,, Religia care nu este la fel de veche precum Cristos şi Apostolii Săi, este prea nouă pentru mine.” – Joseph Hooke, apologet baptist englez .

Idolatrie

Câteva lucruri de știut despre Sărbătoarea Paștelui

de Aurel Munteanu

De unde provine cuvântul Paște în limba română?

Provine din evreiescul „Pesah” care înseamnă literal „a trece peste”. Expresia face aluzie la faptul că Yahweh (Dumnezeu) când a pedepsit întâii născuți din Egipt, a sărit peste casele evreilor, care aveau sângele mielului, pe stâlpii de la porțile casei sau stâlpii interiori ai ușii de la intrare.

Paștele a fost o sărbătoare strict evreiască.

Această sărbătoare pe lângă altele (a Cincizecimii, Ispășirii sau Corturilor) a fost poruncită de Yahweh poporului evreu, cu care El a încheiat Legământ la Sinai. Sărbătorile, sabatele, cuvintele scrise pe cele două table de piatră, legile civile și ceremoniale, trebuiau privite ca un tot unitar. Acest tot unitar Scriptura îl numește Legea (Exodul, 24:12) sau Legea lui Moise (Evanghelia după Luca, 2:22). Mai este numit în zilele noastre și „Legământul mozaic”, după numele lui Moise, care a fost mijlocitor între Yahweh și popor. Cine era dintre neamuri în perioada Legii mozaice și dorea să-L slujească pe Yahweh în termenii acestui Legământ, trebuia să fie circumcis, să devină prozelit și să țină toată Legea.

Și-a găsit această sărbătoare împlinire în jertfa lui Isus Cristos de la Golgota?

Mielul de Pesah, era un tip al lui Mesia care avea să moară, ca să salveze prin sângele Său pe aceia pentru care făcea ispășire (murea în locul lor). Ioan Afundătorul, Îl desemnează la începutul lucrării Sale pe Isus din Nazaret, ca „Miel al lui Dumnezeu ce ridica păcatul lumii” (Evanghelia după Ioan, 1:29). Iar apostolul Pavel identifică pe Isus în Întâia epistolă către corinteni, 5:7b, ca fiind: „Cristos, Paştile nostru, care a fost jertfit.”. Odată găsindu-și împlinirea, sărbătoarea nu mai trebuia ținută și repetată în fiecare an. 

Paștele evreiesc trebuia ținut câtă vreme Legământul cu poporul evreu era în vigoare.

Legământul mozaic trebuia ținut și împlinit întocmai după prescripțiile poruncite de Yahweh. Cine călca o singură poruncă din Lege, era privit ca și călcător al Legământului și intra sub incidența blestemelor (vezi Deuteronomul, 28:15-68). Însă nici un om din popor nu a putut să  țină toată Legea, datorită naturii păcătoase cu care s-a născut. Doar Unul singur a putut să o țină deoarece, El nu a avut păcat. Singurul care a împlinit-o este Isus Cristos, Sămânțul femeii, promis lui Adam după izgonirea din grădina Edenului (vezi Geneza, 3:15).

Odată împlinită de Isus Mesia, această tipologie repetitivă a sărbătorii, mai trebuie ea ținută în aceeași formă și la aceeași dată de 14 Nisan?

Odată, tipologia împlinită de Isus la Golgota, odată rupt Legământul condiționat cu poporul evreu, nimeni nu mai trebuie să țină Paștele după prescripțiile Legii mozaice (citește-le în Exodul, 12). Cine încearcă să țină într-o formă sau alta, praznicul Pesah-ului evreiesc (mâncând miel, azimi și ierburi amare), mărturisește public că Isus nu este Cristosul care a venit și împlinit tipologia acestei sărbători. 

Odată jertfit și împlinind Legea mozaică, Cristos instituie un alt Legământ. 

Partenerul acestui Nou Legământ devine Ekklesia Sa (Adunarea), care primește la rândul ei, porunci și orânduieli ilustrative lăsate în amintirea a ceea ce a împlinit El la Golgota (botezul și Cina). Cina Domnului, ca și comemorare ilustrativă și repetitivă (nu sacrament mântuitor)  este poruncită Adunării Sale până va reveni El:

23Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat; şi anume, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine.

24Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.”

25Tot astfel, după Cină, a luat paharul şi a zis: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el.”

26Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El.

1 Corinteni, 11:23-26

Odată jertfit și sfințind cu sângele Său un nou popor de Legământ, acesta este dator să țină Legea lui Cristos și nu pe cea mozaică, parțial sau în toate aspectele ei. Partenerul acesta de Legământ Nou, nu are voie să amestece Legămintele și nici prescripțiile acestora. Dacă o face, este ca și când cineva ar încerca să pună „must ce fermentează într-un burduf scorojit” sau „petic nou la o haină veche ce se destramă mereu” (Evanghelia după Marcu, 2:21,22).

Ca și membru în biserica catolică și ortodoxă, cum trebuie să mă raportez la  Paștele evreiesc?

Trebuie să privesc această sărbătoare, împlinită de Domnul Isus la Golgota. Scriptura spune: „Cristos, Paştile nostru, a fost jertfit.” (1 Corinteni, 5:7b).

Drept urmare trebuie să merg la biserică să mă împărtășesc cu pâinea și vinul dat de preot?

Nu pentru că biserica catolică și ortodoxă au dezertat de la  „credința dată sfinților odată pentru totdeauna”. Aceste biserici cred în transsubstanțiere, numesc Cina taină mântuitoare și nu au autoritate să comemoreze această rânduială Nou Testamentară. În afara faptului că nu au autoritate, sărbătoarea aceasta este amestecată cu o aromă de creștinism, iudaism și foarte mult păgânism. De fapt toate obiceiurile, superstițiile și tradițiile legate de această sărbătoare a Învierii, sunt legate de cultul lui Tammuz și al zeiței Iștar (Astarteea), zeița războiului, iubirii și fertilității, căreia i se închinau la începutul fiecărei primăveri, când natura revine din nou la viață. Iată câteva exemple de tradiții care sunt preluate direct în păgânismul antic:

  1. Postul Mare de 40 zile. În antichitate diferea ca număr de zile, de la popor, la alt popor. Doar caldeenii îl țineau 40 de zile. Este vechiul post numit Castus (sacru),  în cinstea lui Tammuz zeul soare, care începea la 3 zile după echinocțiul de primăvară. Făcea parte din ritualul închinării la Astarteea, zeița primăverii, Împărăteasa Cerurilor și la fiul său Tammuz, care a murit și a înviat în această perioadă și a mers să locuiască în soare. Era o perioadă de post și jale care este consemnată chiar în Biblie, ca fiind ținută de evreii idolatri – Ezechiel, 8:14-16.
  2. Sărbătoarea Floriilor. Nu este alta decât vechea sărbătoare romană numită Floralia, sau Florifertum. Simboliza reînnoirea ciclului vieții și era marcată de petreceri vesele, dansuri și băutură, și de expunerea din belșug a florilor. Prostituatele romane considerau acest festival ca fiindu-le dedicat, în timp ce cetățenii romani obișnuia să împodobească cu flori templele. 
  3. Joia Mare. În această zi, femeile încep să pregătească pasca şi să vopsească ouăle.
  1. Vopsitul ouălor. Are directă legătură cu închinarea la Astarteea, unde se credea că oul este generator de viață, este păstrătorul secretului vieții. Învățatul egiptean Hyginus, spunea despre acest obicei că: „Un ou de dimensiuni minunate a căzut  din ceruri în râul Eufrat, iar peștii l-au rostogolit pe mal, unde porumbeii și-au făcut cuib pe el și l-au clocit, astfel încât de acolo a ieșit Venus care apoi era numită zeița Siriană” – adică Astarteea. (Citatul este preluat din De la Babilon la Roma, de Alexander Hislop, pag. 199, tipărită de Fundația Mantachie, „O voce baptistă” Bocșa, 2014). Ouăle colorate, în special roșii erau oferite cu ocazia Echinocțiului de primăvară chiar și pe vremea romanilor.
  2. Pasca este „sfânta turtă” făcută din făină fină cu miere, cu o cruce pe ea, închinată Împărătesei cerului. Referință la acest obicei găsim și în Ieremia, 7:17,18.
  1. Vinerea neagră. Era ziua când se ținea post negru și se încheiau cele 40 de zile ale Postului Sacru. În această zi se crede că a fost răstignit Domnul Isus. În realitate El a fost răstignit miercuri dimineața în jurul orei 9. A fost pus în mormânt la începutul zilei de joi (care începea de miercuri după ora 18), și a înviat la finalul sabatului, când începuse ziua întâi a săptămânii (sâmbătă seara după ora 18), împlinind astfel, cele 3 zile și 3 nopți după semnul profetului Iona (Evanghelia după Matei, 12:39,40). 
  2. Duminică dimineața în zori, momentul învierii Lui Cristos. Zorii zilei și închinarea cu fața la răsărit (spre soare) când se fac 3 cruci, provine din păgânismul antic (vezi Ezechiel, 8:16). Crucile erau făcute în cinstea lui Tammuz, fiind vechiul simbol în forma literei T, inițiala numelui zeului.

Bisericile neoprotestante mărturisesc că nu țin Paștele evreiesc ci, Învierea Domnului.

Totuși și ele sunt virusate de superstiții sau tradiții nebiblice preluate din catolicism sau ortodoxie. Spre exemplu:

  1. În țările unde majoritari sunt catolicii și protestanții, Învierea este serbată odată cu aceștia. Neoprotestanții români țin Învierea la aceeași dată cu ortodocșii. 
  2. Pe context românesc, de Floriile ortodoxe în bisericile neoprotestante se predică despre învierea lui Lazăr sau intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim. La o săptămână după Paște, se predică despre Toma necredinciosul.
  3. În ceea ce privește ziua răstignirii Domnului, toți predică că aceasta a fost vineri în loc de miercuri.
  4. Unii chiar se strâng și ia Cina Domnului joi seara.
  5. Până la Înălțare, se salută cu „Hristos a înviat” și cântă imnul ortodox: „Hristos a înviat din morți, Cu moartea pe moarte călcând, Și celor din morminte, Viață dăruindu-le.”.
  6. Se fac cozonaci, se mănâncă miel, se vopsesc ouă, se dăruiesc iepurași de ciocolată.
  7. Unii dintre ei sunt implicați în marșul „Drumul Crucii”. 
  8. Organizează excursii în Israel unde se presupune a fi „locurile sfinte”, pentru a călca în „Săptămâna mare”, pe „urmele pașilor lui Cristos”.

În concluzie: Paștele a fost o sărbătoare evreiască inclusă în Legea mozaică. Era o umbră Vechi Testamentară, care și-a găsit împlinirea în Cristos. În ideea aceasta apostolul Pavel, afirmă: „Cristos, Paştile nostru, a fost jertfit.” (1 Corinteni, 5:7b). Odată jertfit și sfințind cu sângele Său un nou popor de Legământ, acesta este dator să țină Legea lui Cristos în toate rânduielile ei. Cina Domnului este acum în acest Legământ rânduiala comemorativă și repetitivă, ce ilustrează jertfa Sa, și este poruncită Adunării Sale până va reveni El. Nu trebuie serbată la începutul fiecărei primăveri ci, ori de câte ori Adunarea Nou Testamentară, se întrunește cu scopul de a proclama moartea, îngroparea și învierea Domnului (1 Corinteni, 11:26). Cina Domnului nu trebuie îmbinată nici cu practici din Pesah-ul evreiesc și nici cu obiceiuri din păgânismul antic. Cine o ține diferit de cum a fost poruncită, ofensează pe Tatăl și necinstește pe Fiul Său.


Legenda lui Krampus, tovarăşul Sfântului Nicolae

Potrivit legendei, în noaptea dintre 5 şi 6 decembrie, atunci când copiii îl aşteaptă pe Moş Neculai, se strecoară uneori în ascunzişurile întunericului Krampus, un monstru cu două coarne lungi şi cu gheare ascuţite, gata să îi înşface pe mititeii obraznici, să le dea o bătăiţă şi să-i bage într-un sac! Krampus poate fi recunoscut de departe prin ecourile transmise de copitele şi de lanţurile sale grele care se izbesc de caldarâm! Ciudat peste poate este că acest personaj sinistru este asociat cu Sfântul Nicolae!
Legenda lui Krampus – Carte postala din anii 1900 (Public Domain)
Această bestie nu era totuşi văzută ca un adevărat demon, ci ca un tovarăş al lui Moş Neculai. Dacă Sfântul Nicolae era vestit pentru dragostea sa faţă de copii, cărora le făcea daruri la începutul lunii decembrie, judecându-i după faptele lor din decursul anului, oferindu-le jucării frumoase celor cuminţi şi bucăţi de cărbune celor obraznici, Krampus era cu mult mai rău!
Se spunea că acest monstru cu coarne de ţap, cu o faţă prelungă şi fioroasă, şi cu o limbă despicata şi atarnandu-i ameninţătoare din gură obişnuia să îi viziteze pe copiii neastâmpăraţi pentru a-i pedepsi fie prin bătăi, fie răpindu-i şi ţinându-i în vizuina lui subpământeană vreme de un întreg an!
Conform unor legende vechi de secole, dacă un copil se purta urât, Sfântul Nicolae afla de îndată, şi îl lasă să se ocupe de el pe tovarăşul său Krampus. Se ducea vorba că acest partener al sfântului întorcea cu susul în jos casa unde locuia copilul păcătos folosindu-şi coada asemeni unui şarpe, îi aplica acestuia o bătăiţă la fund cu nuiele de mesteacăn sau îl biciuia cu părul său lung aducând cu coama unui cal, şi îl azvârlea apoi într-un sac ori într-un coş de răchită pentru a-l purta în iad şi a-l ţine acolo timp de un an.
Originea legendei lui Krampus
Istoricii nu sunt siguri cum şi unde a apărut în folclor Krampus, dar sunt de părere că îşi are originile mai înainte de creştinism, în mituri păgâne norvegiene şi germanice. La fel ca multe alte personaje legendare, imaginea lui Krampus s-a schimbat de-a lungul timpului şi a regiunilor unde s-a răspândit, însă, dincolo de aceste transformări, el a contribuit la un echilibru între lumină şi întuneric, între bine şi rău.
În noaptea lui Krampus (Krampusnacht) din ajunul sărbătorii Sfântului Nicolae, copiii din Germania aveau grijă să nu atragă atenţia acestui monstru groaznic, să se poarte cât mai frumos, în speranţa că Moş Neculai le va aduce cadouri pe 6 decembrie (Nikolaustag).
În unele interpretări, Krampus este considerat a fi fiul lui Hel din mitologia norvegiană. Hel era fiica lui Loki şi veghetoare peste tărâmul morţilor. Numele companionului lui Moş Neculai derivă din cuvântul german „krampen,” având semnificaţia de „gheară.” Probabil că nu întâmplător, trăsăturile sale sunt comune cu cele ale unor personaje din miturile greceşti, precum satirii şi faunii.
Tradiţii legate de Krampus
Legenda lui Krampus este întâlnită îndeosebi în Austria, Germania, Ungaria, Slovenia şi Cehia. Începând cu anii 1800, devenise o tradiţie ca familiile să îşi trimită reciproc cărţi poştale numite „Krampuskarten,” în care monstrul încornorat apărea atât în ipostaze umoristice, cât şi sinistre.
La un moment dat, în secolul XX, Krampus a fost interzis de guvernul fascist austriac, însă tradiţia sa a fost reluată după cel de-al doilea război mondial.
Există până în zilele noastre parade anuale tradiţionale în care tinerii se constumeaza asemeni lui Krampus şi aleargă pe străzi mârâind şi zornăind din lanţuri!
În multe oraşe şi sate, continuă să fie menţinută o tradiţie veche, în care o gloată de petrecăreţi (încălziţi bine de şnapsuri) se costumează în Krampus şi iau la goana oamenii de pe străzi. De exemplu, în localitatea austriacă Schladming, din Styria, în fiecare an se strâng circa 1.200 de Krampusi, care se fac că dau cu nuiele în trecători şi sună strident din clopote de vaci.

Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie)

de Ion Morcoșan

În această zi, ortodocșii sărbătoresc un voal, o învelitoare a capului. Din păcate, contrar poruncilor Dumnezeului cerului și al pământului, ei se închină la obiecte precum icoane, moaște, cruci, învelitori de cap…Care este rostul sărbătoririi voalului Mariei, mama Mântuitorului? De ce ar exista o sărbătoare în cinstea acestui obiect vestimentar? Exista ceva special în voalul fizic al Mariei? Sau există oare un alt înțeles pentru care Biserica Ortodoxă îl sărbătorește?În vremurile biblice, femeile căsătorite își acopereau capul cu un voal când ieșeau în public.

Sfânta Scriptură învață că femeile trebuie să poarte capul acoperit când sunt în adunare (I Corinteni, 11:3-15). Voalul era un simbol al supunerii femeii față de soțul ei și față de ordinea stabilită de Dumnezeu în creație. Era, de asemenea, un simbol al smereniei, al ascultării și al decenței. Ne-o putem imagina pe Maria, mama Mântuitorului, purtând un astfel de voal, căci era o femeie ascultătoare de Dumnezeu, smerită și modestă.Dar Sfânta Scriptură nu spune nimic despre faptul că acoperământul Mariei ar avea o însemnătate sau o putere deosebită sau că ar fi mai special decât orice alt voal purtat de alte femei credincioase.

Apostolii și creștinii contemporani nu au acordat nicio importanță voalului fizic al Mariei, nu l-au păstrat, nici nu i-au dedicat vreo sărbătoare.Însă, din moment ce Biserica Ortodoxă îi sărbătorește acoperământul, înseamnă că îi atribuie o putere specială, una pe care Sfânta Scriptură, apostolii și Biserica timpurie nu i-o acordau. Aceasta reiese chiar din cuvintele rostite de preot în timpul liturghiei:,,Imparatesei celei alese mai inainte de veci, Imparatesei celei mai inalte decat toata faptura cerului si a pamantului, care a venit oarecand la rugaciune in Biserica din Vlaherne si se ruga pentru cei din intuneric. Acesteia si noi, cu credinta si cu umilinta ii serbam Acoperamantul ei cel luminos. Iar tu, ca ceea ce ai putere nebiruita, izbaveste-ne pe noi din toate nevoile, ca sa strigam tie: Bucura-te, bucuria noastra, acopera-ne pe noi de tot raul cu cinstitul tau Acoperamant.”(Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, Condacul 1, https://m.crestinortodox.ro/…/acatistul-acoperamantului…)

Din acest pasaj reiese adevăratul înțeles al sărbătorii: „acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ”. Acoperământul are de-a face cu protecția de rău, cu oferirea de binecuvântări, de bucurie, dar și cu oferirea harului și a ispășirii (care în original înseamnă acoperire). Rugăciunea ca Maria, mama Mântuitorului să îi acopere pe credincioși cu acoperământul ei nu înseamnă altceva decât că ea acordă protecție și mântuire. Însă această învățătură este total opusă Sfintei Scripturi, care învață că mântuirea, binecuvântarea și bucuria nu se află în altă parte, decât sub acoperirea sângelui Fiului lui Dumnezeu. Pentru Biserica Ortodoxă, mântuirea înseamnă să intre sub acoperământul Împărătesei cerului. Pentru creștinii originali, mântuirea înseamnă să intre sub acoperirea sângelui Fiului lui Dumnezeu. Pentru Biserica Ortodoxă, „Împărăteasa cea mai aleasă și mai înaltă” le oferă izbăvire, adică mântuire. Pentru adevărații creștini, izbăvirea este doar în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Este evident cum Biserica Ortodoxă deturnează închinarea datorată doar lui Dumnezeu spre Maria. Nu putem să nu ne aducem aminte de cuvintele de mustrare ale apostolului Pavel împotriva celor ce au deturnat închinarea la Dumnezeul cel viu și adevărat: „S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor… căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci!” (Romani, 1:22,23a,25). Exact același lucru îl face și Biserica Ortodoxă, iar serbarea Acoperământului Maicii Domnului demonstrează din plin acest lucru.

Dacă creștinii timpurii nu au avut o astfel de sărbătoare și nu au considerat voalul Mariei ca având o putere specială, atunci de ce Biserica Ortodoxă a inventat această sărbătoare mult mai târziu și acordă vălului proprietăți mântuitoare?Răspunsul devine evident când privim înapoi spre citatul din Acatist. Maria este descrisă ca fiind „Împărăteasa cea mai aleasă mai înainte de veci”, „Împărăteasa cea mai înaltă decât toată făptura cerului și a pământului”. Acest limbaj nu își are originea în Sfânta Scriptură. Însă aceste titluri se potrivesc exact celor acordate Zeiței Mamă de către păgâni în cultul fertilității.Istoria închinării la mamă și prunc este veche, fiind foarte populară în Babilonul antic, dezvoltându-se acolo într-o închinare instituționalizată. Numele împărătesei zeificate era Semiramida, iar pruncul se numea Tamuz.

Numeroase monumente din Babilon o înfățișau pe zeița mamă Semiramida purtându-l în brațe pe cu pruncul ei, Tamuz.Când locuitorilor Babilonului, conform Bibliei, le-au fost încurcate graiurile și s-au împrăștiat apoi în toate părțile pământului, au luat cu ei închinarea adusă mamei divine și copilului ei. Așa se explică de ce atât de multe popoare s-au închinat, într-o formă sau alta, unei mame și pruncului ei, cu multe secole înainte ca adevăratul Mesia să se nască în această lume. În diversele teritorii în care s-a răspândit această închinare, mamei și copilului li s-au dat nume diverse, căci, să nu uităm, în Babel le fuseseră încurcate limbile. Astfel, chinezii au avut o zeiță mamă numită Singmu, care înseamnă „Sfânta Mamă”. Ea era înfățișată ținând în brațe un copil și având raze de soare împrejurul capului. Indienii i se inchinau zeiței Indrani, tot cu pruncul în brațe, iar mai apoi lui Isi și pruncului Iswara, iar mai recent zeiței Devaki și pruncului Crishna. Egiptenii i se închinau zeiței Isis și pruncului Horus. Vechii germani s-au închinat fecioarei Herta, care avea un copil în brațe. Scandinavii se închinau zeiței Disa, de asemenea înfățițată cu un copil. În Asia Mică (Turcia de astăzi), se închinau zeiței Cibele („Mama Muntelui”) și pruncului Deoius. Grecii au asimilat acest cult în propria închinare la zeița Demeter (zeița mamă a recoltei), iar romanii l-au integrat în propria lor închinare la zeița Ceres (zeița recoltei, a fertilității și a relațiilor maternale). Zeița fertilității ocupa un rol central în toate aceste culturi. Ea oferea protecție și rodnicie nu doar recoltelor, ci și relațiilor de familie.

Cultul fertilității are de-a face cu ciclurile naturii și cu agricultura, dar și cu ciclurile vieții umane și cu sexualitatea. Peste tot în Imperiul Roman, în timpul în care s-a dezvoltat creștinismul, închinarea păgânilor era centrată pe Zeița Mamă și pe pruncul ei. Accentul cădea pe Mamă, nu pe prunc.În creștinism, până pe vremea Împăratului Constantin, în prima parte a sec al IV-lea, nimeni nu i se ruga Mariei, nu i se închina. Ea nu era considerată împărăteasă, nici mijlocitoare. Dar după încreștinarea păgânilor (sau mai bine zis, păgânizarea creștinismului) ce a urmat devenirii creștinismului religie oficială a Imperiului, păgânii și-au păstrat vechea închinare idolatră la zeița mamă și la pruncul ei, iar noua clasă de preoți creștini au adaptat creștinismul acestei închinări idolatre, acordându-i Mariei o poziție nouă, necunoscută până atunci, titluri și un cult de închinare preluate din cultul păgân al fertilității. La început au existat voci în creștinismul oficial care s-au împotrivit acestor schimbări.

O astfel de voce a fost cea a lui Epifanius, care le spunea oamenilor din Tracia și din Arabia să nu i se mai închine Mariei ca unei zeițe, aducându-i turte. Ei trebuie să i se dea cinste, însă nimeni nu trebuie să i se inchine. Aceasta a fost poziția creștinilor originali în ce o privește pe Maria, mama Domnului Isus. Această poziție a fost păstrată de creștinii autentici de-a lungul timpului, care s-au separat de creștinismul ce s-a păgânizat și a devenit apostat după Constantin. Însă numai peste 31 de ani, la Conciliul din Efes, din anul 431 d.Cr, închinarea adusă Mariei nu numai că a fost îngăduită, ci a devenit o doctrină oficială a Bisericii.Astfel a pătruns în creștinismul oficial o învățătură nouă, provenită din păgânism: cultul Mariei. Este evident că ea ocupă, în Biserica Ortodoxă și cea Catolică, aceeași poziție pe care o ocupa Zeița Mamă în păgânism. Aceasta reiese și din titlurile care i-au fost atribuite.

Maria este adesea numită Madonna (care înseamnă „doamna/stăpâna mea”). Acest titlu este dat Zeiței Mame, consoartei zeului suprem la păgâni. Soața zeului Baal (nume care înseamnă „domn/stăpân”) la care se inchinau fenicienii în antichitate avea titlul de Baalti („doamnă/stăpână). Un alt titlu dat de Biserica Ortodoxă Mariei este acela de Împărăteasă. Apostolii și primii creștini, care au fost contemporani Mariei, precum și creștinii primelor veacuri, nu au considerat-o ca fiind împărăteasă. Însă zeița mamă păgână, care la origini a fost împărăteasa Semiramida, este numită în acest fel cu secole înainte să se fi născut Maria. Prin gura profetului Ieremia, Dumnezeu condamna închinarea adusă Împărătesei cerului (zeiței mamă păgâne) de poporul Lui: „«Copiii strâng lemne, părinţii aprind focul şi femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului şi să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mânie. Pe Mine Mă mânie ei oare?», zice Domnul. «Nu pe ei înşişi, spre ruşinea lor?»” (Ieremia, 7:18-19).

Abia după introducerea cultului păgân al zeiței mamă în creștinism a ajuns Maria să fie numită „împărăteasă”. Aceasta demonstrează faptul că Biserica Ortodoxă se închină în realitate vechii Împărătese a cerului, zeiței mamă a păgânilor, folosindu-se doar de numele Mariei, mama Domnului Isus.Un alt titlu dat Mariei în ortodoxie este acela de „mama lui Dumnezeu”. Nicăieri în Sfânta Scriptură nu este ea prezentată în acest fel. Într-adevăr, Maria a fost mama lui Isus, însă numai în sensul naturii sale omenești. Însă în păgânism, zeița mamă poartă exact titlul de „mamă a lui Dumnezeu”. În Egipt, de exemplu, zeița mamă Isis era numită așa, considerându-se că este mama zeului soare Horus, numit si Ra. Nu este întâmplător faptul că tocmai în Egipt, în Alexandria, Maria primește pentru prima dată titlul zeiței supreme păgâne, „mama lui Dumnezeu”.Ortodoxismul a preluat din păgânism și credința că „mama lui Dumnezeu” este o mijlocitoare. Se crede că, datorită caracterului matern, blând și milos, ea mijlocește înaintea lui Dumnezeu pentru cei ce se roagă ei. Această concepție este străină de Scriptură, care afirmă că există un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni, și anume Isus Cristos (I Timotei, 2:15). El este prezentat în Scripturi ca un Mare Preot „milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului” (Evrei, 2:17). Apoi, ni se spune: „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” (Evrei, 4:15-16). Scriptura ni-L prezintă pe Domnul Isus ca singurul mijlocitor între noi și Dumnezeu.

El nu este un mijlocitor insensibil, care trebuie înduplecat de mama Sa ca să ne asculte și să ne ajute. Dar tocmai în acest fel este prezentat de Biserica Ortodoxă. De ce ar fi nevoie de mijlocirea mamei Domnului Isus, dacă El Însuși mijlocește pentru noi în mod eficient?Motivul pentru care Maria este considerată mijlocitoare este acela că, în păgânism, zeul suprem este considerat nemilos și câteodată capricios. Cea mai bună cale de a-l îndupleca este prin apelarea la mijlocirea soției sale. Sunt șanse mai mari să o asculte pe ea, decât să îi asculte pe oamenii de rând. Motivul pentru care Maria este mijlocitoare în Biserica Ortodoxă, este acela că ea reprezintă sistemul de închinare păgân, nu creștinismul autentic.Legătura dintre sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului și cultul fertilității este evidentă atât din titlurile și rolurile acordate Mariei de Biserica Ortodoxă, cât și din practicile populare asociate sărbătorii, care sunt identice cu practicile întâlnite în popor înainte de încreștinare, pe vremea păgânismului.

Potrivit tradiţiei populare, Acoperământul Maicii Domnului reprezintă pregătirea ogoarelor pentru sezonul rece şi acoperirea pământului cu brumă. Data aleasă pentru sărbătoare (1 octombrie) confirmă legătura ei cu ciclul naturii, cu cultul agrar al Zeiței Mamă. Conform tradiției, vitele sunt stropite cu apă sfinţită, pentru a fi ferite de boli în sezonul rece. Fetele se roagă în această zi să fie acoperite cu vălul de mireasă, adică să se căsătorească și să devină mame. Iar despre fetele care sunt împodobite astăzi pentru nuntă se crede că au parte de o căsnicie lungă şi fericită. Aceste practici arată clar originea păgână a sărbătorii, precum și faptul că Maria, în concepția ortodoxă, nu este personajul biblic, ci Zeița Mamă păgână.Concluzii:În toată această sărbătoare nu este nimic biblic, nu este nicio urmă a creștinismului original. Biserica Ortodoxă se folosește de numele Mariei și al Mântuitorului, dar în realitate promovează închinarea păgână la Zeița Mamă, Împărăteasa cerului. Tot ce se sărbătorește astăzi în ortodoxie este împotriva Scripturii și a învățăturii apostolilor, pe care Biserica susține că le cinstește.Ceea ce se întâmplă în ortodoxie este o urâciune împotriva lui Dumnezeu, o închinare la vechii idoli păgâni, chiar dacă se folosesc nume biblice.

Acest lucru este cunoscut de clasa preoțească, chiar dacă enoriașii sunt ținuți în întuneric.Biserica ce promovează învățături și practici păgâne sub acoperământ creștin nu este Biserica adevărată și drept credincioasă, ci una apostată! Credincioșii sinceri, care doresc să I se închine Dumnezeului Scripturii, sunt datori să cerceteze Scripturile și să părăsească închinarea falsă promovată de bisericile apostate și să se alăture creștinilor autentici, care se închină lui Dumnezeu „în duh și adevăr”, așa cum El cere!