,, Religia care nu este la fel de veche precum Cristos şi Apostolii Săi, este prea nouă pentru mine.” – Joseph Hooke, apologet baptist englez .

Idolatrie

De la Babilon la Roma – Crăciunul şi „Ziua Doamnei“

De la Babilon la Roma

Capitolul al III-lea

SĂRBĂTORI

Secţiunea I

Crăciunul şi „Ziua Doamnei“

Dacă Biserica Catolică este, într-adevăr, Babilonul din Apocalipsa, şi dacă Madona pusă în raclă în sanctuarele ei este chiar Regina Cerului, a cărei venerare de către evrei, în zilele lui Ieremia, a provocat mânia aprinsă a lui Dumnezeu, atunci este de importanţă majoră ca acest fapt să fie stabilit mai presus de orice posibilitate de îndoială, întrucât acesta fiind odată stabilit, oricine tremură la auzul Cuvântului lui Dumnezeu, trebuie să se cutremure şi la gândul de a da unui asemenea sistem, fie individual, fie la nivel naţional, cea mai mică încuviinţare sau cel mai mic sprijin. S-a spus deja câte ceva care este destul pentru a dovedi identitatea sistemelor roman şi babilonian, dar, cu fiecare pas, dovezile devin încă şi mai copleşitoare. Ceea ce rezultă din compararea diferitelor sărbători arată aceasta în mod specific.

Sărbătorile Romei sunt nenumărate, dar cinci dintre cele mai importante ar putea fi nominalizate pentru elucidare, şi anume, ziua de Crăciun, Ziua Doamnei, Paştele, Naşterea Sfântului Ioan şi sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Fiecare dintre acestea, şi toate laolaltă, pot fi dovedite a fi babiloniene. Şi, în primul rând, sărbătoarea în cinstea naşterii lui Cristos, sau Crăciunul. Cum se face că acest festival a fost legat de 25 decembrie? Nu există nici un cuvânt în Scripturi despre ziua exactă a naşterii Sale, sau perioada din an când S-a născut El. Ceea ce este consemnat acolo sugerează faptul că în orice moment ar fi avut loc naşterea Lui, aceasta nu ar fi putut fi pe 25 decembrie. În momentul în care îngerul a anunţat naşterea Sa păstorilor din Beth-Lechem, aceştia îşi păşteau turmele noaptea în câmp deschis. Acum, fără îndoială, clima din Palestina nu este atât de aspră ca şi clima noastră, dar chiar şi acolo, deşi căldura zilei este considerabilă, răcoarea nopţii, din decembrie până în februarie, este foarte pătrunzătoare1, şi păstorii din Iudeea nu aveau obiceiul de a-şi veghea turmele în câmp deschis mai târziu decât sfârşitul lunii octombrie2.

_______

1 London Tract Societys Commentary, vol. I, p. 472. Alford, Greek Testament, vol. I, p. 412. Greswell, vol. I, Dissert. xii, p. 381-437.

2[John] Gill, în comentariul său asupra Evangheliei după Luca, 2:8, afirmă: „La evrei există două feluri de bovine… există vitele casei care se află în oraş şi vitele din pustiu, care se află în păşuni. La care unul dintre comentatori (Maimonides, Misn. Betza) observă: „Acestea se află în păşuni, care sunt în sate, în toate zilele de frig şi căldură, şi nu intră în oraşe până nu încep ploile“. Prima ploaie cade în luna Marchesvan, care corespunde celei de-a doua părţi din luna noastră octombrie şi prima parte a lunii noiembrie… De unde se pare că Cristos trebuie să se nască înainte de jumătatea lunii octombrie, întrucât prima ploaie nu căzuse încă“. În Illustrated Commentary, despre Deuteronomul, 11:14, Kitto spune că „prima ploaie“ este „toamna“, „adică în septembrie sau octombrie“. Acest lucru ar face ca timpul retragerii turmelor de pe câmpii să aibă loc ceva mai devreme decât am arătat în text, dar nu există nici o îndoială că aceasta nu putea avea loc mai târziu decât s-a declarat acolo[…] [Pentru nota completă, vezi p. 642. Ed.]

Deci, este complet incredibil că naşterea lui Cristos ar fi putut avea loc la sfârşitul lunii decembrie. Există o unanimitate mare între comentatori cu privire la acest punct. Pe lângă Barnes, Doddridge, Lightfoot, Joseph Scaliger şi Jennings, în lucrarea sa Jewish Antiquities („Antichităţi iudaice“), care sunt toţi de părere că 25 decembrie nu ar fi data corectă a naşterii Domnului nostru, celebrul Joseph Mede pronunţă o opinie foarte decisivă în acelaşi sens. După o cercetare amănunţită îndelungată şi atentă pe această temă, printre alte argumente el aduce următorul text:

La naşterea lui Cristos, fiecare femeie şi copil trebuiau să meargă să fie impozitaţi în oraşul de care aparţineau, motiv pentru care unii au avut călătorii de lungă durată, dar toiul iernii nu era potrivit pentru o astfel de chestiune, mai ales călătoria femeilor gravide şi copiilor. Prin urmare, Cristos nu a putut fi născut în plină iarnă. Iarăşi, în momentul naşterii lui Cristos, păstorii stăteau afară veghindu-şi turmele în miez de noapte, dar acest lucru este improbabil să fi avut loc în toiul iernii şi dacă cineva crede că vântul de iarnă nu era atât de tăios în acele părţi, să-şi amintească de cuvintele lui Cristos în Evanghelie: ,Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna‘. În cazul în care iarna era un timp atât de rău pentru a fugi, se pare că nu era nici un moment potrivit pentru ca păstorii să doarmă afară, în câmp, şi femeile şi copiii să călătorească.1

Într-adevăr, este acceptat de cei mai învăţaţi şi mai sinceri scriitori din toate confesiunile2 că ziua naşterii Domnului nostru nu poate fi determinată3 şi că, în cadrul Bisericii Creştine, nu se auzise de asemenea sărbătoare creştină până în al treilea secol şi că până la al patrulea secol o astfel de sărbătoare nu avusese parte de prea mult respect şi atenţie.

Cum, atunci, a stabilit Biserica Romană data de 25 decembrie ziua de Crăciun? Iată cum: cu mult înainte de secolul al patrulea, şi cu mult înainte de însăşi epoca creştină, un festival era sărbătorit printre păgâni, la acel moment precis al anului, în onoarea naşterii fiului reginei babiloniene a cerului; şi se poate face prezumţia că, în scopul de a-i câştiga pe păgâni şi de a umfla numărul de adepţi nominali la creştinism, acelaşi festival a fost adoptat de către Biserica Romană, dându-i-se numai numele lui Cristos. Această tendinţă din partea creştinilor

_______

1 Mede, Works, 1672. Discourse xlviii. Argumentul de mai sus al lui Mede se bazează pe supoziţia bine-cunoscutei chibzuinţe şi consideraţii prin care se distingeau legile romane.

2 Arhidiaconul Wood, în „Christian Annotator“, vol. III. p. 2, şi în Manual of Presbytery, p. 130, de Lorimer. Lorimer îl citează pe Sir Peter King, care, în cartea sa Enquiry into the Worship of the Primitive Church, Investigaţii în închinarea Bisericii primare“, deduce că nici un asemenea festival nu era ţinut în acea Biserică şi adaugă: „Pare improbabil ca ei să fi celebrat Naşterea Domnului Cristos, atunci când ei nu erau de acord cu privire la luna şi ziua în care S-a născut Cristos“. Vezi, de asemenea, rev. J. Ryle, în al său Comentariu pe Evanghelia după Luca, cap. 2., în care admite că momentul naşterii lui Cristos este incert, deşi el se opune ideii că turmele nu ar fi putut fi în câmp deschis, în decembrie, printr-un apel la plângerea lui Iacov faţă de Laban, „În timpul zilei, mă topeam de cald, iar noaptea îngheţam“. Acum, întreaga forţă a plângerii lui Iacov împotriva rudei sale avare rezidă în faptul că Laban îl făcuse să facă ceea ce nici un om nu ar fi făcut şi, prin urmare, dacă el se referă la nopţile reci de iarnă (care, cu toate acestea, nu este înţelegerea obişnuită a expresiei), dovedeşte exact opusul a ceea ce este prezentat de domnul Ryle ca dovadă – şi anume, că nu era obiceiul păstorilor să-şi ţină turmele lor în câmpii noaptea, în timpul iernii.

3 Gieseler, vol. I, p. 54, Notă; Chrysostom, Monitum in Hom. de Natal. Christi, scrisă în Antiohia prin anul 380, spune: „Nu sunt încă zece ani de când a fost făcută cunoscută la noi această zi“ (vol. II, p. 352). „Ceea ce urmează,“ adaugă Gieseler, „oferă o ilustrare remarcabilă a uşurinţei cu care obiceiurile de dată recentă ar putea pretinde caracterul de instituţii apostolice“. Astfel grăieşte Chrysostom: „Printre cei care locuiesc în Apus, a fost cunoscut înainte de cele mai străvechi şi mai barbare timpuri, şi locuitorilor din Tracia, şi până la Gadeira [Cadiz] le era cunoscută dinainte şi bine“; adică ziua naşterii Domnului nostru, care era necunoscută la Antiohia, în răsărit, la înseşi graniţele Ţării Sfinte, era perfect cunoscută în toate regiunea Europei de Apus, din Tracia chiar spre Spania!

de a ieşi în întâmpinarea păgânismului a fost dezvoltată foarte devreme – îl vom găsi pe Tertulian, chiar şi în zilele lui, în jurul anului 230 d. Cr., plângând amar inconsecvenţa discipolilor lui Cristos în această privinţă, şi punând-o în contrast cu aderenţa strictă a păgânilor la superstiţia lor. El spune:

Noi, care suntem străini de sabate1 şi de lunile noi, şi de praznice, odinioară acceptate de Dumnezeu, acum ţinem Saturnaliile, sărbătorile din ianuarie, Brumalia şi Matronalia; se duc daruri încolo şi încoace, cadourile de Anul Nou se fac cu zarvă, distracţii şi banchete sunt sărbătorite zgomotos, oh, cât de mult mai credincioşi sunt păgânii faţă de religia lor, căci au o grijă deosebită de a nu adopta nici o solemnitate de la creştini.2

Bărbaţii integri s-au străduit să oprească valul, dar în ciuda tuturor eforturilor lor, apostazia a continuat, până când Biserica, cu excepţia unei mici rămăşiţe, a fost scufundată sub superstiţie păgână. Faptul că, iniţial, Crăciunul era o sărbătoare păgână, este dincolo de orice îndoială. Perioada anului, precum şi ceremoniile prin care încă este celebrat, dovedesc originea acestuia. În Egipt, fiul lui Isis, titlul egiptean pentru regina cerului, s-a născut chiar în această zi, „pe vremea solstiţiului de iarnă“3. Chiar numele de „zi de Yule“4 prin care Crăciunul este cunoscut printre noi dovedeşte pe dată originea sa păgână şi babiloniană. „Yule“ este numele caldeean pentru „copil“ sau „copil mic“5 şi, întrucât data de 25 decembrie a fost numită de către strămoşii noştri anglo-saxoni păgâni „ziua de Yule“, sau „Ziua Copilului“, iar noaptea care o preceda era „Noaptea mamei“6, denumită astfel cu mult înainte de a fi venit în contact cu creştinismul, fapt care dovedeşte suficient caracterul său real.

Această zi era respectată în lung şi-n lat, în orice domenii ale păgânătăţii. Se credea că această sărbătoare avea doar un caracter astronomic, referindu-se simplu la completarea cursului anual al soarelui şi la începerea unui nou ciclu7. Dar există dovezi de netăgăduit că festivalul în cauză avea mai multe referinţe la ziua de naştere a marelui Salvator decât o simplă comemorare la figurat a zilei de naştere a soarelui în cursul său de reînnoire. Printre sabeenii din Arabia ce priveau luna şi nu soarele ca simbol vizibil al obiectului favorit al idolatriei lor, aceeaşi perioadă era respectată ca sărbătoare. De aceea citim în Filozofia sabeeană a lui Stanley: „În data de 24 a lunii a zecea”, adică decembrie, conform calculelor noastre”, „arabii celebrau NAŞTEREA DOMNULUI, adică a Lunii“8. Domnul Lunii era un mare obiect al adorării arabilor şi Domnul Lunii, potrivit lor, s-a născut în data de 24 a lunii decembrie, ceea ce arată în mod clar că naşterea pe care o sărbătoreau nu avea o conexiune necesară cu cursul soarelui. Merită a fi menţionat în mod special, de asemenea, că dacă ziua

_______

1 El se referă la sabatele evreieşti.

2 Tertullian, De Idolatria, c. 14, vol. I, p. 682. Pentru excesele legate de practica păgână a primului musafir în ziua anului nou, vezi Gieseler, vol. i. sect. 79, Notă [În engleză, „first foot“, primul bărbat care calcă pragul unei case după intrarea în noul an este considerat a aduce noroc şi bunăstare acelei case pentru tot restul anului. N.ed.]

3 Wilkinson, Egyptians, vol. IV, p. 405; Plutarh, De Iside, vol. II, p. 377, B afirmă că preoţii egipteni pretindeau că naşterea fiului divin al lui Isis, la sfârşitul lui decembrie, a fost prematură. Dar aceasta este, în mod evident, doar echivalentul relatării clasice despre Bacchus, despre care se spune că atunci când mama sa Semele a fost consumată de focul lui Iove, el a fost salvat în stare de embrion din flăcările ce au consumat-o. Atunci când temelia relatării a fost întru totul desfiinţată (Vezi nota 195 de la capitolul 2, p. 111), structura superioară se va prăbuşi, bineînţeles, la pământ.

4 Mallet, vol. I, p. 130.

5 De la Eol, un „prunc“. În Scoţia, cel puţin în părţile de jos, prăjiturile de Yule, de asemenea, sunt numite prăjituri Nur. Acum, în caldeeană nour înseamnă „naştere“. Prin urmare, prăjiturile Nur sunt „prăjituri de naştere“. Zeiţele scandinave, numite norns, („ursitoare“) care stabileau copiilor la naştere destinele lor, evident îşi derivau numele de la termenul caldeean înrudit nor, „copil“.

6 Sharon Turner, Anglo-Saxons, vol. I, p. 219.

7 Salverte, Des Sciences Ocultes, p. 491.

8Stanley, p. 1066, col. l.

de Crăciun era respectată printre saxonii străvechi a acestei insule ca ziua naşterii oricărui Domn din ceata cerească, cazul putea fi la fel de exact aici precum în Arabia. Saxonii, aşa cum este bine cunoscut, considerau Soarele o zeitate feminină, iar Luna ca zeitate masculină.1

Trebuie să fi fost deci naşterea Domnului Lunii şi nu a Soarelui sărbătoarea ce era celebrată de ei în data de 25 decembrie, chiar dacă ziua naşterii aceluiaşi Domn al Lunii era ţinută de arabi în data de 24 decembrie. Numele Domnului Lunii în Est se pare că era Meni, căci aceasta pare a fi cea mai naturală interpretare a citatului din Isaia, 65:11: „Dar pe voi care părăsiţi pe Domnul, care uitaţi muntele Meu cel sfânt, care puneţi o masă „norocului” [lit. Gad] şi umpleţi un pahar în cinstea „sorţii” [lit. Meni]…2“ Avem motive să credem că Gad se referă la zeul-soare şi că Meni desemnează, în aceeaşi manieră, zeiţa lunii3. Meni sau Manai semnifică „Numărătorul“ şi prin schimbările lunii sunt numărate lunile anului: „El a făcut luna, ca să arate vremurile; soarele ştie când trebuie să apună.”

Numele „Omului Lunii“ sau zeul ce prezida peste acel luminător printre saxoni era Mane, aşa cum este dat în ,,Edda4 şi Mani în ,,Voluspa“5. Avem dovezi remarcabile ale faptului că naşterea „Domnului Lunii“ era sărbătorită printre strămoşii noştri de Crăciun prin utilizarea numelui ce încă mai este dat în ţinuturile de jos ale Scoţiei sărbătorii din ultima zi a anului, ce pare a fi o reminiscenţă a vechiului festival al naşterii din cauza turtelor făcute atunci numite turte Nur sau de naştere. Şi acel nume este Hogmanay6. Ei bine, ,,Hog-Manai“ înseamnă în caldeeană „sărbătoarea Numărătorului“; cu alte cuvinte, festivalul lui Deus Lunus sau al Omului Lunii. Pentru a arăta conexiunea dintre ţări şi rezistenţa înrădăcinată a vechilor tradiţii, merită remarcat faptul că Ieronim, comentând asupra cuvintelor din Isaia deja citate despre a pune masa pentru Gad şi a oferi o băutură pentru Meni, menţionează că

acest obicei era la fel de vechi ca şi timpul [în secolul al IV-lea] în toate oraşele, în special în Egipt şi la Alexandria, de a aşeza mese şi de a umple cu diverse feluri rafinate de mâncare şi

_______

1 Sharon Turner, op. cit., vol. I, p. 213. Turner citează un poem arab care ne demonstrează că un soare feminin şi o lună masculină erau recunoscute în Arabia, precum şi la anglo-saxoni.

2 În versiunea autorizată [King James – n.ed.], Gad este tradus prin „noroc“ şi Meni prin „acel număr“, dar cei mai mari cercetători admit că aceasta este incorect şi că acele cuvinte sunt substantive proprii. [La fel sunt traduşi termenii şi în versiunea Cornilescu. Traducerea Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, spune: „Şi voi, cei ce aţi părăsit pe Domnul, care aţi uitat de muntele Meu cel sfânt, care întindeţi masă pentru dumnezeul Gad şi umpleţi o cupă pentru Meni“. Vezi şi traducerea Niţulescu. N.ed.]

3 Numele Gad se referă în mod evident, în primă instanţă, la zeul războiului, căci semnifică atacul, dar de asemenea semnifică „cel ce adună“, ambele idei fiind aplicabile lui Nimrod […] Numele Meni, „numărătorul“, pare, pe de altă parte, un sinonim al numelui Cuş sau Chus, care, în timp ce semnifică „a acoperi“ sau „a ascunde“, desemnează, de asemenea, şi „a număra“. Adevăratul sens potrivit a numelui Cush este, fără îndoială, „Numărătorul“ sau „Aritmeticianul“, căci în timp ce Nimrod, fiul său, ca cel „atotputernic“, era marele propagator al sistemului babilonian idolatru, prin forţă şi putere, el, ca şi Hermes, era adevăratul născocitor al acelui sistem, căci se spune că el „a învăţat oamenii modul potrivit de a se apropia de Zeitate cu rugăciuni şi jertfe“ (Wilkinson, vol. V, p. 10), şi văzând idolatria şi astronomia ca fiind îmbinate în mod strâns, l-au ajutat să o facă cu succes, fiind imperios necesar să fie priceput în mod special în ştiinţa numerelor. […] [Pentru nota completă, vezi p. 643. Ed.]

4 Mallet, vol. II, p. 24. Edin., 1809.

5 Supliment la lucrarea Iceland, al Idei Pffeifer, p. 322-323.

6Vezi Jamieson, Scottish Dictionary, referinţa la cuvânt. Jamieson oferă un număr mare de speculaţii ale unui mare număr de autori, cu privire la sensul cuvântului Hogmanay. Însă citatul următor este suficient: „Hogmanay, numele însuşit în limba vulgară al ultimei zile din an. Sibb crede că termenul ar putea fi corelat cu scandinavul Hoeg-tid, termen aplicat Crăciunului şi altor sărbători diferite ale Bisericii“. Din moment ce scandinavul „tid“ înseamnă timp şi „hoeg-tid“ este aplicat sărbătorilor Bisericii în general, înţelesul acestei expresii este evident „timpul sărbătorii“, dar aceasta arată doar faptul că „hoegare exact înţelesul pe care eu l-am ataşat cuvântului Hog – înţelesul caldeean.

cu cupe conţinând un amestec de vin nou, în ultima zi a lunii şi a anului, iar oamenii spuneau prevestiri din respect pentru rodnicia anului.1

Anul egiptean începea diferit faţă de anul nostru calendaristic, dar aceasta este o analogie (doar substituind whisky prin vin), modul în care Hogmanay este încă respectat în ultima zi a ultimei luni a anului nostru în Scoţia. Nu ştiu să se tragă la sorţi cu ocazia acestei datini, dar toţi locuitorii din sudul Scoţiei ştiu personal faptul că de Hogmanay, sau în seara de Revelion printre cei care respectă obiceiurile vechi, se pune masa şi în timp ce aceia care-şi permit pun pe ea pâiniţe şi lactate, şi turte de ovăz şi brânză sunt aduse înaintea celor care nu văd niciodată prăjituri de ovăz decât cu această ocazie, iar băuturile tari sunt un articol esenţial al aprovizionării.

Chiar şi acolo unde soarele era obiectul favorit al venerării, ca în Babilon sau oriunde altundeva, acesta era sărbătorit la acest festival nu doar ca glob al zilei, ci ca Dumnezeu întrupat2. Era un principiu esenţial în sistemul babilonian ca Soarele sau Baal să fie singurul Dumnezeu3. Atunci când Tammuz era sărbătorit ca Dumnezeu întrupat, aceasta implica de asemenea că el era întruparea Soarelui. În mitologia hindusă, ce se ştie a fi în esenţă babiloniană, acest fapt este distinct evidenţiat. Acolo Surya sau Soarele este reprezentat ca fiind întrupat şi născut pentru scopul de a-şi supune duşmanii zeilor care, fără o asemenea naştere, n-ar fi putut fi supuşi4.

Nu mai exista alt festival astronomic celebrat la solstiţiul de iarnă de păgâni, şi acel festival la Roma era numit ospăţul lui Saturn, iar modul în care era sărbătorit acolo demonstra de unde fusese derivat. Sărbătoarea, aşa cum fusese stabilită de Caligula, ţinea cinci zile5; frâu liber era dat beţiilor şi chefurilor, robii aveau parte de o eliberare temporară6 şi aveau tot felul de libertăţi faţă de stăpânii lor7. Acesta era modul exact în care, potrivit lui Berosus, festivalul de beţie a lunii Thebeth corespundea lunii decembrie; cu alte cuvinte, festivalul lui Bacchus era sărbătorit în Babilon. Berosus ne descrie următoarele: „Exista obiceiul ca pe parcursul celor cinci zile a duratei festivalului stăpânii să fie supuşi robilor săi, iar unul din ei conducea casa, îmbrăcat într-o haină purpurie ca un rege.8“ Acest rob îmbrăcat în haina purpurie era numit ,,Zoganes“9 – „omul distracţiei şi zgomotului“ şi corespundea exact „Domnului guvernării proaste“, care era ales în toate ţările papale pentru a conduce petrecerile de Crăciun în epoca medievală.

_______

1 Ieronim, vol. II, p. 217.

2 Plutarh, De Iside, vol. II, sect. 52, p. 372, D. Macrobius, Saturnalia, cartea I, cap. 21, p. 71. (În ediţia în limba română, p. 114-118. N. tr.)

3 Macrobius, Saturnalia, cartea I, cap. 23, p. 72, E (În ediţia în limba română, p. 119-121. N. tr.)

4 Vezi Sanscrit Researches ale lui Vans Kennedy, p. 438. Colonelul Kennedy, unul dintre cei mai distinşi cercetători de sanscrită, spune că brahmanii originează din Babilon (ibidem, p. 157). A se observa însuşi faptul că numele Surya, dat soarelui în India, este conectat cu naşterea sa. Deşi cuvântul avea la începuturi o altă semnificaţie, fiind identificat în mod evident de preoţi cu caldeeanul „zero“ şi utilizat pentru a susţine ideea naşterii „Soarelui-zeu“. Numele prakrit este încă apropiat de numele scriptural al „seminţeipromise – „Suro“. După cum s-a văzut deja, într-un capitol anterior, în Egipt Soarele era reprezentat de asemenea ca fiind născut dintr-o zeiţă.

5 Mai târziu, numărul zilelor de Saturnalii fusese mărit la şapte. Vezi Justus Litsius, Opera, tom. II., Saturnal, cartea I, cap. 4.

6 Dacă Saturn sau Kronos era, aşa cum avem motive să credem, Phoroneus, „Eliberatorul“, „Emanciparea temporară“ a robilor la această sărbătoare avea în vedere păstrarea acestui caracter presupus.

7Religion, Saturn“ în Roman Antiquities, Adam. Vezi Statius, Sylv., cartea i. c. vi. stihul 4, p. 65-66. Cuvintele lui Statius sunt: „Saturnus mihi compede exoluta/ Et multo gravidus mero December/ Et ridens jocus, et sales protervi/ Adsint“.

8 În Athenaeus, xiv. p. 639, C.

9 Din „Tzohkh“, „a se distra în chip nesăbuit“ şi „aneş“, „om“, sau „anes“ ar putea fi doar un sufix care să însemne „cel care face“, de la „an“, a acţiona. Pentru cei iniţiaţi, înţelesul era altul.

Balul de Crăciun îşi avea corespondentul precis în „Festivalul Beţiei“ din Babilon şi multe alte tradiţii încă sunt păstrate printre noi de Crăciun, avându-şi originea în exact aceeaşi zonă. Lumânările din unele zone ale Angliei, aprinse în ajunul Crăciunului şi folosite pe tot parcursul sărbătorii, erau de asemenea aprinse de păgâni în ajunul sărbătorii zeului babilonian pentru a-l onora: căci era una din trăsăturile distinctive ale venerării acestuia să aprinzi lumânări de ceară pe altarele lui1. Bradul de Crăciun, acum atât de comun nouă, era la fel de cunoscut în Roma păgână şi în Egiptul păgân. În Egipt, acel pom era palmierul, în Roma era bradul2 ; palmierul denotând un Mesia păgân ca Baal-Tamar, iar bradul făcând referire la Mesia ca Baal-Berith. Mama lui Adonis, Zeul-Soare şi marea zeiţă mijlocitoare, se spune că a fost preschimbată în mod mistic într-un copac şi fiind în acea stare a adus pe lume pe fiul ei divin3 31 . Dacă mama era copacul, fiul trebuie să fi fost recunoscut ca „Omul ramură“. Şi aceasta explică pe deplin punerea buşteanului de Yule în focul ajunului de Crăciun, precum şi apariţia pomului de Crăciun în dimineaţa următoare. În ipostaza de Zero-Ashta – „Sămânţa femeii“, a cărui nume însemna şi Ignigena sau „născut din foc“, el trebuia să intre în foc în „Noaptea Mamei“ pentru a fi născut a doua zi din el, asemeni „Ramurii lui Dumnezeu“ sau Copacului ce aduce oamenilor toate darurile divine.

_______

1 Crabb, Mythology, „Saturn“, p. 12

2Corespondentul la Berlin al ziarului London Times, 23 decembrie 1853

3Ovidiu, Metamorfoze, cartea X, stihurile 500-513. (În limba română, p. 209, 210. N. tr.)

Dar de ce“, ne-am putea întreba noi, „intră el în foc sub simbolul unui buştean?“ Pentru a înţelege aceasta trebuie să ne amintim faptul că pruncul divin născut la solstiţiul de iarnă era născut ca o nouă întrupare a marelui zeu (după ce acel zeu fusese tăiat în bucăţi), pentru a-i răzbuna moartea dată de ucigaşii lui1. Marele zeu, sfârtecat în plină putere şi glorie, era simbolizat printr-un copac uriaş curăţat de toate ramurile şi tăiat aproape până la pământ2.

_______

1 Vezi p. 131

2 „Ail“ sau „Il“, un sinonim pentru Gheber, „cel puternic“ (Exodul, 15:15), înseamnă şi un copac cu coroană mare sau un cerb cu coarne ramificate (Vezi Parkhurst, referinţa la cuvânt). De aceea, uneori, marele zeu era simbolizat printr-un copac maiestuos sau printr-un cerb. În figura 27, uciderea celui puternic este simbolizată prin tăierea unui copac. Pe moneda efeseană (Smith, p. 289), el este simbolizat printr-un cerb tăiat în bucăţi; iar acolo un palmier răsare din latura cerbului, la fel cum aici răsare din latura buturugii moarte. În Sanchuniathon, Kronis este numit în mod expres „Ilos“, adică „Cel puternic“. Marele zeu fiind omorât, cornul abundenţei din stânga este gol; dar palmierul va îndrepta totul.

Dar marele şarpe, simbolul lui Aesculapius, cel ce restaurează viața1 ,,se încolăceşte în jurul tulpinii moarte (vezi Fig. 272) şi dă lăstari unui nou copac – un copac cu totul diferit, destinat să nu mai fie tăiat vreodată de o putere ostilă – şi anume palmierul, binecunoscutul simbol al victoriei. Pomul de Crăciun, aşa cum am menţionat deja, era la Roma un alt copac, anume bradul, dar aceeaşi idee era implicată în ambele, simbolizând în mod ascuns Dumnezeul noul-născut ca Baal-berith3, „Domnul Legământului“ şi astfel umbrind perpetuarea şi natura eternă a puterii sale în defavoarea căderii din cauza duşmanilor săi şi ridicării biruitoare asupra acestora.

De aceea, 25 decembrie, ziua în care la Roma era sărbătorit zeul victorios reapărut pe pământ, era ţinut la Natalis invicti solis – „Ziua de naştere a Soarelui ne-învins“4. Buşteanul (Yule) este lăstarul mort al lui Nimrod, zeificat ca zeu-soare, dar tăiat de duşmanii săi; pomul de Crăciun este redivivus al lui Nimrod – zeul măcelărit revenit la viaţă. În lumina celor reliefate cu privire la tradiţii ce încă mai dăinuie printre noi, originea cărora s-a pierdut în mijlocul antichităţii uitate, fie ca cititorul să privească la practica neobişnuită încă ţinută în Sud la ajunul Crăciunului de sărut sub ramura de vâsc. Acea ramură de vâsc în superstiţia druidică, despre care am văzut că îşi avea originea în Babilon, era reprezentarea lui Mesia – „Omul, Vlăstarul“. Vâscul era privit ca ramură divină5, – o ramură care a venit din cer şi a crescut pe un copac care a răsărit din pământ. Astfel, prin altoirea ramurii cereşti în pomul pământesc, cerul şi pământul, pe care păcatul le-a despărţit, au fost unite, şi astfel ramura de vâsc a devenit semnul reconcilierii divine cu omul, sărutul fiind binecunoscutul semn al iertării şi împăcării. De unde putea să fi venit o asemenea idee? Oare să nu fi venit din Psalmul 85:10-11:

Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută. Credincioşia [ca o consecinţă a venirii Salvatorului promis] răsare din pământ, şi dreptatea priveşte de la înălţimea cerurilor.“

Este cert faptul că acel psalm a fost scris imediat după robia babiloniană şi cum o mulţime de evrei au rămas după acel eveniment în Babilon sub îndrumarea oamenilor inspi-raţi, asemeni lui Daniel, ca parte a cuvântului dumnezeiesc ce trebuie să le fi fost comunicat, la fel ca şi conaţionalilor săi în Palestina. Babilonul era, la acea vreme, centrul lumii civilizate şi deci păgânismul, denaturând simbolul dumne-zeiesc aşa cum fusese cândva, avea oportunităţi de a răspân-di varianta sa contrafăcută de adevăr în toate colţurile lumii, prin Misterele ce erau afiliate cu marele sistem central din Babilon. De aceea, obiceiurile de

_______

1 Cititorul îşi va aminti că Aesculapius este reprezentat în general alături de un toiag sau de o tulpină de copac, şi un şarpe care se încolăceşte în jurul ei. Figura din text explică în mod clar originea acestei reprezentări. Pentru caracterul său de restaurator al vieţii, vezi Pausanias, cartea II, Corintiaca, cap. 26, 4 (în ediţia în limba română, p. 185); şi Virgil, Eneida, cartea vii, stihurile 769-773.

2 Din Maurice, Indian Antiquities, 1796, vol. vi, p. 368.

3 Baal-bereth, ce diferă doar printr-o literă de Baal-berith, „Domnul legământului“, semnifică „Domnul bradului“.

4 Gieseler, p. 42, Notă.

5 În legenda scandinavă a lui Balder (vezi p. 109 a lucrării de față), ramura de vâsc se distinge de zeul jelit. Miturile druidice şi scandinave difereau oarecum, dar şi astfel, chiar şi în legenda scandinavă este evident că o putere extraordinară îi era atribuită ramurii de vâsc, căci era aptă de a face ceea ce nimic altceva din spectrul creaţiei nu putea împlini – ea măcelărea zeitatea pe care anglo-saxonii o considerau „imperiul cerului“ ca fiind „demn de nădejde“. Tot ceea ce este necesar pentru a dezvălui această inconsecvenţă aparentă este doar de a înţelege „ramura“ ce avea o asemenea putere ca expresie simbolică pentru adevăratul Mesia. Bacchus al grecilor era cunoscut drept „sămânţa şarpelui“, căci se spune că a fost adus pe lume de mama sa după legătura ei cu Jupiter, când zeul respectiv a apărut sub forma unui şarpe (Vezi „Deois“, în Classical Dictionary, Dymock). În cazul în care personajul lui Balder este acelaşi, povestea morţii sale însemna acelaşi lucru, şi anume că „sămânţa şarpelui“ a fost ucisă de „sămânţa femeii“. Această poveste trebuie, desigur, să-şi fi avut originea la duşmanii săi, dar idolatrii au preluat ceea ce n-au putut nega dintr-odată, cu perspectiva evidentă de a furniza explicaţii.

Crăciun încă existente pun într-o lumină surprinzătoare revelaţiile harului pentru tot pământul, şi eforturile depuse de Satan şi emisarii săi pentru a materializa, carnaliza şi degrada aceste adevăruri.

În multe ţări mistreţul era sacrificat zeului din cauza rănii provocate de mistreţ acelui zeu. Potrivit unei versiuni a istoriei morţii lui Adonis sau Tammuz, ea a avut loc, aşa cum am văzut, ca urmare a unei răni provocate de colţul unui mistreţ1. Attes din Frigia, iubitul Cybelei, a cărui istorie este identificată cu cea a lui Adonis, se spune că a pierit într-o manieră similară, de colţii unui mistreţ2. De aceea, Diana, care deşi reprezentată de obicei în mituri populare doar ca femeie-vânător, era în realitate marea mamă a zeilor3 şi este adesea însoţită de capul unui mistreţ nu ca indiciu al succesului în vânătoare, ci drept semn al biruinţei ei asupra duşmanilor sistemului idolatru, în care deţinea un loc atât de însemnat. Potrivit lui Teocritus, Venus a fost împăcată cu mistreţul ce l-a ucis pe Adonis, deoarece atunci când fusese adus în lanţuri înaintea ei, mistreţul a pledat cu mare jale că nu i-a omorât soţul din răutate premeditată, ci doar accidental4.

_______

1 Pentru înțelesul mistic al istoriei mistrețului, vezi p. 122-123

2 Pausanias, cartea VII, Achaica, cap. 17. (În limba română, p. 46. N. tr.)

3 Vezi p. 57-59

4Theocritus, Idyll, XXX, stihurile 21-45.

Dar, totuşi, în amintirea acelei fapte a mistreţului mistic, mulţi mistreţi au fost aduşi ca sacrificiu zeiţei supărate. În cartea lui Smith, Diana este reprezentată cu un cap de mistreţ alături de ea, pe vârful unei grămezi de pietre1, iar în sculptura în lemn care o însoţeşte (Fig. 282), în care împăratul roman Traian este reprezentat arzând tămâie aceleiaşi zeiţe, capul mistreţului este un element proeminent. În ziua de Crăciun, saxonii de pe continent3 ofereau ca sacrificiu zeiţei Soarelui4 un mistreţ pentru a o îmbuna5 pentru pierderea iubitului ei Adonis.

În Roma a existat evident o tradiţie similară, căci un mistreţ era piesa de rezistenţă la ospăţul lui Saturn, aşa cum observăm din următoarele cuvinte ale lui Marţial:

Fie ca acest mistreţ să-ţi aducă o Saturnalie bună.6

Figura 29: Zeul egiptean Seb cu simbolul său gâsca şi gâsca sacră pe un suport, fiind oferită ca sacrificiu7.

_______

1 Smith, Class. Dict., p. 112.

2 Din Kitto, Illustrated Commentary, vol. iv, p. 137

3 Vorbirea reverendului Alexander Hislop despre locuitori ai Continentului (european) trebuie înţeleasă în cadrul unei gândiri care trădează un topos insular. N. tr.

4 Corespondentul la Berlin al ziarului London Times, 23 Decembrie, 1853

5 Cititorul îşi va aminti că Soarele era o zeiţă. Mallet spune următoarele: „Ei jertfeau cel mai mare porc pe care-l puteau găsi pentru Frigga“ – mama lui Balder cel jelit (vol. I, p. 132). În Egipt porcii erau sacrificaţi o dată pe an, la ospăţul Lunii, pentru Lună, Bacchus şi Osiris, şi doar pentru aceştia era legal să aduci o astfel de ofrandă (Aelian, X, 16, p. 562).

6Iste tibi faciet bona Saturnalia porcus“ – Marţial, p. 754 [cartea 14, epigrama LXX, n. ed.].

7 După Wilkinson, vol. vi, ilustrația 31. Gâsca pe piedestal provine din aceeași lucrare, vol. v, p. 353.

Aşadar, capul mistreţului este încă o masă consistentă la cina de Crăciun, în timp ce cauza prezenţei lui a fost de mult uitată. Şi, într-adevăr, „gâsca de Crăciun“ şi „turtele Yule“ erau feluri de mâncare esenţiale în venerarea babilonianului „Mesia“, căci acea adorare era practicată atât în Egipt, cât şi în Roma (Fig. 29). Wilkinson, referindu-se la Egipt, reliefează că „ofranda preferată“ a lui Osiris era „gâsca1, ba mai mult, „gâsca nu putea fi mâncată decât în mijlocul iernii“2 În ce priveşte Roma, Juvenal ne spune că Osiris, dacă era supărat, putea fi înduplecat doar printr-o gâscă mare şi o mică prăjitură3. Avem dovezi că în multe ţări existau aspecte sacre asociate gâştei şi este bine cunoscut faptul că, într-adevăr, Capitoliul din Roma a fost salvat în toiul nopţii de zgomotul gâştelor sacre ale lui Juno, ţinute în templul lui Jupiter4, pe când era pe punctul de a fi atacat prin surprindere de către gali. Figura 305 dovedeşte că gâsca în Asia Mică era simbolul lui Cupidon la fel cum era simbolul lui Seb, în Egipt. În India gâsca ocupa o poziţie similară, deoarece în acea regiune citim despre o „gâscă brahmană“ sacră sau o gâscă sacră pentru Brahma6.

_______

1 Wilkinson, vol V, p. 353.

2 Ibid., vol. II, p. 380.

3 Juvenal, Satire, VI, 539, 540, p. 129. (În limba română, p. 88. N. tr.)

4 Livius, Historia, cartea v. cap. 47, vol. I, p. 388.

5 Din Barker și Ainsworth, Lares and Penates of Cilicia, cap. iv, p. 220

6 Moor, Pantheon, p. 10.

În sfârşit, monumentele din Babilon arată1 că gâsca poseda un caracter mistic asemănător în Caldeea şi că era adusă drept jertfă acolo, la fel ca în Roma sau Egipt, căci acolo preotul poate fi văzut cu o gâscă într-o mână şi cuţitul sacrificial în cealaltă2. Nu pot exista îndoieli, deci, asupra faptului că festivalul păgân de la solstiţiul de iarnă, adică de Crăciun, era ţinut în onoarea naşterii babilonianului „Mesia“.

Analiza următoarei mari sărbători din calendarul papal oferă confirmări puternice pentru ceea ce nu a fost spus încă. Această sărbătoare, numită „Ziua Doamnei“, este celebrată la Roma în data de 25 martie, întru comemorarea pretinsă a zămislirii miraculoase a Domnului nostru în pântecele Fecioarei, în ziua când îngerul a fost trimis să o anunţe cu privire la onoarea specială ce urma să fie revărsată asupra ei ca mamă a lui Mesia. Dar cine ar putea spune când a fost anunţată această veste? Biblia nu ne oferă nici un indiciu cu privire la timpul acestei veşti, însă aceasta n-a reprezentat vreun impediment. Fie că Domnul nostru a fost conceput sau născut, exact acea zi – acum deja stabilită în calendarul papal drept „Vestirea Fecioarei“ – a fost respectată în Roma păgână în onoarea Cybelei, Mama lui Mesia babilonian3.

Este evident că Ziua Doamnei şi ziua de Crăciun sunt în relaţie strânsă una cu cealaltă. Între 25 martie şi 25 decembrie sunt exact nouă luni. Dacă, deci, falsul Mesia a fost conceput în martie şi născut în decembrie, ar putea cineva crede pentru un moment că concepţia şi naşterea adevăratului Mesia poate avea o sincronizare atât de exactă nu doar în ce priveşte luna, dar şi ziua? Este ceva incredibil. Ziua Doamnei şi ziua de Crăciun sunt deci pur babiloniene.

_______

1 Kitto, Illustrated Commentary, vol. IV, p. 31.

2 Semnificaţia simbolică a ofrandei gâştei este vrednică de a fi menţionată. Wilkinson menţionează: „Gâsca însemna în semnele hieroglife un copil sau un fiu“, în timp ce Horapollo spune (I, 53, p. 276): „Era aleasă să denote un fiu, din dragoste pentru tineri, fiind întotdeauna gata să se ofere vânătorului, pentru ca aceştia să fie protejaţi, pentru care motiv egiptenii au considerat just să venereze acest animal“. (Egyptians de Wilkinson, vol. V, p. 227) Aici deci adevăratul sens al simbolului este fiul, care se oferă în mod voluntar drept sacrificiu pentru cei pe care-i iubeşte – adică, păgânul „Mesia“.

3 Ammianus Marcellinus, cartea xxiii, cap. 3, p. 355 şi Macrobius, Saturnalia, cartea I, cap. 3, p. 47, G, H. Faptul enunţat în paragraful de mai sus aduce într-o altă lumină sărbătoarea ţinută în Egipt, despre care nici o referinţă satisfăcătoare nu a fost încă emisă. Acel festival era ţinut spre comemorarea „intrării lui Osiris pe lună“. Acum, Osiris, asemeni lui Surya din India, era doar Soarele (Plutarh, De Iside et Osiride, sec. 52, vol. II, p. 372, D). Luna, pe de altă parte, deşi cel mai adesea simbolul zeului Hermes sau Thoth, era de asemenea simbolul zeiţei Isis, regina cerurilor. Învăţatul Bunsen pare a fi disputat aceasta, dar chiar enunţurile sale dovedesc lipsa unei baze argumentative (vol. I, p. 414-416). Şi Ieremia, 44:17 pare a fi decisiv în ce priveşte acest subiect. Intrarea lui Osiris pe lună este deci conceperea soarelui de către Isis, regina cerurilor, care, asemeni lui Surya cel indian, trebuia să se nască la timpul potrivit ca mare salvator. Aşadar însuşi numele Osiris, căci Isis este forma grecească a lui Hisha – „femeie“, astfel Osiris, aşa cum este citit în ziua de azi pe monumentele egiptene este He-siri – „sămânţa“. Este indubitabil faptul că Osiris este reprezentat în mod obişnuit drept soţul lui Isis, căci, aşa cum am observat deja, Osiris este, în acelaşi timp, fiul şi soţul mamei sale. Sărbătoarea avea loc în Egipt în martie, la fel ca Ziua Doamnei sau prima mare sărbătoare a lui Cybele, ţinută în aceeaşi lună în Roma păgână. Am văzut că numele comun al lui Cybele la Roma era Domina sau „doamna“ (Ovidiu, Fastele, cartea IV, 340), iar în Babilon numele era Beltis (Eusebiu, Præp. Evang., cartea ix, cap. 41, vol. II, p. 58), şi de aici, neînoielnic, vine numele „Ziua Doamnei“, aşa cum ne-a fost lăsat ca moştenire.

Reclame

Ar trebui creștinii să sărbătorească Crăciunul?

 

Titlu original: Should Christians Celebrate Christmas?

De Charles Halff

Traducător: Aurel Miclea Jr.

Editor: Raul Enyedi

Ediția a IV-a

Bocșa, 2015

Ar trebui creştinii să sărbătorească Crăciunul?

Până acum aproape 30 de ani, obişnuiam să sărbătoresc Crăciunul la fel de mult, sau chiar mai mult decât oricare dintre „neamuri”. Poate gândiţi că e ciudat, din moment ce am fost născut şi crescut într-o familie de evrei. Dar familia mea a avut în fiecare an, întotdeauna, un pom de Crăciun, pentru că lucrul acesta era foarte popular. Noi aveam ornamente, vâsc1, cununi de Advent2, cadouri şi toate celelalte lucruri care ţin de sărbătorirea Crăciunului.

Vedeţi dumneavoastră, poporul evreu sărbătoreşte astăzi Crăciunul nu din cauza naşterii lui Cristos, ci pentru că este o tradiţie populară şi parte a culturii zilelor noastre. Crăciunul este la fel de american precum plăcintele cu mere și hamburgerii3. Şi eu am sărbătorit Crăciunul timp de aproape 22 de ani din viaţă, şi aceasta până când Dumnezeu mi-a deschis ochii să văd falsitatea acestei sărbători păgâne.

Eu nu sărbătoresc Crăciunul acum, şi asta nu pentru că sunt evreu, nu acesta este motivul. Lăsaţi-mă să vă spun adevăratul motiv pentru care eu nu mai celebrez această sărbătoare păgână.

_______

1 Vâscul, simbol druidic al fertilității, este astăzi folosit ca ornament care simbolizează dragostea, în perioada Crăciunului îndrăgostiții sărutându-se sub vâsc. N. ed.

2 Cununa de Advent este o coroană din ramuri de brad cu 4 (uneori 5) lumânări care simbolizează în protestantism cele 4 săptămâni de post dinaintea Crăciunului. Se aprinde câte o lumânare din cunună în fiecare duminică dinaintea Crăciunului, aprinderea tuturor însemnând sosirea sărbătorii. N. ed.

3 Crăciunul este totodată la fel de românesc precum sarmalele și cozonacul, am putea spune, în spiritul autorului. N. ed.

Crăciunul nu este doctrină biblică

În primul rând, Crăciunul nu este doctrină biblică. Dacă binecuvântatul nostru Domn ar fi vrut ca noi să sărbătorim naşterea Sa, atunci El ne-ar fi spus când şi cum să o sărbătorim. Dar Cristos nu a spus niciodată, nimănui să Îi serbeze naşterea. Ba mai mult, noi ştim din Biblie şi din istoria Bisericii că apostolii şi biserica primară niciodată nu au sărbătorit naşterea lui Cristos.

De fapt, sunt doar două relatări despre serbarea zilei de naştere în Biblie, iar ambele sunt legate de câte o crimă. Biblia ne spune în Geneza, 40:22 că în timpul uneia din marile petreceri date de Faraon cu ocazia zilei sale de naştere, el îl omoară pe mai marele pitarilor. Cealaltă relatare a Scripturii despre sărbătorirea unei zile de naştere este cu privire la Irod, care l-a omorât pe Ioan Botezătorul. Eu personal cred că Dumnezeu a prezentat intenţionat aceste două celebrări ale unor zile de naştere pentru a ne avertiza şi a ne învăţa, arătându-ne că El nu găseşte nici o plăcere în celebrarea zilei de naştere şi a altor aniversări.

Biblia este revelaţia completă şi finală a lui Dumnezeu către om, ea ne spune nouă tot ceea ce avem nevoie să ştim pentru viaţa noastră spirituală (II Timotei, 3:161). Noi nu trebuie să mergem în afara Bibliei pentru nimic. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune cum să ne închinăm, în ce fel să dăruim bani pentru a susţine lucrarea Domnului, cum să-i evanghelizăm pe cei pierduţi, cum să luăm Cina Domnului şi orice altceva ce ţine de viaţa creştină. Dar niciodată în Biblie

_______

1 „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să în-veţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire…”

Dumnezeu nu ne spune să sărbătorim Crăciunul! Ne este spus să ne aducem aminte de moartea Domnului, dar nicăieri nu ni se spune să sărbătorim naşterea Sa.

Poporul lui Dumnezeu ar trebui să fie poporul Bibliei. Noi ar trebui să trăim în învăţătura sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu. Deoarece Crăciunul nu este niciodată menţionat în Biblie, acesta este un motiv suficient pentru a nu avea nimic de-a face cu el. Dar aceasta nu este totul.

Cristos nu s-a născut pe 25 decembrie

Al doilea motiv pentru care eu nu sărbătoresc Crăciunul este acesta: Cristos nu S-a născut pe 25 decembrie. Observaţi:

Şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece, şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei. În ţinutul acela erau nişte păstori, care stăteau afară în câmp, şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor… După ce au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer, păstorii au zis unii către alţii: ,Haidem să mergem până la Betleem, şi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a făcut de cunoscut Domnul.’”

Evanghelia după Luca, 2:7, 8, 15

Nu scăpaţi această idee: Păstorii „STĂTEAU AFARĂ ÎN CÂMP” şi aveau grijă de turma lor în noaptea în care Domnul Isus S-a născut. În vreme ce păstorii vegheau oile, mesajul despre naşterea lui Isus a ajuns la ei.

Este un fapt bine cunoscut că luna decembrie cade în mijlocul sezonului ploios în Palestina, iar oile sunt ţinute în staul în această perioadă a anului. Întotdeauna păstorii îşi ţineau turmele în ţarcuri din octombrie până în aprilie. Ei îşi aduceau oile de la munte şi de la câmpie nu mai târziu de 15 octombrie, pentru a le proteja de sezonul rece şi ploios care începe din această dată. Astfel, naşterea lui Cristos nu a putut avea loc la sfârşitul lui decembrie.

Luca, 2:1, 3 ne spune că în vremea naşterii Domnului Isus a fost dat un decret „…să se înscrie toată lumea… Toţi se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui.” Acest recensământ nu putea avea loc pe timpul iernii. Cezar Augustus, împăratul Romei, cu certitudine nu ar fi chemat populaţia la aşa ceva în mijlocul iernii. Călătoriile în această perioadă a anului erau extrem de dificile, aşa că ar fi fost imposibil pentru toţi să împlinească decretul care le-a fost dat atunci. Domnul Însuşi depune mărturie în legătură cu greutățile unei călătorii pe timpul iernii. El le spune oamenilor să se roage ca fuga lor de la sfârşit să nu fie iarna (Matei, 24:201).

Nimeni nu ştie cu exactitate ziua în care S-a născut Isus, dar după toate probabilităţile, El S-a născut în prima jumătate a lunii octombrie. Noi putem fi aproape siguri de aceasta pentru că lucrarea Sa pe pământ a durat trei ani şi jumătate, iar El a fost crucificat în ziua a paisprezecea a lunii Nisan, care corespunde cu luna aprilie în zilele noastre (Ioan, 19:31 şi Levitic, 23:52). Dacă ne întoarcem înapoi trei ani şi jumătate în momentul în care Isus avea 30 de ani – atunci când El Şi-a început lucrarea Sa publică – ajungem la luna octombrie. Aceasta a fost probabil luna în care binecuvântatul nostru Domn a venit pe lume.

_______

1Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat.”

2De frică să nu rămână trupurile pe cruce în timpul Sabatului – căci era ziua Pregătirii, şi ziua aceea de Sabat era o zi mare –, iudeii au rugat pe Pilat să zdrobească fluierele picioarelor celor răstigniţi şi să fie luaţi de pe cruce.” – Ioan, 19:31

În luna întâi, în a paisprezecea zi a lunii, între cele două seri, vor fi Paştele Domnului.” – Levitic, 23:5

Oricum, să ne amintim că nu data în care S-a născut Isus este importantă. Lucrul cu adevărat important este că El S-a născut şi apoi a murit pentru păcatele noastre. Noi nu ne închinăm unui copil neajutorat culcat într-o iesle, ci noi ne închinăm lui Cristos cel înviat şi glorificat care are toată puterea în cer şi pe pământ (Matei, 28:181).

Originea Crăciunului

Unde crezi tu că îşi are originea Crăciunul? Cu siguranţă că nu în Dumnezeu! Crăciunul a început cu cei ce se închinau soarelui, încă din timpul lui Nimrod, omul care a supravegheat construirea turnului Babel. Acesta este un alt motiv pentru care eu nu sărbătoresc Crăciunul.

Cu mii de ani înainte de naşterea lui Isus, păgânii din toate ţările sărbătoreau pe 25 decembrie ziua de naştere a unui zeu numit zeul soare. Semiramis, văduva lui Nimrod, a fost mama sa. Ea pretindea că este împărăteasa cerului. Ea a avut un fiu care se presupune că s-a născut pe 25 decembrie; numele său era Tamuz.

Potrivit tuturor religiilor păgâne din acel timp, Tamuz a avut parte de o naştere miraculoasă; de-a lungul secolelor, ea a fost celebrată cu petreceri, sărbători sălbatice şi orgii de beţie. Sărbătoarea păgână a zilei de naştere a lui Tamuz se desfăşura chiar după exemplul pe care el l-a dat. El a fost cel mai mare iubitor de femei, de băuturi tari, de glume murdare, şi de alte distracţii senzuale. Se spune că el iubea pe toată lumea şi toată lumea îl iubea pe el. Iar 25 decembrie era ziua când toate religiile păgâne sărbătoreau ziua de naştere a lui Tamuz, zeul soare.

_______

1 „Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: ,Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.’”

Toate aceste lucruri sunt expuse clar în marea operă a lui Alexander Hislop, The Two Babylons1. Orice enciclopedie serioasă va dovedi aceste lucruri.

Unii vor spune: „Ce putem face dacă ne-am născut într-o lume păgână? Ce putem face dacă am fost îndoctrinaţi şi am crescut cu obiceiuri şi doctrine păgâne?” O, da, putem face ceva! Cristos a spus: „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi2.” Deci, există doar un singur lucru drept pe care tu trebuie să îl faci cu privire la aceste obiceiuri păgâne, şi anume, să le respingi şi să nu ai nimic de a face cu ele. Naşterea lui Cristos dintr-o fecioară este un eveniment binecuvântat, dar sărbătorirea Crăciunului este un lucru rău şi păgân.

Este simplu de văzut că Crăciunul este o sărbătoare păgână care a apărut în păgânul Babilon, nu-i aşa? Fie ca noi, credincioşii născuţi din nou, să nu avem nimic de-a face cu aceasta.

Crăciunul – o sărbătoare catolică

Un alt motiv pentru care eu nu sărbătoresc Crăciunul este acesta: Crăciunul este o sărbătoare catolică. De ce ar trebui eu să fur Crăciunul de la catolici? Ei îl au de la păgâni, iar eu îi las bucuros să îl păstreze.

Remarcaţi ce a avut de spus Enciclopedia Americana despre Crăciun şi catolicism:

Crăciunul, potrivit mai multor surse, nu a fost sărbătorit în primele secole ale bisericii creştine, deoarece creştinii

_______

1 Cartea a fost tradusă în limba română sub titlul De la Babilon la Roma, Editura Gratia Dei, Cluj Napoca, 2015. N. ed.

2Ioan, 8:32

obişnuiau să sărbătorească moartea unei persoane remarcabile, mai degrabă decât naşterea sa. O sărbătoare a fost stabilită în memoria Salvatorului în secolul al IV-lea. În secolul al V-lea, Biserica Romano-Catolică a ordonat să fie sărbătorită pentru totdeauna în ziua vechii sărbători romane date în cinstea naşterii lui Sol. Coronița, vâscul, bușteanul aprins în Ajun, colindul sunt din vremuri pre-creștine. Originea pomului de Crăciun poate fi urmărită până la romani. Din Germania a pătruns în Marea Britanie.”

Enciclopedia Britannica spune următoarele despre Crăciun: „Crăciunul nu a fost printre primele sărbători ale Bisericii.”

Crăciunul, daţi-mi voie să mă repet, este o sărbătoare romano-catolică. Noi o avem de la catolici, iar ei o au de la păgâni. Pe 25 decembrie, păgânii din Imperiul Roman sărbătoreau naşterea zeului soare. După ce împăratul roman Constantin a câştigat bătălia de la podul Milvian, el i-a obligat pe păgânii din imperiu să se boteze în biserica creştină. Astfel, toţi aceşti păgâni botezaţi i-au depăşit cu mult la număr pe adevăraţii creştini.

Deoarece biserica se închina Domnului Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, când 25 decembrie se apropia şi păgânii voiau să se închine lui Tamuz, zeul soare, Constantin a ştiut că trebuie să facă ceva. El a vrut ca biserica să combine închinarea la Tamuz cu naşterea lui Cristos, aşa că a fost instituită o mesă specială, ca să fie toată lumea fericită. Toată această închinare păgână a fost adusă în biserica creştină şi a fost numită „mesa lui Cristos”1.

_______

1 „Christes-masse”, de unde vine denumirea engleză a Crăciunului, Christmas. Autorul, în context american, continuă: „De fiecare dată când spunem ,Merry Christmas’ [Crăciun fericit], noi de fapt amestecăm sfântul nume al lui Cristos cu păgânismul. Așa ceva nu e bine. Dumnezeu spune în Ezechiel, 20:39: ,Dar nu-Mi mai profanați Numele Meu cel sfânt cu darurile voastre și cu idolii voștri!’” [traducerea folosită de autor]. N. ed.

Lumea şi Crăciunul

Aceasta îmi oferă următorul motiv pentru care eu nu sărbătoresc Crăciunul. Acesta este din lume, iar nouă ne este poruncit: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (I Ioan, 2:15).

Simplul fapt că lumea, care îl urăşte pe Cristos şi sângele Său care răscumpără din păcat, face mai multă zarvă în jurul Crăciunului decât în jurul oricărei altei sărbători, îmi dovedeşte mie că sărbătoarea Crăciunului nu este de la Dumnezeu. Dacă 25 decembrie este într-adevăr ziua de naştere a binecuvântatului Fiu al lui Dumnezeu, lumea nu ar avea nimic de-a face cu aceasta.

Mai mult decât atât, nici nu trebuie să fi creştin pentru a sărbători Crăciunul. Chiar şi în ţările necreştine, atee, oamenii sărbătoresc Crăciunul.

Oameni din toată lumea, dintre care marea majoritate nu au nici măcar idee despre Biblie sau despre Isus Cristos, sunt captivaţi de sărbătoarea Crăciunului. A lua lumii Cră-ciunul ar fi mai greu decât a lua o bomboană de la un copil.

În Luca, 16:15 Cristos face o remarcabilă afirmaţie: „…pentru că ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.” Deci, Domnul spune că tot ce înalţă oamenii este urât înaintea lui Dumnezeu. Nu consideră oare oamenii Crăciunul mai presus decât orice altceva? Oare nu ne spune aceasta căci Crăciunul nu este de la Dumnezeu?

Să spunem lucrurilor pe nume, lumea este căsătorită cu idolul Crăciunului. De fapt, mai mulţi oameni se îmbată la Crăciun decât în oricare altă perioadă a anului. Sunt mai multe petreceri mari şi mai multe cheltuieli egoiste decât în orice alt anotimp. Nu dovedeşte acest lucru că Crăciunul nu este din Dumnezeu? Lumea iubeşte Crăciunul, dar Îl urăşte pe Cristos.

Tradiţie nescripturală

Un alt motiv pentru care eu nu sărbătoresc Crăciunul este fiindcă acesta e plin cu tradiţii nescripturale. Schimbul de cadouri, pomul de Crăciun, cântatul de colinzi şi Moş Crăciun, toate acestea au origini păgâne. Acestea au pătruns în biserică în timpul secolului al IV-lea sau ulterior.

Sunt multe tradiţii nescripturale care au denaturat istoria naşterii minunatului nostru Salvator. De exemplu, mulţi oameni cred că magii din Răsărit şi păstorii au fost împreună la Betleem în timpul în care Domnul s-a născut. Dar nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Păstorii au venit la Betleem să-L vadă pe Isus la naşterea Sa. Magii au venit în Nazaret să Îl vadă pe Isus, când El avea aproape doi ani (Matei, 2:161).

_______

1 „Atunci, Irod, când a văzut că fusese înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare şi a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea pe care o aflase întocmai de la magi.”

Observați, de asemenea, în Matei, 2:11 faptul că magii au intrat în casă, nu în staul. N. ed.

 

Mai mult, Biblia nu ne spune nimic despre trei magi, nici că aceşti trei magi ar fi fost regi. De fapt Biblia nu ne dă nici un număr ci spune pur şi simplu că erau nişte magi.

Poate cea mai rea parte a Crăciunului este că mii de părinţi îşi vor învăţa copii minciuna cu Moş Crăciun. Copiilor li se spune că Moş Crăciun locuieşte la Polul Nord şi, o dată pe an, în fiecare an, el îşi umple sania cu jucării pentru băieţii şi fetiţele care au fost cuminţi de-a lungul întregului an. Dacă ei au fost buni, el îi va recompensa dându-le jucării în ajunul Crăciunului; iar dacă au fost răi, el nu va trece pe la ei.

Nu e de mirare că de multe ori când copii cresc şi învaţă adevărul, ei se întreabă dacă nu cumva şi Cristos este tot un mit.

Biblia spune în Coloseni, 3:9, „Nu vă minţiţi unii pe alţii…” La fel ne este poruncit în Efeseni, 4:25, „De aceea, lăsaţi-vă de minciună: ,Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul…’”

Acum, eu ştiu că unele mame iubitoare vor spune: „Nu credeţi că ar trebui să dăruim copiilor noştri momente plăcute? Ei oricum nu înţeleg tot păgânismul din spatele Crăciunului.”

Dar, dă-mi voie să te întreb, mamă: Este oare necesar să târâm numele binecuvântatului nostru Domn spre cel mai de jos nivel al satisfacerii şi beţiei firii pentru a oferi copiilor nişte momente plăcute? De o mie de ori, nu! Haideţi să-i învăţăm pe copiii noştri adevărul despre Crăciun. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că ar trebui să ne creştem copiii în mustrarea şi învăţătura Domnului (Efeseni, 6:41). De ce ar trebui noi să dezonorăm numele lui Cristos într-un asemenea mod, sub pretextul oferirii unor clipe plăcute copiilor noştri?

_______

1 Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului.

Mai sunt 364 de alte zile pe durata unui an în care noi am putea face cadouri copiilor noştri.

Petreceri şi schimburi de cadouri

Fără îndoială, cea mai importantă parte a Crăciunului este pentru cei mai mulţi oameni cumpăratul şi schimbul de cadouri. Eu nu sărbătoresc Crăciunul pentru că schimbul cadourilor nu are nimic de-a face cu naşterea lui Cristos.

Probabil unii dintre voi se întreabă: „Dar magii nu au oferit daruri lui Isus?” Ba da, ei cu siguranţă au făcut acest lucru, dar ei nu şi-au dat daruri unul altuia. Iar darurile lor nu au fost daruri pentru ziua naşterii, pentru că magii nu au venit să-L vadă pe Isus decât când El avea aproape doi ani (Matei, 2:16). Păstorii au venit şi L-au vizitat pe Isus la naşterea Sa, dar magii au venit să-L vadă cu aproape doi ani mai târziu.

Aţi ştiut că obiceiul de a da cadouri unui rege era un obicei comun în Orientul Îndepărtat? Acesta este motivul pentru care magii I-au adus daruri lui Isus – pentru că El s-a născut ca să fie Regele Iudeilor. Dar acelea nu erau daruri pentru ziua de naştere. Aşa că nu există nici o legătură între Crăciun şi naşterea lui Cristos, în această privinţă.

Un ultim cuvânt înainte de a părăsi acest subiect al schimbului de cadouri. Permiteţi-mi să vă arăt căci chiar şi aceasta este o parte a programului anticristic a lui Satan. Cea mai mare celebrare a Crăciunului va avea loc în teribilele zile ale necazului cel mare. În timpul domniei lui Anticrist, tot iadul va fi dezlegat. Cei doi martori ai lui Dumnezeu pe care El Îi va trimite la oamenii de pe pământ vor fi omorâţi după ce El Îşi va încheia lucrarea cu ei. Puteţi ghici cine îi va omorî? Anticristul va fi cel care va face acest lucru. Ascultaţi Cuvântul Domnului: „Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî” (Apocalipsa 11:7).

Sub domnia lui Anticrist va avea loc ultima şi cea mai mare sărbătoare a Crăciunului. Ca şi rezultat al morţii celor doi profeţi ai lui Dumnezeu, lumea va fi aşa de încântată şi veselă încât ei îşi vor da daruri unul altuia. Auziţi ce spune Biblia:

Şi oameni din orice norod, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam, vor sta trei zile şi jumătate, şi vor privi trupurile lor moarte, şi nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei; şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului.”

Apocalipsa, 11:9, 10

De ce dovadă în plus mai avem nevoie pentru a realiza că Crăciunul nu este de la Dumnezeu? Cu adevărat, poporul Domnului nu ar trebui să celebreze Crăciunul. El este anti-Dumnezeu, anti-Cristos, satanic şi nescriptural. Chemarea lui Dumnezeu este „Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat…” (II Corinteni, 6:17). Dumnezeu porunceşte poporului Său: „… şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le” (Efeseni, 5:11).

Crăciunul condamnat de puritani

Istoria păgână a Crăciunului a fost bine cunoscută de-a lungul veacurilor. De fapt, odată, sărbătorirea acestui obicei păgân a fost interzisă prin lege în Anglia. În 1644 Parlamentul a declarat Crăciunul ca fiind ilegal şi în consecinţă a fost abolit. Puritanii englezi priveau sărbătoarea Crăciunului ca fiind lucrarea Satanei.

Odată, în istoria timpurie a Americii, sărbătorirea Crăciunului a fost scoasă în afara legii. Legea a fost adoptată de curtea supremă a coloniei Massachusetts în anul 1650, lege care hotăra ca toţi cei ce sărbătoreau Crăciunul să fie pedepsiţi. În această lege se spunea: „Cine vreodată va fi găsit sărbătorind vreo astfel de zi precum Crăciunul, sau sub orice altă formă… va fi supus unei amenzi de 5 şilingi.” Preambulul legii explică scopul ei, acela de „a preveni dezordinile… [provenite din] celebrarea unor astfel de sărbători ţinute în mod superstiţios în alte ţări, spre marea dezonorare a lui Dumnezeu, şi ofensă adusă altora.” După ce pelerinii de pe vasul Mayflower au debarcat în 1620, în primul 25 decembrie ei au muncit şi au tăiat copaci, „…pentru a evita orice frivolitate în ziua uneori numită Crăciun.”

Împotrivirea faţă de sărbătorirea Crăciunului a continuat şi imediat după a doua jumătate a secolului XIX. Un articol din ediţia 26 decembrie 1885 a ziarului The New York Daily Times afirma:

Bisericile prezbiterienilor, baptiştilor şi metodiştilor nu au fost deschise pe 25 decembrie, exceptând câteva şcoli misionare, care au sărbătorit. Ei nu acceptă această zi ca fiind una sfântă, dar bisericile anglicane, catolice precum şi cele germane au fost toate deschise. În interior, ele au fost împodobite cu brazi.”

Puritanii au ştiut adevărul despre Crăciun şi l-au privit ca pe o sărbătoare păgână. Ar fi bine dacă toţi credincioşii ar urma exemplul lor.

Dar pomul de Crăciun?

Un alt motiv pentru care eu nu sărbătoresc Crăciunul este acela că Biblia condamnă pomul de Crăciun. Observaţi:

„Aşa vorbeşte Domnul: ,Nu învăţaţi calea Neamurilor şi nu
vă temeţi de semnele cerurilor, pentru că Neamurile se tem de
ele. Căci obiceiurile popoarelor sunt deşarte. Ei taie un lemn
din pădure, mâinile meşterilor îl lucrează cu securea; îl
împodobesc cu argint şi cu aur, îl întăresc cu cuie şi cu ciocane,
ca să nu se clatine … Toţi laolaltă sunt proşti şi fără minte;
ştiinţa idolilor nu este decât deşertăciune, e lemn!’”
Ieremia, 10:2-4, 8.

Aici avem o descriere perfectă a pomului de Crăciun, numit de Dumnezeu „calea naţiunilor”1. Nouă ne este poruncit să nu învăţăm această cale şi nici să nu mergem pe ea! Pomul de Crăciun este de asemenea prezentat în acest pasaj ca fiind un idol. Versetul 5 ne spune că aceşti pomi nu pot vorbi, nu pot umbla, ci trebuie să fie transportaţi. Unii oameni interpretează greşit aceasta, astfel încât ei ajung la concluzia că nu este nimic rău în a avea un pom de Crăciun; dar în nici un caz Scriptura nu încearcă să ne spună aşa ceva. Mai degrabă, profetul Ieremia ne spune că aceasta este deşertăciune şi prostie, el spune: „Nu învăţaţi calea naţiunilor…”

_______

1 În acest pasaj este descris modul în care oamenii își făceau idoli sculptați din lemn, autorul aplicând pasajul în sens figurat pregătirii și ornării pomului de Crăciun. N. ed.

Unii oameni ar sta treji toată noaptea pentru a lucra la un pom bătrân şi mort. Ei îl cioplesc, apoi pentru puţină vreme stau şi admiră lucrarea mâinilor lor. Mulţi dintre ei vor sta treji toată noaptea şi se vor uita la acest bătrân pom de Crăciun.

Eu sper că unii dintre voi, predicatorilor, vă veți trezi în mijlocul nopţii şi veți arunca acest pom afară din casele voastre şi afară din adunarea voastră, direct în capul lui Satan. Îmi dau seama că unii dintre voi vor scrâşni din dinţi şi mă vor numi „îngust”. Bine, puteţi să mă numiţi cum doriţi, dar eu doar vă dau Cuvântul lui Dumnezeu.

Ştiaţi că „copacul verde” este menţionat de 14 ori în Biblie, şi de fiecare dată este asociat idolatriei? Nu există nici un loc în Biblie unde Dumnezeu să vorbească de bine folosirea unui „copac verde” în legătură cu adevărata închinare.

Poate te întrebi de ce oamenii au un pom de Crăciun pe tot parcursul sărbătorii. Poţi căuta în Biblie mult şi bine, dar nu vei găsi acolo nici un motiv pentru aşa ceva. Prima împodobire a unui „copac verde” a fost făcută de păgânii greci în închinarea lor la zeul Adonis, care după ce a fost ucis, chipurile, ar fi fost adus înapoi la viaţă de şarpele lui Asclepios. La fiecare Crăciun o mulţime de oameni fac rost de un brad şi îl vor împodobi cu sclipici, lumini şi beteală, nerealizând că ei de fapt urmează tradiţia păgână în onoarea unor dumnezei falşi.

Fără îndoială că există mulţi creştini sinceri care cred că Îl onorează pe Cristos având pom de Crăciun, pe când în realitate Îl dezonorează, implicându-se într-o sărbătoare păgână pe care Dumnezeu o urăşte.

În vreme ce citeşti aceste rânduri, poate vei spune: „Am pomul meu de Crăciun, dar eu nu mă închin lui, aşa că, în consecinţă, nu văd nimic rău în a-l avea.” Lasă-mă să-ţi amintesc că oricum nu tu determini ce este corect şi ce e greşit. Dumnezeu este cel ce hotărăşte ce e corect şi ce e greşit. Dacă pomul de Crăciun nu este un idol pentru tine, de ce te împotriveşti aşa când trebuie să renunţi la el? Ce faci tu acolo jos, în genunchi, când pui cadourile sub el?

Sărbătorirea zilelor este interzisă

În sfârşit, eu nu sărbătoresc Crăciunul pentru că, în har, Cuvântul lui Dumnezeu îmi interzice celebrarea oricărui fel de zile de sărbătoare. Ascultaţi: „Voi păziţi zile, luni, vremuri şi ani. Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi” (Galateni, 4:10,11).

Aş vrea să reaccentuez: eu nu ştiu nici un singur lucru legat de Crăciun care să fie biblic. Tu trebuie să mergi în afara Bibliei pentru a învăţa despre pomul de Crăciun, Moş Crăciun, cununa de Advent, vâscul, butucul de Crăciun şi toate celelalte lucruri care sunt în sărbătoarea Crăciunului. Haideţi să fim cinstiţi înaintea lui Dumnezeu şi să admitem că aceasta este o sărbătoare păgână şi o înşelătorie a diavolului.

Oricine care gândeşte cât de puţin ar trebui să fie capabil să vadă că Crăciunul nu este bun decât pentru un lucru – să aducă bani magazinelor şi oamenilor de afaceri. Crăciunul nu este în Biblie. Sărbătorirea zilelor este un semn de slăbiciune, de pruncie şi lipsă de creştere spirituală. Pentru membrii trupului lui Cristos nu există zile sfinte şi speciale. Domnul vrea ca noi să Îl slujim pe El în toate cele 365 de zile ale anului.

Noi nu ne închinăm unui Cristos mort, şi nici unui copil neajutorat culcat într-o iesle, ci noi ne închinăm Cristosului real, viu, care trăieşte pe tot parcursul anului.

Câteodată unii oameni bine intenţionaţi vor face următoarea afirmaţie: Haideţi să-L aducem pe Cristos înapoi în Crăciun!” Asta sună foarte bine la suprafaţă, dar, dragii mei, cum putem noi să-L aducem înapoi pe Cristos în ceva în care El nu a fost niciodată?

Charles Haddon Spurgeon, faimosul predicator englez al secolului XIX, spunea:

Noi nu avem superstiţii cu privire la timpuri şi vremuri. Bineînţeles, noi nu credem în actuala sărbătoare bisericească numit Crăciun… noi nu găsim nici un cuvânt scriptural pentru sărbătorirea vreunei zile, ca zi de naştere a Mântuitorului; aşa că, în consecinţă, această sărbătoare este o superstiţie, pentru că nu are autoritate divină… probabil că ,zilele sfinte’ au fost aranjate astfel încât să se potrivească cu sărbătorile păgâne… ce absurd să gândeşti că am putea să celebrăm în spiritul lumii, împreună cu clovnul Jack Frost1, cu un Moş Crăciun înşelător şi lumesc, împreună cu un program de adevăr sacru amestecat cu distracţie, înşelătorie şi ficţiune.”2

În timp ce lumea sărbătoreşte Crăciunul, cu schimbul lui de cadouri şi petreceri sălbatice, care ar trebui să fie atitudinea noastră? Cuvântul lui Dumnezeu ne spune limpede că noi nu ar trebui să avem nimic de-a face cu această sărbătoare păgână. Să nu asociem naşterea sfântului Fiu al Lui Dumnezeu cu tradiţiile păgâne ale oamenilor. Să ne supunem poruncii lui Dumnezeu „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei…” (II Corinteni, 6:17).

_______

1 „Tatăl iernii” în mitologia nordică și anglo-saxonă, cel care aduce iarna și zăpada. În unele mituri apare ca ajutor al lui Moș Crăciun. N. ed.

2 Metropolitan Pulpit Series, Pilgrim Publications, Pasadena, Texas, 1871, p. 1026

Cine suntem?

Noi suntem descendenţii primei adunări pe care Domnul Isus Cristos a zidit-o în timpul lucrării Sale pământeşti. Înaintaşii noştri au existat în toate veacurile printre montanişti, novaţieni, donatişti, paulicieni sau waldenzi, fiind cunoscuţi în general sub numele de anabaptişti. Noi insistăm asupra doctrinei şi practicii biblice, credem în independenţa fiecărei adunări baptiste nou testamentare şi în separarea acesteia faţă de stat şi de orice organizaţie religioasă omenească (cum ar fi denominaţiunile, comunităţile, uniunile de biserici, etc).


Părăsind Crăciunul de Raul Enyedi