care îl deosebea pe Ioan Botezătorul de ucenicii lui Cristos atunci când a spus că el nu e nici mire, nici mireasă, ci este prietenul mirelui.
Trebuie să fii botezat pentru a împlini toată dreptatea, altfel, ascultarea ta este doar parţială. Botezul te adaugă la adunare, la numărul ucenicilor şi este primul act al ascultării credinţei. Ca să faci parte din Mireasă, trebuie să fii botezat şi să faci parte din Mireasa de aici de pe pământ, dintr-o adunare autentică.
2. Dar botezul nu este totul. Oricât de mult contează el, şi oricât de important este acesta în Scripturi, el este doar primul pas, începutul ascultării. Dar la fel cum nu putem spune despre un copil că umblă dacă face un pas şi apoi cade, tot aşa nu putem spune că umblăm pe calea ascultării dacă primul nostru pas, botezul, este şi ultimul pe care îl facem înainte de a cădea. Rochia miresei nu simbolizează o faptă dreaptă, ci faptele, (literal: dreptăţile), mai multe.
a. Învăţăm în Scripturi că suntem creaţi în Cristos Isus pentru faptele bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit să le facem (Efeseni, 2:10); că prin faptele noastre bune suntem sare şi lumină în lume; învăţăm că Mireasa, Adunarea, învaţă tot ce a poruncit Isus, nu doar o parte (Matei, 28:20), şi se supune lui Cristos în toate lucrurile (Efeseni, 5:24).
b. Apartenenţa la o adunare adevărată este obligatorie pentru Mireasa din ceruri. De ce? Putem oare vedea logica acestei cerinţe a Domnului?
i. Pentru că ceea ce îţi cere Cristos să faci, ca şi copil al Său, este legat, direct sau indirect, de adunarea pe care El a întemeiat-o. A poruncit celor ce cred în El să se boteze şi să participe la Cină? Aceste rânduieli le-a dat adunării! Ne-a poruncit să mărturisim Evanghelia? A încredinţat-o adunării! Ne-a lăsat voia sa scrisă în Noul Testament? Acesta a fost scris adunărilor (sau unor persoane care lucrau în adunări). Ne-a poruncit să învăţăm tot ce a poruncit El? A făcut din adunare stâlp şi temelie a adevărului.
ii. Pentru că în adunare se învaţă unele lecţii pe care nu le putem învăţa pe cont propriu. Responsabilitatea şi datoria faţă de alţii, sacrificiul de sine, răbdarea şi suferirea celorlalţi, iubirea de fraţi, iertarea, îngăduinţa şi acceptarea lor, acestea se învaţă în adunare, nu pe cont propriu.
iii. Pe cont propriu nu ai datorii faţă de alţi oameni, nu depinzi de ei, ei nu depind de tine. Nu te calcă nimeni pe bătătură, iar dacă cineva te supără, sau nu ai interese comune, îţi iei rămas bun şi nu mai ai treabă cu el. La revedere, în veşnicii. Nu trebuie să plângi şi să te consumi alături de alţii, să le porţi poverile sau să faci sacrificii pentru ei…
c. Însă în adunare se primesc, prin lucrarea Duhului în restul trupului, şi resurse în plus pentru o ascultare mai deplină. Prin ceea ce primeşti de la ceilalţi, înveţi mai bine decât pe cont propriu poruncile şi voia Mirelui; rezişti mai bine în faţa încercărilor şi ispitelor; nu descurajezi şi nu dai înapoi aşa uşor; ai mereu la îndemână fraţi şi surori care te iubesc şi sunt gata să te ajute.
De ce să fac parte dintr-o adunare adevărată? Pentru că există o relaţie directă între Mireasa Lui din cer şi cea de pe pământ, Adunarea. Cine nu face parte din adunările lui Cristos pe pământ nu va face parte din Mireasa glorificată din cer. Dacă este mântuit, va face parte din invitaţii la nuntă, dar nu va fi mireasă. De ce? „Mireasa Lui s-a pregătit.” Mântuirea este prin har, fără fapte. Calitatea de fiu al lui Dumnezeu o primim în dar, nu prin merit. Dar apartenenţa la Mireasă se determină pe baza „faptelor neprihănite ale sfinţilor”.
Dacă cerul este asigurat, de ce să mă mai zbat? Mie nu îmi trebuie răsplată mare, nu îmi trebuie palate sau coroane mari, un scăunel acolo îmi ajunge. Oh, sub această atitudine de aparentă smerenie se ascunde cel mai mare egoism şi cea mai mare lipsă de recunoştinţă faţă de Dumnezeu. De ce? Pentru că răsplata dincolo este dată de slujirea noastră de pe pământ. A spune că mă mulţumesc cu o răsplată mică dincolo înseamnă a spune că vreau să Îl servesc pe Rege cât mai puţin posibil aici pe pământ. Decât să mă străduiesc să Îl servesc aici, să îmi sacrific timpul, energia şi banii pentru El, clădind aur, argint, pietre scumpe şi strângându-mi comori în cer, mai bine să îmi cheltui timpul, energia şi banii pentru mine, pentru plăcerile mele. Prefer să fiu mântuit ca prin foc decât să sufăr acum pentru Împărăţie şi pentru Numele Lui. Refuzul de a face parte dintr-o adunare adevărată înseamnă egoism, neascultare, nesupunere şi nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu.
Dacă El a dat totul pentru mine, dacă Lui îi datorez tot ce sunt şi tot ce am, oare nu se cuvine să Îl servesc din toată inima, să fac tot ce îmi spune, să Îl iubesc şi să Îi fiu recunoscător? Şi cum pot face acest lucru? Respectând poruncile Lui. Câte din ele? Toate. Dar ca să respect toate poruncile Lui trebuie să fac parte dintr-o adunare autentică. Măsura iubirii noastre faţă de Dumnezeu se vede în măsura respectării poruncilor Lui. Creşte-ne, Doamne, iubirea faţă de Tine şi ajută-ne să ne punem cu totul la dispoziţia Ta!
Concluzie
Scriptura face o diferenţă clară între Adunarea lui Dumnezeu (ecclesia), Împărăţia sau Regatul lui Dumnezeu şi Familia lui Dumnezeu. Aceasta din urmă este compusă din toţi aleşii, din toate timpurile. Împărăţia, în faza sa actuală, este compusă din toţi cei născuţi din nou de pe întreg pământul la un moment dat. În aspectul ei exterior, este compusă din toţi cei ce mărturisesc supunerea faţă de Regele Isus şi afirmă că Îi împlinesc poruncile. Adunarea, ecclesia, are un singur sens în Scriptură: strângerea celor chemaţi afară de la treburile lor. Trebuie să se poată aduna, altfel nu este adunare. Toate versetele în care se vorbeşte despre ecclesie se referă la adunări locale.
Adunarea lui Cristos este custodele sau gardianul „cheilor Împărăţiei”. Este expresia vizibilă a Împărăţiei şi reprezentantul autorizat al lui Cristos în cadrul ei. Adunării i-a fost încredinţată Evanghelia, rânduielile botezului şi Cinei şi toate învăţăturile şi poruncile lui Cristos.
Adunarea întemeiată de Cristos a existat, ca instituţie, prin adunările care au descins din ea, în toate veacurile, împlinind astfel promisiunea lui Cristos că nu va fi învinsă de puterile iadului. Adunări ale Lui există şi astăzi, iar a face parte dintr-o adunare adevărată este cel mai mare privilegiu şi cea mai mare binecuvântare după harul mântuirii. Dar este şi o poruncă pentru toţi cei ce vor să fie ascultători Domnului în tot ce a poruncit El. Cristos îşi va selecta Mireasa doar din membrii credincioşi în adunările adevărate. Mireasa se pregăteşte, sfinţindu-se, separându-se de rău, ferindu-se de compromis doctrinar şi moral, aşteptând şi grăbind venirea Mirelui.
Dumnezeu să cerceteze fiecare inimă de aici şi să ne facă pe toţi să spunem, „Vino, Doamne Isuse”, căci Mireasa Ta te aşteaptă şi s-a pregătit!
Aurel Munteanu - blog 
Comentarii recente