,, Religia care nu este la fel de veche precum Cristos şi Apostolii Săi, este prea nouă pentru mine.” – Joseph Hooke, apologet baptist englez .

Posts tagged “predestinarea

Romani 9

Romani 9

de Aurel Munteanu 14 oct. 2017

Capitolul 9 este cuprins într-un context în care apostolul Pavel le scrie fraților din Roma despre mântuirea lor personală cuprinsă în planul etern al lui Dumnezeu.

Romani 8.28, este versetul cu care începe detalierea acestui plan măreț. Acest verset arată că:

– există un plan etern alcătuit în Sine Însuși înainte de veci (mai știm lucrul acesta și din Ef.1.4)

– există oameni din rasa căzută a lui Adam pe care Dumnezeu îi cheamă

– acești ,,chemați” nu sunt chemați fără un scop ci conform unui plan alcătuit minuțios de Dumnezeu

– conform acestui plan toate lucrurile care se petrec, sunt spre binele celor chemați. Atât lucrurile ,,bune” cât și cele ,,rele”. În acest plan orice lucru ,,rău ” este întors spre binele etern (ex.: concluzia trasă de Iosif – Gen.50.20.)

– aceste lucruri sunt prezentate ca lucrând împreună spre bine și nu separat. Spre binele etern și nu spre cel temporar (deocamdată întristările nu sunt plăcute naturii umane din noi)

– doar cei ce iubesc pe Dumnezeu înțeleg lucrul acesta și se bucură de el. O persoană neregenerată nu poate și nici nu înțelege lucrul acesta. Cei ce-L iubesc primesc și binele și răul (Iov 2.10.b.), lăudând pe Dumnezeu și recunoscându-I suveranitatea.

Romani 8.29, Pavel începe să detalieze cum toate lucrurile lucrează împreună spre binele chemaților după planul Său:

1. – în prima parte, de la v.29 la v.33, arată lucrurile bune care lucrează spre binele celor ce sunt chemați după planul Său

2. – în partea a doua de la v.33 la v.39, arată cum lucrurile rele lucrează împreună tot spre binele lor veșnic

1. – lucrurile bune (primim gratis împreună cu El toate lucrurile):

a) cunoașterea mai dinainte (preștiința evenimentelor se bazează pe hotărârile Lui. El le cunoaște deoarece le-a predestinat din veșnicie F.A. 2.23; 15.18; Isaia 46. 9-10.)

b) predestinarea

c) hotărârea

d) chemarea

e) îndreptățirea

f) glorificarea

2. – lucrurile rele:

a) acuzații aduse aleșilor în vederea răscumpărării lor

b) osândiri

c) necazuri

d) foamete

e) lipsa de haine

f) pericole

g) sabia

h) moartea, etc… (v. 38 și 39)

Romani 8.39, întărește v.28, spunând că toate aceste lucruri mai mult ne apropie de dragostea lui Dumnezeu și a Fiului Său decât să ne depărteze.

Romani 9. 1-5:

După descrierea acestui plan măreț, trăit și experimentat din plin de însuși autorul epistolei, el privește la sine câte a făcut Dumnezeu pentru el, apoi își îndreaptă gândurile către frații lui și rudele sale trupești.

v.1 – Îl i-a pe Duhul Sfânt ca martor pentru ceea ce avea să mărturisească în continuare

v.2 – spune că are o mare întristare și durere continuă în suflet

v.3 – Pavel ar fi preferat ,,dacă ar fi fost posibil ca el să fie blestemat și pierdut pentru totdeauna” dar, să fie mântuiți frații lui trupești și rudele lui

v. 4-5 – arată alegerea lor națională de Domnul și pe evrei ca având gloria, legămintele, Legea, promisiunile, patriarhii și Cristosul ieșit din ei care este Dumnezeu binecuvântat etern

v. 6-7 – arată cum cu toate aceste privilegii, nu nașterea fizică din Iacov, Isaac și Avraam te face mântuit ci, ALEGEREA face posibilă mântuirea.

De la v.6 la v.12, apostolul Pavel explică că nu alegerea națională și nașterea fizică cum o aveau frații și rudele sale, te face să fii mântuit ci, Dumnezeu care alege și cheamă (lucrurile bune din v.28).

De la v.9 la 13, Pavel dă un exemplu de o astfel de alegere și chemare aducându-le înainte cazul celor doi frați gemeni născuți de un patriarh mântuit. Pavel le explică cum că:

– nu descendenții trupești au parte de mântuire ci cei predestinați și promiși v.8-9.

– în v.10, dă exemplul lui Isaac a cărui soție naște doi gemeni

– v.11, spune că Dumnezeu hotărâse dinainte care din cei doi va fi mântuit:

a) hotărâre ce a avut loc încă înainte de veșnicii (atunci când s-a făcut planul)

b) această hotărâre este una neschimbabilă deoarece stă scris: ,,ca să rămâie în picioare hotărârea”

c) ea a fost luată de Dumnezeul Triun, ,,prin Cel ce cheamă”

d) neținându-se cont de faptele celor doi: Iacov și Esau, ,,alegere nu prin fapte”

e) hotărârea nu a fost luată după ce ei s-au născut ,,ei nu făcuseră nici bine nici rău”

v. 12-13, descrie ce a hotărât Dumnezeu cu privire la cei doi gemeni:

– Iacov a fost hotărât să fie iubit cu o dragoste plină de scop în așa fel încât să fie mântuit

– pe Esau l-a omis și lăsându-l în afara granițelor harului, motiv pentru care a rămas doar carnal și despre el se spune că a fost urât în starea asta

Aici reapare în Scriptură doctrina biblică a respingerii, o doctrină întâlnită nu prea des în Scriptură, dar totuș întâlnită.

Această învățătură nu este una nouă în Scriptură, fiind introdusă doar în textul de față. Ea a existat și în Vechiul Testament. Respingerea sau omiterea sunt reversul alegerii. Nu poți avea o alegere fără să ai și o respingere.

Exemplele sunt multe: Dumnezeu a ales poporul evreu și nu a ales pentru El pe egipteni spre exemplu. Dumnezeu L-a ales pe Iacov să fie mântuit și l-a omis pe Esau. L-a ales pe Isaac și a respins pe Ismael. L-a ales pe Moise și nu pe Faraon. L-a ales pe Petru și nu pe Iuda.

A ales pe unii pentru mântuire scriindu-le numele în Cartea vieții, iar pe unii nu i-a ales:

Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului. (Ap. 21.27)

Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului care a fost junghiat. (Ap.13.8)

În Noul Testament sunt destul de multe versete care mai scot în evidență această doctrină: Romani 11.7; Ioan 12. 37-40; 13.18; 17.6,9; 2 Petru 2.6,9,12,17; 1Ioan 5.19; Iuda 4.

Deci, textul de față vorbește de o respingere voită și conștientă a lui Dumnezeu în vederea mântuirii față de anumiți oameni.

V. 14, Pavel anticipează obiecția oamenilor cu privire la afirmația că Dumnezeu alege pe unii și urăște pe alții nealegându-i. Anticipează faptul că unii vor acuza pe Dumnezeu că este un tiran crud și nedrept dacă își exersează suveranitatea în modul acesta.

Eu personal cred că Dumnezeu nu poate fi tras la răspundere de om după modul cum El își exercită în mod suveran alegerea sau voința (Iov 33.13).

Cea mai des întâlnită acuzație este că Dumnezeu este nedrept. Problema este că mântuirea cuiva nu ține de dreptatea lui Dumnezeu, ci de mila și îndurarea Sa, așa cum Pavel explică cu cele 4 exemple date: Iacov și Moise și de cealălaltă parte, Esau și Faraon. Personal cred că acest lucru vrea Pavel să îl sugereze în versetul 14, ilustrând prin exemplul lui Moise și Faraon (v.15-17).

Mila și îndurarea Sa aduce HAR și MÂNTUIRE.

Dreptatea Sa, atrage totdeauna JUDECATĂ și CONDAMNARE.

a) În exemplul cu evreul Moise, Pavel arată că Dumnezeu este liber să-și manifeste alegerea suverană în a acorda cui dorește milă și îndurare necondiționată (v.15)

v.16, distruge orice pretenție sau contribuție din partea umană în verederea propriei alegeri sau mântuiri. Versetul anulează ,,glorioasa voință umană” care alege pe Dumnezeu, căutările, faptele, deciziile sau înclinațiile. Accentul căzând DOAR pe mila și îndurarea lui Dumnezeu și nu pe factorul uman.

b) Cel de al doilea exemplu cu Faraonul egiptean, ridicat înadins de Dumnezeu ca să Își arate dreptatea și judecata.

– a fost ridicat ca cel mai mare rege și stăpânitor peste popoare, ca să învețe că Dumnezeu era mai mare decât el

– a fost ridicat ca Numele Său să fie vestit pe tot pământul între neamuri și să Își primească gloria

– și să arate că Dumnezeu în suveranitatea Sa, poate împietri pe cine vrea

Rămâne Dumnezeu drept, dacă pe unii ca Faraon, îi cheamă ca să de-a socoteală de toate faptele lor? Da.

Este El drept când îi pedepsește pentru păcatele lor făcute voit și conștient? Da.

El nu Își încalcă atributul dreptății cu nimic când judecă și condamnă pe nealeși deoarece același lucru L-a făcut cu Isus Cristos, ca substitut pentru aleși. Așa a găsit El cu cale să Își manifeste dreptatea față de TOȚI. Poate vre-un om să obiecteze că El nu este drept? Nu cred.

Poate cineva să obiecteze că El voiește să arate milă și îndurare? Nu, pentru că oricum El nu ar fi obligat sau constrâns de nimeni să o facă. El ar fi putut sa fie drept lasandu-i pe cei alesi la fel ca si pe cei ne-alesi sa piara in pacatele lor.

v.18, este o concluzie a celor două exemple cu Moise și Faraon. Concluzia: ,,El are milă de cine vrea și împietrește pe cine vrea”

Bibli vorbește despre 3 feluri de împietrire:

a) Diavolul poate împietri pe om: cazul lui Ahab să meargă la luptă să fie ucis, cazul lui Iuda

b) omul se împietrește singur: Exod 8.15,32; 9.34, F.A. 28.27.

c) împietrire făcută în mod suveran de către Dumnezeu: Exod 9. 12; 10.1,20,27; Ioan 12.37-40; Matei 10.13-15.

Cum era împietrit Faraonul egiptean de către Dumnezeu? Prin faptul că Dumnezeu îi făcea bine. Când Dumnezeu îl pedepsea, el ceda și se smerea. Când Dumnezeu oprea plăgile și judecățile Faraonul revenea la vechile sentimente și atitudini având aceeași inimă rea și nemiloasă față de poporul Domnului. Așa se împietrea el și așa se împietresc și cei nealeși astăzi. Cu cât Domnul le face mai mult bine, ei trăiesc și mai slobod în păcat și desfrâu și cu cât îi pedepsește ei restrâng aria păcătoasă reținându-se de la păcat.

v. 19, Pavel anticipează la fel ca în v. 14, o altă întrebare a contestatarilor săi cu privire la concluzia trasă în versetul 18.

Întrebarea contestarilor este: ,,De ce mai învinovățește Dumnezeu și judecă pe om dacă pe unii îi împietrește iar altora le arată milă? Căci cine poate sta împotriva voiei Lui?

Răspunsul este dat de Pavel tot printr-o ilustrație luată din Vechiul Testament, cu un olar și un vas de lut.

În v.20, Pavel spune că nu trebuie contestată suveranitatea lui Dumnezeu, și în acest sens dă exemplu pe un olar care dă formă unui vas pentru un anumit scop și întrebuințare.

Versetul arată că nu ar valora nimic capacitatea de a modela a Olarului, dacă Olarul ar fi sub controlul vasului care urma să fie modelat pe roată.

v. 21, arată pe Olar ca stăpân absolut peste grămada de lut, ca din aceeași frământătură să facă pe unele vase de onoare iar altele de dezonoare. Scopul său și voința Sa determinând destinația fiecărui vas în parte.

Expresia ,,din aceeași frământătură” indică pe toți oamenii înainte de a fi creați, priviți ca și creaturi căzute. Această frământătură este toată rasa lui Adam afectată de păcatul adamic din care Dumnezeu după bunul plac făurește vase de ocară și vase de onoare.

De ce cred că sunt privite ca și căzute aceste ființe și nu sunt într-o stare de sfințenie sau în una neutră cum spun unii? Pentru că dacă nu ar fi privită frământătura ca și căzută, nu ar putea Dumnezeu arăta, milă și îndurare suverană necondiționată (contrar a ceea ce meritau). Dacă frământătura era necăzută harul (grațierea) nu și-ar găsi sensul. De asta cred că aleșii primesc un favor nemeritat, fiind aleși după bunul Său plac și nu după ceva anticipat mai dinainte în ei, deoarece materialul (frământătura) din care sunt făcuți era una în care nu găseai nimic bun sau plăcut.

Vasele de ocară au fost făcute din aceeaș frământătură și lăsate în starea în care au fost create, fiind ocolite de mila și îndurarea Sa. Mânia lui Dumnezeu umplând la final aceste vase ca rezultat al căderii și păcatului. Gloria lui Dumnezeu umplând vasele de lut alese prin milă și îndurare, în așa fel încât să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă.

În ce privește vasele de cinste, El a hotărât să le creeze ca să le îngăduie căderea în Adam, și să le răscumpere prin ascultarea și suferințele lui Isus, ca la final să le aducă în glorie. Lucrul acesta glorificând cel mai bine mila și harul Său, potrivit cu gloria Sa – v.23.

În ce privește vasele mâniei, El a hotărât să le creeze, să le îngăduie căderea în Adam, să le lase-n păcat, să le condamne în păcatele lor și să le pedepsească cu mânie. Făcând lucrul acesta El își descopere dreptatea, puterea și Își arată mânia – v.22.

Numai în felul acesta cred că alegerea și predestinarea este una pozitivă spre salvare, plină de milă și îndurare. Nu este una negativă așa cum o privesc cei mai mulți creștini de azi, acuzând pe Dumnezeul suveran de cruzime și tiranie.

Nici chiar dacă îi lăsa pe toți să piară, nu putea să fie acuzat, cu atât mai mult acum când a salvat un număr imens de mare! Și dacă îi pedepsește pe unii pentru că așa a dorit, El nu poate fi învinovățit de nedreptate, pentru că El a pedepsit și păcatele aleșilor, dar nu în ei, ci în Cristos.

După ce termină descrierea acestui aspect al alegerii și predestinării personale în vederea mântuirii, apostolul Pavel, se întoarce și abordează alegerea națională a poporului Israel. În perioada de acum, el demonstrează cum Israelul este împietrit în mod suveran de către Dumnezeu, spre binele rămășiței alese, căreia i s-a făcut parte de milă și îndurare – 11.5-10. Acestui aspect îi alocă capitolele 10 și 11.

Ca și concluzie a capitolului 9:

– Dumnezeu este suveran în alegerea și predestinarea oamenilor în vederea mântuirii

– asta nu înseamnă că ar fi fost obligat sau constrâns de cineva să ofere mântuire

– alegerea și predestinarea fiind lucruri bune, pozitive și nu negative cum le privesc cei mai mulți astăzi

– El o face după bunul Său plac, conform voiei Sale

– alegerea nu depinde de voința sau efortul uman ci exclusiv de mila și îndurarea lui Dumnezeu

– tot El este suveran să nu aleagă pe alții

– ne alegerea lor este reversul alegerii și implică respingerea

– respingerea implică exercitarea dreptății suverane a lui Dumnezeu, dreptate ce atrage împietrire, judecată și pedeapsă

– în toate acestea atributul dreptății Sale nu este știrbit cu nimic doarece El exercită dreptatea în pedepsirea păcatelor aleșilor și respinșilor. Păcatele aleșilor a găsit cu cale să le pedepsescă printr-un Substitut, pe când respinșii vor plăti ei înșiși pentru ele.

– diferența între ei a făcut-o alegerea suverană a Celui ce cheamă, acordând milă și îndurare

– toți au fost creați din aceeași frământătură fiind priviți ca păcătoși afectați de căderea adamică

– pe unii i-a destinat a sluji de glorie

– pe alții de ocară ca să Își manifeste puterea și mânia

Expresiile cheie ale acestui capitol care merită o deosebită atenție sunt:

1) – ,,toate lucrurile lucrează împreună spre binele etern”

2) – ,,celor ce sunt chemați”

3) – ,,planul Său”

4) – ,,preștiință”

5) – ,,alegere”

6) – ,,predestinare”

7) – ,,hotărâre”

8) – ,,chemare”

9) – ,,îndreptățire”

10) – ,,glorificare”

11) – ,,alegere nu prin fapte”

12) – ,,alegere prin Cel ce cheamă”

13) – ,,Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.”

14) – ,,nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă”

15) – ,,El are milă de cine vrea, şi împietreşte pe cine vrea”

16) – ,,NU ESTE STĂPÂN OLARUL PE LUTUL LUI?”

17) – ,,vasul de lut”

18) – ,,din aceeaș frământătură”

19) – ,,vase de cinste”

20) – ,,vase de ocară”


Respingerea

II.2 RESPINGEREA

 

  1. Dificultatea acestei doctrine. Doctrina respingerii, fiind partea negativă a predestinării, este cea mai grea dintre toate decretele lui Dumnezeu, fiindcă are în vedere sfârşitul multor oameni în iazul de foc. La fel ca în cazul alegerii, sunt lucruri care nu ne-au fost descoperite în Scriptură de Dumnezeu, iar în privinţa acestora, trebuie să ne încredem în Dumnezeul nostru Atotînţelept. Însă lucrurile descoperite fiind ale noastre, trebuie ca ceea ce ne-a fost descoperit în Scriptură cu privire la respingere să acceptăm, să credem, chiar dacă acum nu avem toate răspunsurile.
  2. Terminologie. Cuvintele „respingere”, „respins”, tradus în Cornilescu prin „lepădat”, reprezintă traducerea cuvântului grecesc „adokimos” care înseamnă respins (Rom. 1:28; 2 Cor. 13:5, 6, 7; 2 Tim. 3:8; Tit 1:6; Evr. 6:8), izgonit (1 Cor. 9:27); şi a cuvântului evreiesc „maas” care înseamnă acelaşi lucru, a respinge cu dispreţ (Ier. 6:30; Ps. 78:67; Am. 5:21). Respinşii sunt lepădaţi de Dumnezeu cu dispreţ datorită propriei lor nevrednicii (Ier. 6:30; Evr. 6:18)
  3. Definiţie: Respingerea este actul veşnic al lui Dumnezeu prin care El, după înţelepciunea şi dreptatea Sa, a determinat să nu acorde bogăţiile harului Său mântuitor anumitor oameni, lăsându-i în păcat şi pedepsindu-i pentru el, spre gloria Lui.
  4. Dovezi ale respingerii:
    1. Logice, indirecte – reiese din alegere. În actul alegerii se face o selecţie în care unele persoane sunt luate sau însemnate, altele sunt lăsate. Dacă toate persoanele sunt selecţionate, nu putem vorbi despre o alegere dintre ele (2 Tes. 2:3; Ioan 17:6)
    2. Directe, afirmaţii ale Scripturii. Deşi Biblia vorbeşte mult mai mult despre alegere, aceasta fiind o revelaţie a harului lui Dumnezeu, există destule pasaje care tratează doctrina respingerii. Exemple: Prov. 16:4; Mat. 7:23; Rom. 9:10-23; Iuda 1:4; 1 Pet. 2:8; 2 Pet. 2:3, 12, 13
  5. Autorul respingerii este Dumnezeu. Versetele de mai sus arată că El a ales pe unii şi nu i-a ales pe alţii după buna Sa plăcere suverană (Rom. 9:15, 18). Suveranitatea lui Dumnezeu ne arată că El are putere deplină asupra întregii creaţii, chiar şi asupra destinelor fiilor oamenilor (Mat. 20:12-15; Rom. 9:21). El se foloseşte de dreptul Său, iar acest fapt este evident atunci când vedem că unii oameni nu au fost aleşi pentru mântuire, pentru harul special al Lui. Toate pasajele care vorbesc despre respingere arată că Dumnezeu se foloseşte de dreptul Său de a nu alege. El are dreptul de a nu acorda har, fiindcă harul este nemeritat.
  6. Respinşii:
    1. Îngerii: Biblia vorbeşte nu numai despre îngeri sfinţi, ai lui Dumnezeu, ci şi despre îngeri căzuţi, care nu şi-au păstrat starea (2 Pet. 2:4; Iuda 6), îngeri ai diavolului. Dacă unii îngeri sunt aleşi (1 Tim. 5:21), este evident că alţii sunt ne-aleşi. Dumnezeu are stăpânire peste demoni (îngerii căzuţi) – ca exemple, vezi exorcismele făcute de Domnul şi de apostoli.
    2. Satan: Dumnezeu l-a respins pe Satan şi i-a rânduit sfârşitul (Mat. 25:41). Aceasta arată că a fost însemnat pentru iad.
  1.                                                               i.      Nimic nu este în afara controlului lui Dumnezeu, nici chiar Satan. El nu poate face nimic din ce nu îi este permis de Dumnezeu (Iov 1:12, 1 Pet. 5:8; Apoc. 12:13-17), iar Dumnezeu are stăpânire asupra Lui (Mat. 4:10-11;  Apoc. 12:9; 20:1-3, 7-8). El nu poate face decât ceea ce i-a fost permis, sau rânduit
    1. Oamenii: vezi Apoc. 13:8; 20:15; Iuda 6; Mat. 7:23, etc.
  2.                                                               i.      Omiterea este partea pozitivă şi pasivă a respingerii, în sensul că Dumnezeu nu a ţinut cont de păcatele oamenilor atunci când nu i-a ales. Faptele lor bune nu l-au determinat să îi aleagă, faptele lor rele nu l-au determinat să îi respingă. Omiterea este pasivă fiindcă în planul lui Dumnezeu, ei au rămas aşa cum au fost găsiţi, Dumnezeu aţintindu-şi privirile asupra aleşilor. Omiterea arată spre suveranitatea lui Dumnezeu, spre buna Sa plăcere
  3.                                                               i.      Faraon se împietrea când Dumnezeu ridica pedeapsa urgiei, nu când îl apăsa cu urgie; evreii în timpul Domnului s-au împietrit nu fiindcă Domnul Isus le-a făcut vreun rău, fiindcă El mergea din loc în loc şi făcea bine oamenilor… Omul se împietreşte atunci când Domnul îi arată bunătate (Rom. 2:4-5)
  4.                                                               i.      sunt urâţi de Dumnezeu (13)
  5.                                                             ii.      le arată dreptatea Lui (14, 15) – nimeni nu merită mila şi îndurarea Lui
  6.                                                           iii.      se foloseşte de ei (vs. 17), pentru a-şi arăta puterea (14, 15, 21) şi suveranitatea (12)
  7.                                                           iv.      îi împietreşte (18)
  8.                                                             v.      este stăpân peste ei, ca olarul peste lut (21), pentru a face din ei ceea ce crede El de cuviinţă – vase de ocară
  9.                                                           vi.      În ei, Dumnezeu îşi arată mânia şi puterea (22)
  10.                                                         vii.      i-a suferit cu multă răbdare, chiar dacă îi ura şi era mânios pe ei (22)
  11.                                                       viii.      i-a făcut pentru pieire (sfârşitul lor final a fost determinat înainte ca ei să fi fost creaţi) (22)
  1. Părţile respingerii. Pentru a înţelege corect respingerea, trebuie să înţelegem că aceasta are două părţi, omiterea (numită şi preteriţie în limbaj teologic) şi pre-condamnarea.
    1. Omiterea este decretul lui Dumnezeu de a nu alege pe toţi oamenii pentru mântuire, ci a trece cu vederea pe unii
  1. Pre-condamnarea este partea respingerii în care Dumnezeu ia în seamă păcatele respinşilor şi hotărăşte să îi condamne pentru ele. Aceasta este partea negativă şi activă a respingerii. Pre-condamnarea arată dreptatea lui Dumnezeu (Rom. 9:22).
  • Respingerea şi predestinarea. După ce Dumnezeu a hotărât sfârşitul fiinţelor Sale în alegere şi respingere (după ce a fixat o destinaţie, o utilizare vaselor Sale) – vorbim, din nou, în termeni umani, fiindcă Dumnezeu nu gândeşte ca noi, în secvenţe – El a hotărât crearea lor, fiecare la timpul şi în locul cel mai potrivit pentru slujba care i-a fost dată. După hotărârea creării, Dumnezeu a hotărât permiterea intrării păcatului în lume, prin intermediul lui Satan. Păcatul a afectat o parte din îngeri şi pe toţi oamenii, atât pe cei ne-aleşi cât şi pe cei aleşi. Hotărând permiterea păcatului, Dumnezeu a hotărât şi pedeapsa acestuia, moartea. După aceasta, pentru aleşi El a hotărât ca prin har să rânduiască şi calea de mântuire, care este Cristos. El a hotărât aşadar pedepsirea lui Cristos prin moarte pentru aleşi. În pre-condamnare, Dumnezeu a hotărât pedepsirea ne-aleşilor pentru păcatele lor. Pre-condamnarea arată dreptatea lui Dumnezeu.
  • Cauza respingeriinu se găseşte în om, ci în Dumnezeu. El nu ne-a revelat în Scriptură de ce a ales pe unii şi i-a respins pe alţii, aceasta face parte din lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu. Noi nu putem decât să ne încredem în Cel care face toate lucrurile bine şi înţelept.
    1. Nu ni se descoperă în Scriptură de ce Dumnezeu a ales pe unii şi i-a respins pe alţii, dar ştim că nu a făcut-o pentru vreun merit sau vreo calitate pe care aleşii o aveau iar respinşii nu (Rom. 9:11; 11:5, 6; etc.). Dacă noi am fi făcut o alegere spre mântuire, ar fi fost exact invers, aleşii ar fi fost respinşi, iar respinşii aleşi (1 Cor. 1:26-29; Mat. 21:31).
  • Atitudinea lui Dumnezeu faţă de cei respinşi.
    1. Este bun şi îndelung răbdător (Mat. 5:45; Fapte 14:16-17; Romani 2:4)
    2. Multora le îngăduie să aibă averi şi o viaţă fericită (Ps. 73:1-20)
    3. Îi lasă în voia lor, să facă ce poftesc (Rom. 1:26, 28; Evr. 12:6, 8);
    4. Dar El este mânios pe cel rău şi urăşte pe păcătos (Rom. 1:18; Ef. 2:1-3; Ps. 5:4, 5; Prov. 6:16-19; Ps. 7:11, lit. „Dumnezeu este mânios pe cel rău în fiecare zi”)
    5. El, în dreptatea Lui, pedepseşte nelegiuirile (Ps. 78:1-40; Hab. 1:13; vezi exemplele Israelului, Canaanului, Egiptului, Babilonului, etc.)
    6. Pe unii îi împietreşte (Ex. 14:4 comp. cu Rom. 9:17; Rom. 11:7-8), dar această împietrire vine atunci când le face bine
    1. Scopul respingerii, al hotărârii de a nu mântui toţi oamenii este acelaşi cu scopul principal al predestinării, manifestarea gloriei lui Dumnezeu prin arătarea stricteţii, asprimii dreptăţii Lui (Rom. 11:22; 9:21-23). Spre deosebire de alegere, respingerea nu are ca scop secundar binele etern al celor care au parte de ea.
    2. Caracteristicile respingerii:
      1. Este personală. Fiecare persoană creată este fie aleasă, fie respinsă. Biblia vorbeşte de o respingere personală (Rom. 9:11, 13; Iuda 4; Apoc. 13:8; etc.)
      2. Este ireversibilă. Cel respins nu poate fi ales, la fel cum cel ales nu poate deveni respins, iar aceasta fiindcă Dumnezeu nu se schimbă (Mal. 3:6; Rom. 11:1-6)
      3. Este veşnică. Actul respingerii a avut loc în veşnicie, a fost definitivat în veşnicie, şi nici un eveniment care are loc în timp nu îl poate schimba. De asemenea, respingerea priveşte veşnicia celor respinşi (Mat. 25:41; Apoc. 20:10)
    3. Înţelegerea liberală a respingerii. Umaniştii liberali încearcă să elimine tot ce are de a face cu respingerea suverană a lui Dumnezeu, la fel cum fac şi cu alegerea. Din punctul lor de vedere, oamenii se resping singuri, nedorind să accepte darul lui Dumnezeu. Pentru ei, un Dumnezeu care nu oferă tuturor şanse egale este un Dumnezeu crud, tiran şi capricios, şi, mai mult decât atât, nedrept. Aceste acuzaţii sunt nefondate şi impertinente, după cum arată apostolul Pavel în Romani 9. Dumnezeu nu îi datorează nimănui explicaţii pentru ceea ce face şi are putere deplină asupra creaţiei Sale.
    4. În acest punct al studiului, trebuie să ne oprim pentru a face o analiză concisă a textului din Romani 9:9-23. Citiţi pasajul.
      1. Nu există alte versete mai directe care să vorbească despre respingere decât acestea. Tocmai de aceea liberalii/arminienii caută să le răstălmăcească sau să le ignore. Aceste versete reprezintă totodată şi esenţa studiului nostru de până acum – Dumnezeu este suveran absolut asupra creaţiei; omul este incapabil să se salveze şi nu merită harul lui Dumnezeu. Acestea sunt adevăruri scripturale pe care trebuie să le acceptăm, dacă dorim să înţelegem doctrina biblică a respingerii.
      2. Atitudinea şi acţiunile lui Dumnezeu faţă de cei respinşi care reies din acest pasaj sunt următoarele:
    1. Concluzie: deşi acest pasaj este cel mai complex cu privire la respingere, nu este totuşi complet, exhaustiv. Atunci când îl interpretăm, trebuie să luăm în considerare tot ce am învăţat până în acest moment. Aşadar, ştim că Dumnezeu a hotărât înainte de toate să îşi manifeste gloria Sa (prin atributele Sale), de aceea a hotărât crearea a tot ce există, permiterea intrării păcatului în lume, pedepsirea păcatului. El a hotărât crearea unora ca vase de ocară, care la sfârşit vor pieri. Aici se arată suveranitatea Lui (Olarul şi lutul). Lor nu li se acordă binecuvântările speciale ale lui Dumnezeu (harul, îndurarea), pe care nimeni nu le merită, şi la care nu pot avea pretenţie. Din pasaj mai aflăm că Dumnezeu este mânios pe ei, că îi urăşte, că îi suferă cu răbdare cât timp trăiesc pe pământ. Deşi nu ştim ce l-a determinat pe Dumnezeu să arate iubire unor oameni, ştim ce îi determină mânia şi ura Sa dreaptă, anume: păcatul (Ef. 2:1-3; Ps. 5:4, 5; Lev. 20:23; Prov. 6:16-19; Os. 9:15; Zah. 11:8; Mat. 7:23; 25:41). Dumnezeu are dreptul ca suveran să creeze unele fiinţe pentru a le distruge, să se mânie, să urască, să pedepsească fără să ţină cont de vreun motiv, şi fără să dea socoteală la nimeni, dar atunci ar fi un suveran capricios. Dumnezeul nostru nu este un astfel de suveran. El ne-a descoperit motivul pentru care o creaţie a lui va sfârşi în pierzare. El ne-a spus de ce unii sunt urâţi de El – datorită păcatului. Acest lucru trebuie luat în considerare pentru a avea un tablou complet şi corect al doctrinei respingerii. În concluzie, pasajul din Romani 9:10-23 ne învaţă următoarele lucruri: Dumnezeul suveran, drept şi plin de îndurare a făcut o alegere între oameni. El a hotărât destinele tuturor oamenilor înainte ca ei să se nască. Unii vor sluji ca mărturie a îndurării Lui nemăsurate (în ei harul Său va fi glorificat pentru toată eternitatea (Ef. 2:7)), iar alţii vor fi mărturia dreptăţii Sale inflexibile, a urii şi mâniei Lui pentru păcat.

     

     


    Alegerea

    II.1. ALEGEREA

     

    1. Importanţa alegerii. Această doctrină este atât de proeminentă în Scriptură încât cineva nu poate scăpa de ea decât dacă scapă de Biblie, spunea Bishop în Doctrines of Grace. La fel cum suveranitatea lui Dumnezeu se vede pe fiecare pagină a Scripturii, tot aşa se vede şi doctrina alegerii, în toate legăturile lui Dumnezeu cu omul.

     

    1. Dovada alegerii. Doctrina alegerii reiese din:
      1. Afirmaţii clare ale Scripturii cu privire la alegerea anumitor persoane: Marcu 13:27; Luca 18:7; Fapte 13:48; Rom. 9:11-16; Ef. 1:4, 5, 9, 11; Col. 3:12; 2 Tes. 2:13
      2. Folosirea unor expresii ca „ştiinţă mai dinainte”, „a cunoaşte mai dinainte” – aceste expresii le găsim în Scriptură nu doar în sensul lor clasic, acela de „a dobândi cunoştinţă/informaţie intelectuală”, ci în înţelesul lor evreiesc, de „a-ţi fixa privirea asupra cuiva cu un sentiment de bunăvoinţă, de bunătate”, „a avea o afecţiune specială faţă de cineva”, iar aceasta înainte ca persoana să se nască: Rom. 8:28-30; 1 Pet. 1:1, 2; Ier. 1:5
      3. chiar şi „a cunoaşte” are acelaşi înţeles: Ex. 2:25 comp. cu 24; Ex. 33:17; Ps. 1:6; 101:4; Osea 13:5; Naum 1:7; Amos 3:2; Mat. 7:23; Rom. 7:15; 1 Cor. 8:3; Gal. 4:9; 2 Tim. 2:19; Rom. 11:2; 1 Pet. 1:20
        1.                                                                             i.      Exemplu: Mat.7:21-23 – Cristos a cunoscut toate faptele acelor oameni, a cunoscut totul despre ei. Dacă „cunoaşterea” reprezintă cunoaştere a faptelor, atunci afirmaţia Domnului, „niciodată nu v-am cunoscut” este incorectă. Cunoaşterea, deci, înseamnă o cunoaştere a persoanelor, o aprobare şi acceptare a lor (comp. cu Ex. 33:17)
        2. Pasaje care afirmă că Tatăl a dat anumiţi oameni Fiului: Ioan 6:37; 10:29; 17:2, 6, 9; Ef. 1:14; 1 Pet. 2:9
        3. Pasaje care afirmă că ni s-a dat har în Cristos înainte de a fi creaţi: 2 Tim. 1:9; Tit 3:5

     

    1. Definiţie: Alegerea înseamnă selectarea de către Dumnezeu, în veşnicie, a anumitor oameni pentru a-şi manifesta în ei bogăţiile harului, iubirii şi îndurării, spre gloria Lui şi fericirea veşnică a acestora.

     

    1. Autorul alegerii: Toată Scriptura ne arată că Dumnezeu este autorul alegerii. Unul din cele mai clare versete este Ioan 15:16.
      1. Omul Îl alege pe Dumnezeu abia când Dumnezeu i-a schimbat inima (în inima lui, omul fuge de Dumnezeu, este în vrăjmăşie cu El). Nici un om nemântuit nu îl poate alege pe Dumnezeu şi căile Lui (dacă încearcă, vedem că nu se poate ţine pe cale, şi la un moment dat, renunţă: Iosua 24:15, 24)

     

    1. Dreptul lui Dumnezeu de a alegeeste ilustrat în mai multe versete:
      1. Mat. 20:12-15 – Dumnezeu are dreptul, ca stăpân, să acorde mai mult har (favor nemeritat) unora decât altora;
      2. Rom. 9:21 comp. cu Isa. 64:8 şi Ier. 18:3-6. Dumnezeu, ca Olar, ca şi Creator, are dreptul de a face din lut, din creaţie, ceea ce Îi este plăcut
        1.                                                                             i.      Exemplu: dacă un angajator este forţat de cineva să aleagă o persoană pe care nu o doreşte, alegerea lui nu este liberă. Nimeni nu Îl poate forţa pe Dumnezeu să facă ceva ce nu doreşte.
        2. Dumnezeu se foloseşte de acest drept. Alegerea nu a fost o opţiune de care Dumnezeu se putea folosi, dar nu a făcut-o. Dumnezeu a ales, s-a folosit de dreptul Său.

     

    1. Aleşii. Alegerea lui Dumnezeu se extinde asupra:
      1. Îngerilor: 1 Tim. 5:21. Dumnezeu a făcut o alegere între îngeri. Astfel, există îngeri aleşi şi ne-aleşi.
      2. Lui Cristos: Isa. 42:1; Mat. 12:18; 1 Pet. 2:4. Fiul lui Dumnezeu a fost pus deoparte înainte de veşnicii pentru lucrarea specială de răscumpărare. El este o Persoană unică, de aceea este numit „Alesul” lui Dumnezeu. Nimeni nu a fost ales aşa cum a fost ales Cristos de Dumnezeu.
      3. Oamenilor:
        1.                                                                             i.      Ca popor (Israelul: Deut. 14:2; Isa. 44:1-2)
        2.                                                                           ii.      Pentru o anumită slujire:
          1. Împăraţi (1 Sam. 10:24; 1 Sam. 13:14);
          2. Preoţi (Deut. 18:5);
          3. Lucrători (Ex. 31:12; Hagai 2:23);
          4. Profeţi (Ier. 1:5),
          5. Apostoli/predicatori: Luc. 6:13; Ioan 6:70; 13:18; Fapte 9:15 comp. cu Fapte 26:17, 18)
          6.                                                                         iii.      Pentru mântuire: Ioan 15:16, 19; 1 Cor. 1:26-29; Ef. 1:4; 2 Tes. 2:13; Iac. 2:5
          7.                                                                         iv.      Dumnezeu a făcut o alegere între oameni. Unii sunt aleşi, iar alţii ne-aleşi. Există o singură naţiune aleasă de Dumnezeu, Israelul. Există oameni aleşi pentru mântuire (toţi cei mântuiţi au fost aleşi la aceasta), iar dintre ei, Dumnezeu a ales pe unii pentru slujbe speciale (Fapte 9:31; 1 Cor. 12:28; Ef. 4:11).
            1. O alegere implică două lucruri:
              1. cineva care să aleagă
              2. obiecte/persoane din care să se aleagă
                1.                                                                                                                                                                                   i.      Exemplu: Dacă cineva doreşte să cumpere o maşină şi nu există decât una de vânzare, această persoană nu are de unde alege. Dumnezeu a avut de unde alege, fiindcă nu a creat o singură fiinţă
                2. Alegere înseamnă a lua pe unii şi a lăsa pe alţii. Prin alegere, Dumnezeu a făcut o deosebire între oameni, fiindcă însăşi noţiunea de alegere arată că unii au fost luaţi, iar alţii au fost lăsaţi.
                  1. Exemplu: Dacă pe un raft sunt 10 bucăţi din acelaşi produs şi cineva le cumpără pe toate, nu putem vorbi despre o alegere între acele bucăţi. Dumnezeu nu a ales pe toţi oamenii, ci doar pe unii dintre ei

     

    1. Cauza alegerii.
      1. Fiecare alegere pe care o facem se bazează pe anumiţi factori determinanţi.
      2. Cauza alegerii se găseşte în Dumnezeu. Dumnezeu ştie de ce a arătat har unora şi nu altora (Mat. 11:21). Noi, oamenii, nu putem spune de ce. Ştim însă că am fost aleşi:
        1.                                                                             i.      Conform voii Sale suverane (Ef. 1:9, 11).
        2.                                                                           ii.      Datorită iubirii Lui (Ef. 1:4; Deut. 10:15; Rom. 11:2+28); a cunoaşterii speciale (Rom. 8:29-30; 1 Pet. 1:2; etc.),
        3.                                                                         iii.      Prin har, prin nemerit (Rom. 11:5, 6; Ef. 1:4-6)
        4. În alegere, Dumnezeu nu a ţinut cont de faptele noastre bune (1 Cor. 1:29; Rom. 4:4 comp. cu 11:5, 6; 2 Tim. 1:9; Tit. 3:5a) sau rele – faptele bune nu l-au determinat pe Dumnezeu să ne aleagă, faptele rele nu l-au împiedicat să o facă (1 Cor. 1:27-29; Rom. 9:11; Rom. 11:24). Alegerea este nemeritată şi astfel, necondiţionată de om.
          1.                                                                             i.      Liberalii înţeleg alegerea în felul următor: Dumnezeu a privit înainte în timp, a văzut cine va crede (cunoaşterea mai dinainte), şi i-a ales pe aceştia. Există multe motive pentru care o astfel de înţelegere este nebiblică, printre care remarcăm:
            1. Conform acestei idei, alegerea este bazată pe merit (fapte, atitudini, calităţi ale omului). Scriptura afirmă că alegerea nu este prin fapte, ci prin har, prin ne-merit.
            2. Nu Dumnezeu îl alege pe om, ci omul Îl alege pe Dumnezeu.
              1. Exemplu: Dacă cineva adresează o chemare generală unui grup de oameni, iar din acest grup, unii răspund voluntar chemării, nu cel ce cheamă a făcut alegerea, ci cei ce au răspuns au ales să o facă.

    Scriptura afirmă că Dumnezeu este cel care face alegerea, iar aceasta nu depinde de om (Rom. 9:16)

    1. Înţelesul „cunoaşterii” lui Dumnezeu şi-ar pierde sensul, fiindcă pe cei care vor ajunge în iad, Domnul nu îi cunoaşte, deşi le cunoaşte faptele (Mat. 7:23).
    2. În Scriptură nu putem descoperi mai multe cu privire la cauza alegerii, ci suntem nevoiţi să spunem şi noi, ca apostolul Pavel, „O, adîncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cît de nepătrunse sînt judecăţile Lui, şi cît de neînţelese sînt căile Lui! Şi în adevăr, ,,cine a cunoscut gîndul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întîi, ca să aibă de primit înapoi?„ Din El, prin El, şi pentru El sînt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.Rom. 11:33-36

     

    1. Scopul alegeriieste acelaşi cu scopul predestinării:
      1. glorificarea harului Său (Ef. 1:6; Rom. 9:23; 11:36)
      2. glorificarea aleşilor (aducerea lor la sfinţenie, răscumpărarea fiinţelor lor de sub puterea păcatului, acordarea vieţii veşnice, a nemuririi) – Ef. 1:3-12; Rom. 8:29-30; Fapte 13:48; 2 Tim. 2:10

     

    1. Caracteristicile alegerii:
      1. Alegerea este veşnică, ireversibilă
        1.                                                                             i.      Dumnezeu nu se schimbă, planurile Sale nu se schimbă, aşadar, un ales nu poate deveni ne-ales şi invers (Tit 1:2 comp. cu Ioan 17:2; 2 Tim. 2:19)
        2.                                                                           ii.      A fost făcută în veşnicie (Ef. 1:4; 2 Tes. 2:13; Rom. 9:11)
        3.                                                                         iii.      Priveşte nu doar omul în timp, ci ajungerea lui în veşnicie (Rom. 8:29-30)
        4. Este necondiţionată de om (nu a depins de faptele lui, de vreo calitate sau merit al lui) (Rom. 11:5, 6)
        5. Este personală – în alegerea spre mântuire, fiecare om este considerat la modul individual, selecţia aceasta fiind una specifică, personală (Rom. 9:11, 18, 21-23)

     

    1. Alegerea şi predestinarea.
      1. Alegerea este inclusă în predestinare, şi de multe ori, unde se vorbeşte despre predestinare (hotărâre mai dinainte, rânduire), putem subînţelege alegerea şi invers.
        1.                                                                             i.      În Ef. 1:4, 5 alegerea şi predestinarea sunt prezentate separat dar au acelaşi înţeles şi acelaşi scop, punerea deoparte pentru binecuvântări speciale
        2. Alegerea este începutul predestinării – vorbim din perspectivă umană, fiindcă Dumnezeu nu gândeşte în paşi succesivi, la fel ca noi, oamenii.
          1.                                                                             i.      În predestinare, Dumnezeu hotărăşte mai departe crearea aleşilor, îngăduie căderea în păcat, dar hotărăşte şi mijlocul lor de salvare, care este Cristos. Înainte de a începe creaţia, Dumnezeu plănuise fiecare detaliu pentru răscumpărarea aleşilor.