,, Religia care nu este la fel de veche precum Cristos şi Apostolii Săi, este prea nouă pentru mine.” – Joseph Hooke, apologet baptist englez .

Posts tagged “swingli

Diferențe fundamentale între baptiștii istorici și susținătorii teoriei succesiunii apostolice

de Aurel Munteanu – 3 oct 2020

Atunci când vorbim despre o succesiune neîntreruptă de adunări din timpul Domnului Isus până astăzi, mulți dintre cei ce ne urmăresc au impresia că noi promovăm la fel ca și catolicii, succesiunea apostolică. Astăzi ași dori să expun câteva diferențe prin care noi baptiștii istorici, ne diferențiem radical de poziția lor. Mai înainte de toate acestea doresc să menționez ce afirmă teoria succesiunii apostolice cât și cea a succesiunii de adunări prin intermediul Marii Trimiteri din Matei 28: 18-20.

Teoria succesiunii apostolice afirmă:

,,Cristos a întemeiat Biserica Sa, care în esența ei este una universală (catolică sau sobornicească) , ungându-i în fruntea ei pe apostolii Săi. Prin această ungere, Cristos i-a împuternicit să Îi conducă Biserica așa cum cred ei de cuviință. Apostolii, deci, reprezentau autoritatea supremă în materie de credință, practică și conducere a bisericii. Apostolii, la rândul lor, au transmis mai departe această autoritate, prin hirotonire (punerea mâinilor), așa că autoritatea apostolică s-a transmis mai departe prin această succesiune de hirotoniri. După schimbarea produsă în timpul împăratului Constantin cel Mare, creștinismul a evoluat și s-a dezvoltat prin schimbări succesive ajungând mai bun și mai puternic decât creștinismul original”.

Teoria succesiunii neîntrerupte prin intermediul Marii Trimiteri afirmă:

,,Apostazia a apărut în creștinism la scurt timp după începuturile lui. Dar apostazia nu a fost universală, căci au existat atunci adunări care au rămas fidele creștinismului original. Când creștinismul a devenit religie oficială, aceste adunări au continuat să existe, dar neoficial. Chiar dacă aceste adunări nu au fost identice una cu alta, ele au rămas fidele învățăturilor fundamentale ale Întemeietorului lor. Deși au fost persecutate aspru de „creștinii” aflați la putere, o rămășiță a lor a continuat să existe pe tot parcursul evului mediu întunecat, a epocii Reformei și a celor ulterioare ei, ajungând până în zilele noastre “ .

Noi înțelegem prin „succesiune neîntreruptă de Adunări” faptul că Marea Trimitere, care include botezul, Evanghelia și toate învățăturile lui Isus (Matei 28:18-20) împreună cu promisiunea prezenței Sale perpetue, au fost date ucenicilor în calitate de Adunare, de Ekklesie. Adunarea, conform spuselor apostolului Pavel din 1 Timotei 3:15, este considerată stâlpul și temelia adevărului. Ea transmite mai departe adevărul prin predicarea Evangheliei, botezarea convertiților și întemeierea de noi Adunări în care se învață toate poruncile lui Cristos. Dacă toate Adunările de pe pământul întreg ar cădea în apostazie, atunci credința și rânduielile (botezul și Cina) ar înceta să mai existe, fără ca cineva să fie mandatat de Dumnezeu să le reinstituie.

Acum când am definit conceptele, ași dori să expun câteva diferențe prin care noi baptiștii istorici, ne deosebim fundamental în punctele cheie, de poziția catolică a succesiunii apostolice.

Diferențe în privința bisericii și a slujitorilor ei:

– pentru catolici esența biserici este clerul hirotonit, la noi totalitatea membrilor ce formează adunarea locală și vizibilă

– pentru catolicism, și toți cei ce cred succesiunea apostolica (catolici, ortodocși, anglicani, luterani, prezbiterieni, etc.), clerul este „esse” (esența) bisericii, nu doar „bene esse” (bunăstarea) ei, așa cum o privim noi.

-poate exista ekklesie fără cler/slujitori ordinați? Noi răspundem da. Ei răspund: nu.

– pentru ei, laicii există pentru cler. Pentru noi, slujitorii există pentru restul membrilor.

– la ei, clerul are ultimul cuvânt. La noi, plenul adunării îl are.

– la ei, clerul ordinează clerul. La noi, adunarea își ordinează slujitorii.

– la ei, clerul deține cheile, la noi adunarea.

Diferențe în privința administrării rânduielilor: botezul și Cina:

– la catolici și reformatori, doar clerul are exclusivitate, la noi dacă lipsește slujitorul, adunarea care are cheile, poate pune un bărbat din mijlocul ei deoparte pentru a administra rânduielile.

Specific, în cazul botezului : adunările pot avea membri obișnuiți care să boteze, când adunarea îi pune deoparte pentru slujba asta. Accentul pentru ca actul botezului să fie valid nu cade la noi pe ordinarea celui care botează, ci pe autoritatea pe care o are de a reprezenta o adunare adevărată. Căci orânduielile au fost încredințate adunării, nu unei clase de slujitori. În lipsa slujitorilor, o adunare biblică, poate să numească pe orice frate din membrii ei să îndeplinească orânduielile.

– la ei rânduielile sunt ale clerului, noi credem că au fost încredințate Adunării

– ei acordă rânduielile cu scopul de a primi har literal, noi le privim pur ilustrative

– la ei clerul hotărăște calificarea participanților pentru Cină, la noi adunarea exclude sau reabilitează membrul

– la catolici clerul bea vinul iar laicul mănâncă azima, la noi toți membrii au parte de azimă și vin.

Diferențe în privința administrării disciplinei:

– la ei, clerul își judecă clerul pentru abateri, la noi adunarea își judecă slujitorii.

– la ei, clerul revocă hirotonirea sau excomunică, la noi adunarea.

– la ei pentru disciplinarea unora care s-au abătut doctrinar s-a înființat un tribunal bisericesc (inchiziția) care să judece abaterile, la noi se cere pașii din Matei 18: 15-17.

– la ei nepocăința membrului în trecut, era pedepsită prin tortură urmată de pedeapsa capitală, la noi nepocăința membrului se sfârșea cu ruperea părtășiei și încercarea recâștigării sale.

– la ei excluderea însemna cruzime și moarte fizică, la noi excluderea este privită ca o dovadă de dragoste pentru o reabilitare pe verticală a părtășiei cu Dumnezeu cât și pe orizontală cu frații.

– ei (aici nu excludem ortodocșii și protestanții) pentru executarea sentințelor au apelat la ,,sabia Cezarului”, la noi adunarea aduce la cunoștința celui exclus sentința de rupere a părtășiei după care este lăsat în mâna unui Dumnezeu suveran.

– ei după uciderea fizică nu mai au nici un rol ca biserică în dreptul celui excomunicat, la noi foarte mulți au fost reabilitați după excludere (vezi modelul restaurării curvarului din Corint).

De menționat că aceste tribunale bisericești ale ,,creștinismului apostolic” s-au manifestat în perioada lor de glorie atât a catolicismului cât și a protestantismului. După ce au pierdut puterea și influența asupra maselor, au rămas afișându-și ca astăzi, fața democratică și pacifistă.

Concluzie:

Mai poate cineva după aceste diferențe să ne confunde cu catolicii și să ne acuze că pretindem la fel ca ei, o succesiune apostolică prin intermediul clerului? Suntem noi dintre cei care cerșesc în fața altora recunoaștere scripturală ca adunare validă? Nu! Cred că am dovedit prin principiile pe care le susținem de-a lungul secolelor, pentru care au curs râuri de sânge din zilele împăratului Constantin cel Mare, în tot evul mediu întunecat și zilele de început al reformatorilor.

În acest moment pentru voi toți care negați succesiunea neîntreruptă de adunări prin intermediul Marii Trimiteri, și simpatizați cu succesiunea apostolică sau cu ideea că Mireasa lui Cristos a dispărut undeva prin evul mediu întunecat și a fost nevoie de restaurare (conceptul neoprotestant), vă amintesc doar două concepte din trei versete:

Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. (Mat.16:18) (conceptul acesta referitor la negarea succesiunii).

Au să vă dea afară din sinagogi: ba încă, va veni vremea când oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu. Și se vor purta astfel cu voi, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine. (Ioan.16:2-3) (conceptul acesta referitor la cei ce se declară Mireasa lui Cristos și au persecutat).


Natura bisericii din perspectiva : catolica , reformata si anabaptista

Natura bisericii

Catolicii afirmau că Biserica lor era singura adevărată, că era universală şi vizibilă şi că individul nu putea ajunge la Cristos decât prin medierea Bisericii. Neander spune: „Întregul punct de vedere Catolic se bazează pe aceasta, că relaţia dintre conştiinţa religioasă şi Cristos este făcută a depinde de medierea efectuată de Autoritatea Bisericii şi astfel aceasta din urmă este făcută a fi punctul capital şi fundamental” (Ibid., p. 684). Din moment ce nu se putea ajunge la Cristos decât prin Biserică, nu putea exista mântuire în afara ei; astfel s-a dezvoltat doctrina extra ecclesia nulla salus – nu există mântuire în afara bisericii.

Când Luther a fost excomunicat din Biserica Catolică, el s-a folosit de vechiul argument pe care Augustin l-a adus în polemica cu Donatiştii. Luther a afirmat existenţa unei Biserici universale invizibile, asupra căreia papa nu avea nici o putere. Interpretarea luterană a Ecclesiei Catholica [Biserica Universală] din Crezul Apostolic a fost următoarea: Biserica era „o comunitate de oameni răspândiţi în întreaga lume, dar care sunt într-un acord în ce priveşte Evanghelia, care au în comun acelaşi Cristos, acelaşi Duh Sfânt, aceleaşi Sacramente, fie că adoptă obiceiuri identice sau diferite” (Neander, op. cit., p. 686). Zwingli a dezvoltat şi mai mult ideea. El învăţa că Biserica este „comunitatea oamenilor legaţi împreună de o credinţă şi un duh” (Ibid.). El diferenţiază între Biserica vizibilă, compusă din toţi credincioşii declaraţi, şi cea invizibilă, compusă doar din credincioşii adevăraţi. Calvin înţelegea că Biserica era compusă din toţi aleşii care au trăit, trăiesc sau vor trăi vreodată.

În organizarea vizibilă a bisericilor lor, Reformatorii au păstrat formula Catolică. Ei au organizat masele în biserici teritoriale, compuse din toţi locuitorii teritoriilor respective [Volkskirche]. Bisericile lor vizibile se asemănau foarte mult cu cea Catolică, exceptând faptul că nu erau „universale”. În statele Protestante, frontierele administrative erau şi frontierele religioase. Biserica se confunda cu Statul.

Între radicali existau de asemenea opinii diferite în ce priveşte natura bisericii. Spiritualiştii Franck şi Schwenckfeld vedeau o biserică pur invizibilă, neadunată, spirituală, care nu avea nici un sacrament extern. Munzer şi mai apoi Anabaptiştii Revoluţionari identificau Biserica cu Împărăţia lui Cristos şi cu Statul secular. Anabaptiştii hutteriţi vedeau Biserica şi comunitatea ca fiind identice, ei formând comunităţi închise separate de societate. Anabaptiştii evanghelici se opuneau tuturor acestor concepte.

Anabaptiştii respingeau doctrina „bisericii invizibile”’ (deşi Hubmaier, Philips şi alţii fac referiri la ea). Franklin H. Littell spune, „Încuviinţez din toată inima denunţarea lui Robert Friedmann a doctrinei ‚bisericii invizibile’ ca străină de Anabaptism. Această învăţătură, care are ca efect şi probabil ca origine atribuirea unui înţeles spiritual [nu literal] termenului, a fost, din secolul 16 până astăzi principalul tunel subteran prin care liderii Bisericilor Protestante recunoscute au putut scăpa din locul în care insurgenţa lor biblică i-a condus la început” (Hershberger, op. cit., p. 122, [notă]).

Bender afirmă: „Mişcarea Anabaptistă originală a respins ideea unei biserici invizibile, care a fost o invenţie a lui Luther, susţinând căci comunitatea creştină din orice loc anume este la fel de vizibilă pe cât creştinul, iar caracterul ei creştin trebuie să fie ‚vizibil’” (Mennonite Encyclopedia, capitolul Church, doctrine of).

În locul Bisericii universale invizibile şi a bisericii maselor [Volkskirche, Corpus Christianum] ei puneau biserica locală vizibilă, „adunarea credincioşilor” [Gemeinde, Corpus Christi]. Doar cei care mărturiseau credinţa în Isus aveau dreptul şi onoarea de a fi membri în Biserica Sa. „Accentul Anabaptismului secolului şaisprezece a fost asupra preocupării Noului Testament pentru adunarea bisericii celor regeneraţi” (Estep, op. cit., p. 182).

Această biserică vizibilă nu putea fi decât o asociere voluntară a credincioşilor. Anabaptiştii aveau repulsie faţă de utilizarea forţei. Conceptul de membralitate forţată, de botez forţat (Catolicii şi Protestanţii practicau botezarea forţată a copiilor evreilor şi Anabaptiştilor) le era complet străin. Hans Denck spunea: „în materie de credinţă, totul trebuie să fie liber, voluntar şi fără constrângere” (Vedder, op. cit.,  p. 160).

Despre Grebel şi grupul său de la Zurich, Fritz Blanke spune: „Ei au căutat o biserică liberă într-un sens dublu: o congregaţie liberă faţă de stat şi bazată pe o membralitate voluntară. Acesta a fost primul ţel al Anabaptiştilor” (Hershberger, Ibid., p. 60).

Anabaptiştii au urmat principiul nou testamentar, construind biserici independente, compuse doar din credincioşi, care se asociau voluntar în jurul a trei mari scopuri comune: închinarea înaintea lui Dumnezeu, slujirea reciprocă şi continuarea lucrării începute de Cristos.

Paragraf preluat din : Originea şi doctrinele Anabaptiştilor din secolul Reformei de Raul Enyedi

http://www.abaptistvoice.com/Romana/carti/DeCeBaptistiiNuSuntProtestant.html