,, Religia care nu este la fel de veche precum Cristos şi Apostolii Săi, este prea nouă pentru mine.” – Joseph Hooke, apologet baptist englez .

Posts tagged “predestinare

Efeseni 2 de Aurel Munteanu

 

Efeseni 2

Studiu Grup

,,Mărețul Har”

v.1: και υμας οντας νεκρους τοις παραπτωμασιν και ταις αμαρτιαις

şi voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre

Începând de la acest verset, apostolul Pavel mută atenția fraților din Efes de la bogățiile harului răscumpărător la starea în care i-a găsit Duhul Sfânt pe ei înainte de a fi salvați. În acest sens le aduce aminte de moartea spirituală moștenită din Adam.

și voi. ,,Voi” de aici sunt frații ce erau mădulare ale trupului Adunării din Efes. Numindu-i în felul acesta, îi readuce cu picioarele pe pământ la realitatea existentă după ce s-au bucurat câteva momente de mântuirea pozițională descrisă în versetele de început ale epistolei.

erați morți. Pavel introduce acum doctrina biblică a incapacității umane sau depravării totale. Această moarte spirituală a survenit exact în clipa când Adam și Eva au mâncat din fructul cunoștinței binelui și răului, călcând porunca revelată a lui Dumnezeu. În acel moment duhul lor a murit și intelectul, conștiința, sentimentele și voința i-au fost ruinate de păcat. De atunci toți urmașii născuți după chipul lui Adam căzut, acționează conform naturii sale păcătoase și duhului mort.

Cuvântul de aici este nekrous și apare de 130 de ori în Noul Testament. Această incapacitate sau depravare totală a omului, nu înseamnă că fiecare om este cât poate fi el de rău, ci aceasta înseamnă că fiecare parte a omului a fost afectată în mod negativ de păcat.

Datorită acestei morți, după păcat oamenii nu mai pot să:

caute pe Dumnezeu într-un mod mântuitor – Romani 3.11.

– se bazeze pe inima lor – Ieremia 17.9

– aibe posibilitatea de a alege cui să slujească lui Dumnezeu sau Satanei deoarece se nasc sclavi în cursa Satanei – 2 Timotei 2.26.

– susțină teoria voinței la punctul zero, pentru că toți au voința captivă naturii lor – Ieremia 13.23.

– vină singuri la Dumnezeu fără să fie trași sau fără să le fie dat de sus – Ioan 6.44, 65.

în greşelile şi în păcatele voastre. Acesta este mediul în care trăiește omul mort spiritual. Acest mediu al greșelilor și păcatelor este izvorât din moartea spirituală. Moartea spirituală este cauza și efectele sunt greșelile și păcatele. Noi nu suntem păcătoși deoarece păcătuim continuu, ci suntem păcătoși și morți datorită păcatului lui Adam. Pentru omul neregenerat de sus, a trăi în păcate și greșeli este ceva natural, este o normalitate, în acest mediu el se simte ca peștele în apă. Sfințenia, pocăința, credința mântuitoare, neprihănirea, pentru el sunt străine. Nu îi sunt în natură și nu le agreează. Este ca și când ai scoate peștele din apă și l-ai ține pe nisipul fierbinte de pe malul apei.

v.2: εν αις ποτε περιεπατησατε κατα τον αιωνα του κοσμου τουτου κατα τον αρχοντα της εξουσιας του αερος του πνευματος του νυν ενεργουντος εν τοις υιοις της απειθειας

în care aţi umblat odinioară, potrivit veacului lumii acesteia, după căpetenia autorităţii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării;

în care aţi umblat odinioară. Înainte de a fi născuți din nou, efesenii aleși, umblaseră la fel ca lumea pierdută în greșeli și păcate. Calea lor era calea lumii, plăcerile lor erau plăcerile cărnii și natura lor nu se deosebea cu nimic de a celorlalți. Harul acordat înainte de veci, mântuirea poziținonală în Cristos și nașterea din nou lucrată de Duhul, a fost singurele lucruri care a făcut diferența între ei și ceilalți efeseni.

potrivit veacului lumii acesteia. Ei cu toții umblau după standardul și criteriile ridicate de secolul în care trăiau. Erau influențați de moda lumii în care trăiau, de vocabularul ei, de viciile ei, de idolatria și imoralitatea ei. Această afirmație taie pretenția multora că omul mort spiritual umblă sau caută pe Cristos în mod mântuitor.

după căpetenia autorităţii văzduhului. Ba mai mult, nu numai că erau influențați în trăirea lor, de natura lor pervertită, și de lumea în care trăiau, erau influențați și de Satan. El este căpetenia autorității văzduhului. Aici apostolul arată clar cine este dumnezeul veacului în care trăiau și cine este coordonatorul tuturor oamenilor care au duhurile moarte în ei însăși.

Versetul mai scoate în evidență și faptul că există ierarhii demonice pe diferite ranguri care au căpetenii peste ele. Aceste autorități chiar dacă nu sunt prea des menționate în Scriptură, ele există.

a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Acest duh de rebeliune al căpeteniei răzvrătite care a pătruns în omenire prin păcatul adamic, lucra atunci cât și acum în cei care sunt fii ai neascultării. Fiii aceștia ai neascultării face referire probabil la aleșii încă neregenerați care nu îi putem deosebi cu nimic de fiii pierzării.

v.3: εν οις και ημεις παντες ανεστραφημεν ποτε εν ταις επιθυμιαις της σαρκος ημων ποιουντες τα θεληματα της σαρκος και των διανοιων και ημεν τεκνα φυσει οργης ως και οι λοιποι

printre care şi noi toţi trăiam odinioară în poftele cărnii noastre, făcând voia cărnii şi a gândurilor şi eram, din fire, copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.

printre care şi noi toţi trăiam odinioară în poftele cărnii noastre. De la acest verset, vedem că apostolul Pavel se introduce și pe el împreună cu toți iudeii mântuiți ca fiind părtași naturii moarte căpătate în urma păcatului adamic. Chiar dacă au avut întâietate între națiuni prin alegerea națională, atât evreii cât și celelalte neamuri au moștenit păcatul, poftele și natura stricăcioasă supusă putrezirii. Chiar dacă era fariseu după cea mai îngustă partidă, până nu a fost înviat de Duhul pe drumul Damascului, se degrada și se descompunea în greșeli și păcate ca toți ceilalți.

făcând voia cărnii şi a gândurilor. Orice om mort spiritual este sclav păcatului și Satanei cum a arătat apostolul în versetele de mai sus. Voința omului mort, este sclavă naturii păcătoase moștenite. Nu este la punctul zero cum se laudă umaniștii. Ea este sclavă intelectului pervertit de păcat, conștinței, dar mai ales sentimentelor! Din păcate cele mai multe decizii în viața omului sunt luate de multitudinea sentimentelor care îmboldesc omul din interior, fără să mai treacă informația prin filtrul intelectului.

Din păcate azi, mulți oameni atribuie voinţei atributul libertăţii. Aceştia fac din voinţă o entitate independentă de restul fiinţei umane. Prin aceasta, ei afirmă că viaţa omului este condusă de voinţă, el având capacitatea de a alege lucruri spirituale, de a se hotărî pentru Cristos, etc.

Biblia ne învaţă că nu voinţa este centrul fiinţei umane, care ne conduce vieţile,

aşa cum se predică de mulţi astăzi, ci inima (inima aici fiind sufletul Marcu 7:21.).

Alegerile pe care le facem (actele voinţei) sunt INFLUENŢATE de modul în care

interpretăm şi judecăm posibilităţile, de preferinţe, dorinţe, de prejudecăţi,

înclinaţii şi chiar instincte. Voinţa ia în considerare toţi factorii de mai sus şi este

influenţată de cel mai puternic dintre aceştia.

şi eram, din fire, copii ai mâniei, ca şi ceilalţi. Există în Biblie 3 feluri de copiii:

1) copiii ai lui Dumnezeu – Galateni 4.6.

2) copiii ai mâniei – Ef. 2.3.

3) copiii care au de tată pe diavolul – Ioan 8.44. (Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru..).

Copiii lui Dumnezeu sunt aleșii care au fost deja născuți din nou.

Copiii ai mâniei sunt numiți aleșii înainte de clipa nașterii din nou.

Copiii diavolului sunt toți aceia care nu au numele scris în Cartea Vieții Mielului.

v.4: ο δε θεος πλουσιος ων εν ελεει δια την πολλην αγαπην αυτου ην ηγαπησεν ημας

Dar Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru dragostea Lui mare cu care ne-a iubit

Dar Dumnezeu. În ciuda faptului, că eram morți influențați de lume, diavol și natura noastră moartă, Pavel scrie ,,Dar Dumnezeu”! Nu noi, prin noi, ci ,,Dumnezeu”! Acolo este un mare ,,Dar”, prepoziție care face legătura cu starea noastră dinainte.

În acest moment, apostolul mută din nou atenția de la om, punând reflectorul pe Dumnezeu și lucrarea Sa regeneratoare. De la versetul 4, Pavel începe să le descrie firul regenerarii lor, fir care ajunge până în prezent. După ce le-a descris mantuirea pozițională în Cristos, după ce le descrie moartea spirituală în care s-au complăcut odonioară, acum apostolul le descrie cum s-a produs aducerea lor la viață.

fiind bogat în îndurare. Apostolul îi duce din nou la început cu gândul în capitolul 1 cu 3, când descrie bogăția nemărginită a harului. Datorită acestei abundențe de îndurare au căpătat ei salvare. În ciuda ruinei spirituale ce se găsea în ei înainte de a fi născuți din nou.

pentru dragostea Lui mare cu care ne-a iubit. Dragostea agape, cea jertfitoare, nescimbată și necondiționată, aceasta a fost cea care ne-a adus mântuirea. Ne-a iubit cu o dragoste pe care noi nu ne-o putem imagina. Cu cât noi îl uram mai mult și ne strângeam o comoară de mânie și mai mare, cu atât mai mult dragostea Lui se revarsa peste noi.

Vă reamintesc că dragostea aceasta agape a fost dăruită din veșnicie, pe când noi nici nu existam. Ea este una veșnică și de aceea rămâne tot veșnică. Nu se schimbă în derularea timpului când se desfășoară planul etern. Ea rămâne constantă pentru noi. A fost aceeaș pe când eram morți spiritual, după ce am fost aduși la viață și va rămâne și în veșnicie. Dacă s-ar schimba, nu am mai avea un Dumnezeu imuabil.

v.5: και οντας ημας νεκρους τοις παραπτωμασιν συνεζωοποιησεν τω χριστω χαριτι εστε σεσωσμενοι

fiind şi noi morţi în greşeli, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos, prin har sunteţi mântuiţi

– fiind şi noi morţi în greşeli, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos. În ciuda faptului că eram morți, după bogăția harului milei și îndurării cu care ne-a iubit, ne-a înviat mai întâi. Această înviere spirituală este tot acțiunea Lui, la fel ca toate celelalte dinainte. Diferența este că această acțiune de înviere spirituală a fost lucrată în derularea timpului, la ceasul hotărât în planul de înainte de a fi timpul.

El ne-a adus la viață, nu noi ne-am adus la viață. El este sursa vieții. Ne-a adus datorită hotărârii Sale suverane. Am fost născuţi nu din sânge, nici din voia cărnii, nici din voia omului, ci din Dumnezeu – Ioan 1.13.

prin har sunteţi mântuiţi. Acesta este harul dat în Cristos înainte de veci! Nu pe merite, atitudini, fapte sau decizii, ci contrar a tot ce poate găsi. Gândiți-vă că lucrul acesta este accentuat mereu de Pavel în capitolul 1.

Moartea și nemeritul personal, pe de-o parte , abundența milei, dragostei și îndurări pe de alta. De aceea nimeni nu poate vedea și pricepe gloria harului atâta timp cât nu este regenerat. Mortul nu-și poate înțelege ruina spirituală, de fapt nici nu știe că este mort, decât mental. Doar cei care au luat contact cu evanghelia au auzit aceasta, ceilalți locuitori ai planetei nici nu știu. De aceea este numit har chiar și faptul că am fost născuți într-un secol, într-o anume regiune geografică sau familie unde putem auzi. Trei sferturi din populația lumii nu are parte de harul acesta.

v.6: και συνηγειρεν και συνεκαθισεν εν τοις επουρανιοις εν χριστω ιησου

şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în cele cereşti, în Hristos Isus,

şi ne-a înviat împreună. El ne-a înviat, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos. Acțiunea învierii este strict meritul Lui. Aici Pavel se include și el alături de Efeseni. Această aducere la viață a avut loc în momentul în care Cristos a înviat în ziua întâi a săptămânii. De aceea botezul nostru nu este asemănat numai cu moartea, îngroparea și învierea Domnului, ci este asemănat cu moartea noastră față de păcat, cu îngroparea și învierea noastră în Cristos.

şi ne-a aşezat împreună în cele cereşti, în Hristos Isus. Această acțiune s-a petrecut tot în acel moment al învierii Lui și nu în momentul nașterii noastre din nou. În planul etern eram văzuți acolo datorită celor hotărâte în sfat, dar realizată această așezare în cele cerești în Cristos, s-a produs după momentul morții, îngropării și învierii Lui.

A sta în Cristos în cele cerești arată, măreția și nemărginita glorie a milei și îndurării Sale. Arată și siguranța eternă a salvării în Cristos. De acolo nimeni nu te poate smulge! Nici oamenii, nici Satana și nici chiar tu însuți. Cei despre care ni se povestește nouă că au picat, nu au fost niciodată în Cristos ridicați atât de sus. Despre aleșii în Cristos se spune:

,,Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu” – Ioan 10.28-29.

v.7: ινα ενδειξηται εν τοις αιωσιν τοις επερχομενοις τον υπερβαλλοντα πλουτον της χαριτος αυτου εν χρηστοτητι εφ ημας εν χριστω ιησου

ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătate faţă de noi, în Hristos Isus.

– ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său. Toate câte a făcut pentru noi, le-a făcut din abundența bogățiilor Sale. Bogății acordate contrar a ceea ce meritam. Fapt pentru care vom servi la toată oastea cerească drept dovadă a milei și îndurării nesfârșite. Prin această prezență a noastră și prin semnele lăsate la Golgota, vor glorifica și mai mult harul revărsat de Creator.

– în bunătate faţă de noi, în Hristos Isus. Dacă nu exista bunătate arătată față de nemerituoși nu se învăța ce era harul. Azi din păcate se predică, un har merituos, har pe care tu îl alegi sau îl respingi după bunul plac. Harul este privit ca un lucru la care îți dai acordul sau îți faci partea. Îl accepți sau îl respingi după propriul plac. Nu mai este suveran acordat, ci în funcție de voința ta ruinată. Fraților, acesta nu este har! Este lucrare omenească!

v.8: τη γαρ χαριτι εστε σεσωσμενοι δια της πιστεως και τουτο ουκ εξ υμων θεου το δωρον

Pentru că prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu de la voi; este darul lui Dumnezeu:

Pentru că prin har sunteţi mântuiţi. Apostolul Pavel accentuează încă odată aleșilor din Efes, faptul că mântuirea lor este un favor nemeritat. O grațiere din starea de vrășmaș, stare care nu pretindea nicicând un favor atât de mare.

De la acest verset, autorul începe să le demonstreze sfinților din Efes că de la început până la sfârșit, ei nu au nici cel mai mic aport sau merit în mântuirea sufletului lor. Dacă mai devreme le-a desfășurat înaintea ochilor lor planul etern și mântuirea pozițională în Cristos, acum începe să le taie orice speranță de a se încrede în proria salvare. Primul lucru pe care începe să-l demonteze este credința.

şi aceasta nu de la voi; este darul lui Dumnezeu. Vă dați seama ce începe Pavel să explice pas cu pas?

– păi în primul rând că hotărârea mântuirii lor nu ține de ei, ci de bunul plac al lui Dumnezeu

– în al doilea rând că Isus Domnul moare pentru ei când erau în postura de vrășmaș, iertându-le toate păcatele

– în al treilea rând Duhul îi aduce la viață din morți, fără ca ei să aibe vre-o contribuție

– acum le spune că însăși credința pe care ei o au în Cristos Domnul, și aceasta este primită de sus în dar

Deci până la acest punct totul este har, abundență a bogățiilor nesfârșite acordate în Preaiubitul Său!

Mulți la acest verset încearcă să spună că harul este darul lui Dumnezeu, lăsând credința ca parte a omului în mântuire. Lucrul acesta este fals, deoarece omul mort spiritual nu are credința mântuitoare izvorând din el. Lui îi este dată din afară. Despre oameni se spune că ,, nu toți au credința” – 2 Tesaloniceni 3.2.

Dar atât harul este un dar de la Dumnezeu (Rom. 5.15: Dar darul de har nu este ca şi greşeala);

El ne-a dat nașterea din nou (Iacov 1.18: El, de bunavoia Lui, ne-a nascut prin Cuvantul adevarului, ca sa fim un fel de parga a fapturilor Lui )

pocăința este un dar de la Dumnezeu (F.A.11.18: Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa );

credința este un dar de la Dumnezeu (Ef.2.8: și aceasta nu de la voi; este darul lui Dumnezeu);

voința și înfăptuirea vin tot de la Domnul (Filipeni 2.13: Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.);

faptele bune ne-au fost rânduite mai dinainte ca să umblăm în ele (Efeseni 2.10: am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.);

mantuirea vine de la Domnul (Iona 2.9. Mântuirea vine de la Domnul.);

El ne-a dat în dar tot în ceea ce privește viața spirituală (2Petru 1. 3-4: Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti,)

Dumnezeu îi ajută pe aleși să persevereze pe cale păstrându-i până la final (2 Timotei 1.12: Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea.)

Asta încearcă Pavel să le transmită, și anume că totul este dar, dat de sus așa cum a amintit cu altă ocazie aleșilor din Corint:

,,Pentru că cine te face deosebit? Şi ce lucru ai tu, pe care s nu-l fi primit? Iar dacă ai şi primit, de ce te lauzi ca şi cum n-ai fi primit?” (1 Cor.4.7.)

v.9: ουκ εξ εργων ινα μη τις καυχησηται

nu din fapte, ca să nu se laude nimeni.

– nu din fapte. De ce? Ca harul să rămână har! Romani 11.5-6:

,,Tot aşa, şi în vremea de faţă, este o rămăşiţă datorită unei alegeri prin har. Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri, harul n-ar mai fi har. Şi dacă este prin fapte, nu mai este prin har; altminteri, fapta n-ar mai fi faptă.”

Întrebarea mea pentru toți care cred că au făcut ceva ca să fie mântuiți este: ,, Ce ați mai putea adăuga voi, pe lângă toate câte a hotărât și a făcut Domnul? De ce nu vă place harul suveran și gratuit?” Altă soluție pentru salvarea sufletului nu există! Harul este singura soluție agreată de Dumnezeu. De ce în felul acesta? Pentru că Dumnezeu este suveran și lucrează după cum dorește mântuirea copiilor Săi.

– ca să nu se laude nimeni. Motivul pentru care Domnul face mântuirea prin har gratuit și suveran, este ca să nu existe nici un gram de laudă în om.

De ce toate lucrate în felul acesta? Ca să fie har deplin, har din abundență! Să nu existe merit uman în salvare, să nu existe laudă, să nu existe mândrie în cer în alesul înfiat! Să fie smerenie și lăudat El pentru TOT! Omul să nu găsească nici o îndreptățire cât de mică!

Cât de periculos este să umbrești sau să încerci să furi din gloria lui Dumnezeu. A face lucrul acesta este un sacrilegiu (profanare a unui lucru considerat sfânt)! Știm cu toții că Satana a încercat lucrul acesta și cunoaștem ce a urmat după.

v.10: αυτου γαρ εσμεν ποιημα κτισθεντες εν χριστω ιησου επι εργοις αγαθοις οις προητοιμασεν ο θεος ινα εν αυτοις περιπατησωμεν

Pentru că suntem lucrarea Sa, creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele.

pentru că suntem lucrarea Sa, creaţi în Hristos Isus. Toți cei aleși pentru înfiere sunt lucrarea Lui de la început până la sfârșit. Am fost creați după chipul lui Cristos la nașterea din nou (2Cor.5.17). Fără această recreare după imaginea lui Dumnezeu Fiul, nimeni nu ar ajunge în cer. Toți care moștenesc chipul lui Adam căzut, nu pot intra în glorie. Această lucrare nu ține de trup deocamdată, ci de omul dinlăuntru, cel care trebuie sa se asemene din zi în zi, tot mai mult cu cel al Domnului Isus. Trupul va fi și el glorificat dar nu acum ci la răpire.

pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele. În acest aspect al creări în Cristos, ni s-au predestinat chiar și faptele bune ca să umblăm prin ele. Nu umblăm ca să căpătam mântuirea ci umblăm în ele, deoarece o avem. Faptele bune nu sunt cauza mântuirii noastre (s-a spus că harul este cauza), ci efectele. Arătăm în exterior ceea ce Domnul a lucrat în interior în omul dinlăuntru.

Ele au fost pregătite dinainte, de când s-a făcut planul etern, de când a fost luată hotărârea de a fi înfiați. Nu noi ni le-am pregătit ci Dumnezeu în providența Sa.

Providență conform DEX: Planul divin prin care este prevăzut și orientat cursul evenimentelor astfel încât Universul, ca întreg, și creaturile individuale să realizeze scopurile stabilite de Dumnezeu.

Pentru aceste fapte bune, pe care ni le-a predestinat Domnul să umblăm în ele, într-o zi o să fim răsplătiți. Ce lovitură pentru ,,eul personal”! Să nu fie el lăsat să facă nimic pentru propria salvare sau pentru propria glorie. Să nu aibe nici cel mai mic merit, nici o fărâmă de laudă, ce chin grozav pentru el! Scriptura spune că dacă facem ceva, să spunem că ,,suntem niște robi netrebnici, am făcut ce eram datori să facem” – Luca 17.10.

v.11: διο μνημονευετε οτι υμεις ποτε τα εθνη εν σαρκι οι λεγομενοι ακροβυστια υπο της λεγομενης περιτομης εν σαρκι χειροποιητου

De aceea, amintiţi-vă că voi, odinioară naţiuni în carne, care eraţi numiţi necircumcizie de către cei numiţi circumcizie, făcută de mână în carne,

De aceea, amintiţi-vă că voi, odinioară naţiuni în carne. Versetul 11, reia ideea de la versetul 3, unde Pavel le aduce aminte fraților din Efes, că odinioară au fost morți spiritual. Nu numai atât, erau chiar dintre națiuni după nașterea fizică. Acest fapt îi scotea întrutotul în afara Legii Legământului de pe Sinai. Erau priviți ca păgâni necurați. Sirofenicianca în discuția cu Domnul, arată denumirea ce o aveau neamurile din partea evreilor: căței.

,,A fi națiuni în carne”, arată că ei frații din Efes, cât și noi celelalte neamuri eram depărtați de Dumnezeu, atât din punct de vedere fizic, cât și spiritual.

– care eraţi numiţi necircumcizie de către cei numiţi circumcizie, făcută de mână în carne. A fi numit necircumcis însemna să nu ai parte de Legământul Avraamic.

Circumcizia era semnul Legământului lui Dumnezeu cu Avraam și seminția lui după el: Geneza 17.11. Cine nu era tăiat împrejur, trebuia omorât. Aici circumcizia era una făcută de om, ce lăsa un semn vizibil exterior. Nu este vorba de circumcizia inimii care este făcută de Duhul Sfânt, care este o metaforă a nașterii din nou.

Aici vreau să precizez spre a nu se crea confuzie: faptul că erai circumcis în carne, nu îți garanta că era mântuit spiritual. Circumcizia în carne avea beneficiile ei, pe când circumcizia inimii era infinit mai superioară (nașterea din nou). Prima privea carnea, cea de a doua duhul uman.

v. 12:οτι ητε εν τω καιρω εκεινω χωρις χριστου απηλλοτριωμενοι της πολιτειας του ισραηλ και ξενοι των διαθηκων της επαγγελιας ελπιδα μη εχοντες και αθεοι εν τω κοσμω

eraţi fără Hristos în timpul acela, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de legămintele promisiunii, neavând speranţă şi fără Dumnezeu în lume.

eraţi fără Hristos în timpul acela. Arată faptul că cei ce erau cuprinși în Legământul Avraamic, în ciuda faptului că erau circumciși în carne, erau mântuiți tot prin Cristos Domnul ! Singura diferență între noi și ei este că noi privim în urmă către jertfă și ei priveau înainte.

Mulți cred că în perioada Avraam – Moise erau mântuiți prin conștiință iar, în perioada Moise – Cincizecime au fost mântuiți prin ținerea Legii de pe Sinai (a celor 613 porunci). Este fals! Mântuirea a fost prin har, prin naștere de sus, prin credință încă de la început și va fi naschimbată până la sfârșitul omeniri. Din veșnicie în veșnicie este prin har!

Versetul sugerează că efesenii nu aveau nici o șansă de mântuire în timpul acela prin nașterea fizică, nu știau nimic de Legământul Avraamic și de promisiunea făcută în Cristos. În afara lui Cristos, nu exista mântuire.

înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de legămintele promisiunii. Aici arată faptul că nu erau nici măcar prozeliți. De obicei cam toate neamurile dimprejurul Israelului, urau atât Israelul cât și pe Dumnezeul lor care făcuse Legământ cu ei.

neavând speranţă şi fără Dumnezeu în lume. Aici arată faptul că toate popoarele în afara Israelului, nu aveau parte de Dumnezeul adevărat și de cunoașterea Sa. Ei aveau mulțimi de idoli, dar aceștia nu erau Yahweh Elohim. Dacă nu ai pe Dumnezeul adevărat ești pierdut. Ești fără speranță!

Fără Dumnezeu în lume, în limba greacă este: atheoi. Acest cuvânt apare doar o singură dată în Noul Testament. Cuvânt de la care provine românescul ateu. Pierdut, fără speranță, ateu! Cuvinte care cântăresc foarte greu pentru cei ce promovează ideea mântuirii prin conștiință, pentru cei care nu știu niciodată de Dumnezeu și nu au auzit evanghelia lui Cristos! Să spui că un ateu (om fără Dumnezeul adevărat) este mântuit prin conștiință, este un lucru nescriptural. Ba mai mult, este foarte periculos deoarece deschizi porți și poteci de mântuire pe care Dumnezeu nu le deschide.

v.13: νυνι δε εν χριστω ιησου υμεις οι ποτε οντες μακραν εγγυς εγενηθητε εν τω αιματι του χριστου

Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi departe, v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos.

Dar acum. Expresia aceasta are directă legătură cu versetul 4, unde scrie anumitor atei, Domnul le-a făcut parte de har prin bogăția îndurării Sale.

în Hristos Isus. Numai în Cristos Domnul a fost posibilă apropierea lor de Dumnezeu.

care odinioară eraţi departe, v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos. În ciuda faptului că erau departe fără speranță, planul lui Dumnezeu era ca să fie aduși aproape.

Expresia ,,v-ați apropiat”, în greacă tradusă literal este ,,ați fost aduși aproape”. Versetul scoate în evidență că aducerea nu a fost lucrarea lor ci a lui Dumnezeu. Au fost aduși aproape nu prin ,,voința lor liberă”, acceptarea ofertei, predare în urma unei invitații, rugăciunea păcătosului, etc.. . Au fost aduși datorită hotărârii luate în planul etern, așa cum le-a spus apostolul în cap 1.4-12.

Apropierea s-a făcut prin sângele vărsat al lui Isus Mielul de jertfă, sânge ce era pecetea sau semnul Noului Legământ necondiționat în Cristos Isus. Ei erau depărtați prin Legea lui Moise, dar apropiați prin Legea lui Cristos.

v.14: αυτος γαρ εστιν η ειρηνη ημων ο ποιησας τα αμφοτερα εν και το μεσοτοιχον του φραγμου λυσας

Pentru că El este pacea noastră, care din cei doi a făcut unul şi a surpat zidul din mijloc al îngrădirii,

Pentru că El este pacea noastră. Versetul începe prin a arăta că Isus este Cel care a plătit prețul răscumpărător pentru ca noi să fim împăcați cu Tatăl. Plătind, El a stins mânia Tatălui și datoria noastră pe care noi nu o puteam plăti. În El, au fost unii dintre evreii circumciși cât și dintre neamurile atee, care au găsit pace spirituală în urma nașterii din nou. Asta înseamnă că din doi a făcut unul.

Din evreii aleși și neamurile fară Dumnezeu, El și-a mântuit oameni formând un popor. În Legământul Nou de acum a surpat zidul Legii lui Moise în totalitate (inclusiv cele zece cuvinte de pe tablele de piatră), zid ce despărțea neamurile de evrei și binecuvântările lor.

Chiar în ansamblul clădirilor din curtea Templului, era un zid fizic ce delimita accesul neamurilor în Templul propriuzis. Dacă cineva neevreu, trecea de acest zid era ucis (ex. din F.A.21.29, când Pavel era acuzat că a introdus în Templu pe Trofim efeseanul)

care din cei doi a făcut unul. Din evreul născut din nou și barbarul născut din nou.

şi a surpat zidul din mijloc al îngrădirii. Această surpare a zidului Legii lui Moise și conlucrarea lor ca un singur trup se vede cel mai bine în Adunarea Noului Legământ. Evreilor de sinagogă nu le-a plăcut deloc această surpare a zidului și nici chiar Adunării lui Cristos. Ucenicilor le-a fost greu și lor la început să accepte că mântuiții dintre neamuri au parte la fel ca și ei de aceste binecuvântări ale harului (vezi episodul din F.A.11.1-18.).

Zidul a fost dărâmat acum, ca să se facă loc altei promisiuni făcute tot lui Avraam despre care vorbește Iacov fratele Domnului în – F.A. 15.13-18. Aceasta era taina ascunsă de veacuri.

Chiar dacă în Legământul actual, zidul este surpat, asta nu înseamnă că alegerea națională a poporului evreu a fost desființată. Domnul se va întoarce la ei când se va împlini numărul celor aleși dintre neamuri – Romani 11.

El a surpat zidul:

– nu ca să-i uniformizeze pe oameni deoarece toți erau la fel – fără merit. Zidul era problema nu oamenii de dincolo de zid.

– ca să aducă pe răscumpărați împreună (mai am și alte oi care nu sunt din staulul acesta)

– ca să fie Domn pentru toți și peste toți.

v.15ην εχθραν εν τη σαρκι αυτου τον νομον των εντολων εν δογμασιν καταργησας ινα τους δυο κτιση εν εαυτω εις ενα καινον ανθρωπον ποιων ειρηνην

după ce a desfiinţat în carnea Sa vrăjmăşia, legea poruncilor cuprinsă în rânduieli, pentru ca pe cei doi să-i creeze în Sine într-un singur om nou, făcând pace;

după ce a desfiinţat în carnea Sa vrăjmăşia, legea poruncilor cuprinsă în rânduieli. Vrășmășia desfințată între neamuri și evrei era Legea lui Moise formată din legea ceremonială, sanitară, civilă și morală. Legea în tot ansamblul ei care avea ca vârf de lance cele 10 porunci scrise cu degetul lui Dumnezeu pe tablele de piatră la Sinai. A surpat chiar legea sabatelor săptămânale, anuale (din 7 în 7 ani și anii de jubileu) sau a zilelor mari de sabat cu care începeau sărbătorile evreiești. Sabatul fiind semnul legământului cu poporul evreu pe Sinai.

Locul Legii lui Moise a fost luat de Noul Legământ încheiat în sângele Lui Cristos. Cu privire la vechea Lege, Isus Domnul spunea: ,, ați auzit că s-a spus, dar EU vă spun”. Legea lui Cristos de acum are un stadard mult mai înalt decât al lui Moise.

Dacă Domnul Cristos, nu surpa zidul desfințând Legea și schimbând Legământul cel vechi, noi eram tot fără speranță, fără Dumnezeu în lume, fără promisiuni!

Chiar dacă deveneam prozeliți eram priviți ca inferiori ca un adaos, ca o anexă și nu ca și corp principal. Din păcate chiar celor 12 apostoli le-a luat mult timp până ar accepta ideea că Dumnezeu a introdus și pe aleșii dintre neamuri – F.A. 10 și 11.

pentru ca pe cei doi să-i creeze în Sine într-un singur om nou, făcând pace. Desfințând Legea lui Moise, următorul pas a fost să creeze în Sine un om mântuit atât dintre evrei și neamuri care să urmeze, să iubească și să împlinească aceeaș Lege. Acest om nou nu era supus Legii lui Moise, tradiției rabinice sau idolilor ci era ascultător de Legea lui Cristos. Fie că era iudeu, grec, roman, dac, sau mongol, trăiau în armonie socială, culturală și spirituală.

Acest om nou se vede foarte bine portretizat în natura nouă a lui Pavel, Luca, Timotei, Onisim, a aleșilor efeseni, conlucrând după Legea lui Cristos, ca un tot unitar în Marea Trimitere, încercând să ducă vestea bună până la marginile pământului.

v.16:και αποκαταλλαξη τους αμφοτερους εν ενι σωματι τω θεω δια του σταυρου αποκτεινας την εχθραν εν αυτω

şi ca să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce, după ce, prin ea, a omorât vrăjmăşia.

– şi ca să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce. Atât evreul ales cât și alesul dintre neamuri au fost împăcați cu Dumnezeu prin jertfa de pe Golgota. Amândoi erau pe poziția de vrașmaș datorită păcatului adamic. Reconcilierea (apokatallaxē) lor cu Dumnezeu a fost posibilă printr-un singur trup sfânt răstignit pe stâlp. Asta înseamnă că atât evreul cât și cel dintre neamuri are o singură cale de mântuire – nu conștiința, nu Legea mozaică, nu cele zece porunci, nu ținerea sabatului, nu circumcizia în carne, ci moartea substituitivă a lui Cristos!

după ce, prin ea, a omorât vrăjmăşia. Moartea vrășmășiei Legii, s-a produs când El a împlinit Legea în toate aspectele ei pentru noi. El a fost singurul ce putea împlini Legea lui Moise. Nici evreii și nici neamurile nu o puteau împlini. Ca finalitate a împlinirii Legii era blestemul și moartea prin atârnarea pe lemn:

Caci toti cei ce se bizuie pe faptele Legii sunt sub blestem; pentru ca este scris: „Blestemat este oricine nu staruie in toate lucrurile scrise in cartea Legii, ca sa le faca.” (Gal.3:10)

Hristos ne-a rascumparat din blestemul Legii, facandu-Se blestem pentru noi – fiindca este scris: „Blestemat e oricine este atarnat pe lemn” – (Gal.3:13)

v.17: και ελθων ευηγγελισατο ειρηνην υμιν τοις μακραν και τοις εγγυς

Şi, venind, a vestit Evanghelia: pace vouă celor de departe şi pace celor de aproape

– Şi, venind, a vestit Evanghelia. Aici face referire la începutul lucrării Sale pământești când după botez a început să predice spunând:

,,Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” – Mc. 1.15b.

Nu cred că se referă la întrupare. Vestirea evangheliei este mijlocul prin care El devine pacea noastră. Apropiind de Dumnezeu pe cei de departe (aleșii dintre neamuri), cât și pe cei de aproape (aleșii din cele 12 triburi ale lui Israel).

v.18: οτι δι αυτου εχομεν την προσαγωγην οι αμφοτεροι εν ενι πνευματι προς τον πατερα

Pentru că, prin El, avem şi unii şi alţii intrare la Tatăl, într-un singur Duh.

– Pentru că, prin El. Există o singură cale de a ajunge la Dumnezeu – jertfa lui Isus din Nazaret. În nimeni altul nu există mântuire (F.A.4.12), căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos care S-a dat pe Sine însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi (1Timotei 2.5-6.).

avem şi unii şi alţii intrare la Tatăl, într-un singur Duh. Isus Marele nostru Substitut și Răscumpărător, ne-a făcut nouă aleșilor dintre neamuri și dintre evrei, intrare liberă la Tatăl prin iertarea păcatelor:

,,Dar acolo unde este iertare de păcate nu mai este nevoie de jertfă pentru păcat. Astfel, dar, fraților, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă și vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său” (Evrei 10: 18-20).

Intrarea la Tatăl nu este un merit personal, ci al conlucrării Dumnezeului Triunic care ne-a făcut posibil acest favor de har, datorită bogățiilor gloriei Sale. În urma nașterii din nou și a locuirii permanente a Duhului Sfânt în noi avem acces direct la tronul de har al Tatălui. Toate acestea datorită faptului că Isus a rupt perdeaua trupului Său pe Golgota, atât pentru aleșii evrei cât și aleșii dintre neamuri.

v.19: αρα ουν ουκετι εστε ξενοι και παροικοι αλλα συμπολιται των αγιων και οικειοι του θεου

v.20: εποικοδομηθεντες επι τω θεμελιω των αποστολων και προφητων οντος ακρογωνιαιου αυτου ιησου χριστου

Aşadar nu mai sunteţi străini şi locuitori temporari, ci sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi ai casei lui Dumnezeu,

fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra de unghi fiind Isus Hristos Însuşi,

Aşadar nu mai sunteţi străini şi locuitori temporari. Așadar, aleșilor ai Adunării din Efes, datorită acestor lucruri nu mai sunteți străini față de Dumnezeu. Nici locuitori temporari ai casei lui Dumnezeu. Evreii nu mai sunt superiori iar voi inferiori, oameni de mâna a doua.

Sunteți cetățeni cu drepturi depline ca și ei, sunteții fii adoptați datorită grației Sale, având pe Dumnezeu ca Tată. Nu mai sunteți fără speranță și fără Dumnezeu în lume, cum erați odinioară.

ci sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi ai casei lui Dumnezeu. Cetățenii sfinți cu care sunt împreună frații din Efes sunt evreii. Cei 12 apostoli și proorocii pe care a fost construită Adunarea sau casa lui Dumnezeu.

Aici Pavel, folosește pentru Adunarea instituțională1, o casă, drept metaforă. O casă care are ca fundație (apostolii și proorocii) și piatră de unghi pe Isus Cristos. De obicei apostolul Pavel folosește de multe ori metafore pentru Adunare: cladire (Efeseni 2:21), Templu (Efeseni 2:21), casă (1 Pet. 2:5), trup (Ef. 3:6), turmă (Luca 12:32), Mireasă (Ioan 3:29), etc.

Metafora fiind o figură de stil realizată printr-o comparaţie subînţeleasă, în care un cuvânt este înlocuit cu cuvântul-imagine din comparaţie.


1 În sensul instituţional, accentul cade aici pe membrul original sau părinte şi pe legătura celorlalţi membri cu acesta. În privinţa ecclesiei, ceea ce este valabil pentru prima nu este în mod necesar valabil şi pentru descendentele ei, ca în cazul sensului generic. Exemplu: Şcoala românească este întemeiată de Gheorghe Lazăr. Este ridicol să ne gândim că Gh. Lazăr a întemeiat o şcoală universală. De asemenea, este evident că sensul generic, aplicabil tuturor şcolilor româneşti, nu are sens, căci Gheorghe Lazăr nu a întemeiat fiecare şcoală românească în parte. Este adevărat că şcoala generală nr. 1 din Bocşa îi datorează existenţa lui Gheorghe Lazăr, dar el nu a întemeiat-o direct. El a întemeiat şcoala românească ca instituţie, întemeind prima şcoală. Cei educaţi în acea şcoală i-au dus lucrarea mai departe, întemeind alte şcoli româneşti, şi tot aşa până s-a întemeiat şcoala generală nr. 1 din Bocşa. Dar toate şcolile româneşti individuale, privite în sens instituţional au un singur fondator: Gheorghe Lazăr.
La fel este şi cu ecclesia, cu adunarea lui Cristos. Când citim că „Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, prooroci, etc.” nu înseamnă că fiecare adunare individuală a avut apostoli. Ştim că adunarea din Filipi nu a avut, căci Pavel li se adresează „către toţi sfinţii în Hristos Isus care sunt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii” (Filipeni, 1:1). Nu toate adunările aveau apostoli, dar prima întemeiată a avut, cu siguranţă. În sens instituţional, Adunarea stă pe „temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Cristos.” Adunarea noastră nu are apostoli, la fel ca cei 12, nu a fost întemeiată în mod direct de Cristos, dar fiindcă descinde din adunarea întemeiată de El, este aceeaşi instituţie şi se poate spune despre ea, la fel ca despre adunarea din Efes, că stă pe temelia apostolilor. Prima Adunare a fost organizaţia-părinte din care se trag toate celelalte adunări. Toate au aceeaşi origine, şi au fost zidite pe aceeaşi temelie, au fundaţia comună a apostolilor şi profeţilor. Citat preluat din: Biserica: Universală sau locală? Studiu introductiv asupra naturii bisericii nou testamentare de Raul Enyedi

v.21: εν ω πασα η οικοδομη συναρμολογουμενη αυξει εις ναον αγιον εν κυριω

în care toată zidirea, îmbinată împreună, creşte spre a fi un templu sfânt în Domnul,

-în care toată zidirea, îmbinată împreună. Adunarea este comparată cu o casă formată din pietre vii zidite împreună. În 1 Petru 2.5, apostolul Petru ne spune:

,,Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.

creşte spre a fi un templu sfânt în Domnul. Creșterea Adunării este numai în Domnul Isus, așa cum le amintește Pavel efesenilor cât și colosenilor:

Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste. (Efes.4:16)

şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu. (Col.2:19)

v.22: εν ω και υμεις συνοικοδομεισθε εις κατοικητηριον του θεου εν πνευματι

în care şi voi sunteţi zidiţi împreună, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh.

Adunarea în sens instituțional, cât și local vizibil, este o locuință a lui Dumnezeu pe pământ. Duhul Sfânt locuiește în pietrele vii care o compun, Cristos este Capul ei și ea este privită ca Templu a lui Dumnezeu – (vezi cum este privită Adunarea din Corint – 1Corinteni 3.16-17).

Este privită ca locuință consacrată, deoarece este singurul loc acceptat de Dumnezeul Triunic, unde I se aduc închinare și jertfe spirituale plăcute.

Traduceri folosite:

Greek New Testament Textus Receptus 1550- 1894:

https://newchristianbiblestudy.org/bible/greek-textus-receptus/ephesians/2/

Biblia GBV București 2001: http://biblia.ro/gbvn/nt/efeseni/02/

Biblia Dumnitru Cornilescu 1924: http://scriptura.pentruviata.ro/

 


Ioan 17

Ioan 17

de Aurel Munteanu 20 dec. 2017

Rugăciunea aceasta vine pe fondul întristării ce umpluse inima ucenicilor, după ce, Domnul Isus le spune că a venit ceasul să plece la Tatăl – Ioan 16. 5-6.

După această rugăciune cântă cântarea și pleacă dincolo de pârâul Chedron în Ghetsimani.

Pe fondul acestei descurajeri generale, Domnul le promite un Paraclet (Duhul Sfânt) – Ioan16.7-11. La venirea Lui, Duhul îi va călăuzi în tot adevărul predicat de Isus și le va aduce aminte toate lucrurile. El va glorifica pe Domnul Isus și va călăuzi pe ucenici după plecarea Lui la Tatăl. În aceste pasaje vedem implicarea activă a Dumnezeului Triunic în purtarea de grijă a aleșilor.

Domnul le explică ucenicilor că El are să moară, fapt care-i întristează și mai mult. Dar tot El, le spune că nu numai că va muri dar și că va învia producându-le o mare bucurie. Bucurie mai mare decât întristarea prin care vor trece – Ioan 16.22.

În acest context îi îndeamnă pe ucenici să mijlocească la Tatăl pentru nevoile lor, deoarece Tatăl îi iubește pentru că ei la rândul lor au iubit și au crezut în Fiul Său – Ioan 16.27.

În versetul 28, le vorbește deschis de planul veșnic în care s-a hotărât intrarea Sa în lume. În acest moment le amintește că trebuie să lase din nou lumea și să se întoarcă la Tatăl.

În versetul 30, ei înțeleg rolul misiunii Sale și al retragerii din nou la Tatăl, după ce se achită de scopul pentru care a coborât în lume.

Acest scop îl reamintește în cuvintele rugăciunii Sale din tot capitolul 17.

Scopul trimiterii Fiului în lume era să:
– glorifice pe Tatăl, făcându-L cunoscut lumii
– zidească Adunarea Sa
– moară pentru aleșii dați de Tatăl înainte de întemeierea lumii

În versetul 32, le spune că în încercarea care vine peste El, va fi doar cu Tatăl și ei Îl vor părăsi ca să se împlinească ce era profețit în Scriptură.

Versetul 33, le spune cele 2 motive pentru care le dezvăluie toate aceste lucruri dinainte:
– ca ei să aibe pace în El
– să îndrăznească că El a biruit lumea

Ioan 17

După dialogul acesta cu Adunarea Sa de ucenici căreia le instituise Cina, Domnul nu li se mai adresează lor în nici o privință, ci începe să mijlocească Tatălui pentru ei.

Aici Dumnezeu Fiul, mijlocește ca Mare Preot, la Dumnezeu Tatăl în conformitate cu voia stabilită în planul etrn, pentru aceia care I-au fost dați.

v.1: Isus a vorbit acestea şi Şi-a ridicat ochii spre cer şi a spus: „Tată, a venit ceasul! Glorifică-L pe Fiul Tău, ca Fiul Tău să Te glorifice pe Tine,

Isus începe să mijlocească, ridicând ochii spre cer acolo unde este scaunul de Domnie al Tatălui

Primul lucru pe care-L spune: ,,A sosit ceasul”. Ceasul acesta face referire la momentul stabilit din eternitate pentru înjunghierea Sa, ca jertfă pentru păcatele aleșilor. Ceas al morții în care Fiul și Tatăl trebuiau să fie glorificați.

v.2: după cum I-ai dat autoritate peste orice făptură, ca să dea viaţă eternă tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.

Arată faptul că Isus Cristos are autoritate de la Tatăl peste orice carne. Orice făptură sau orice carne din verset face referire la aleși. Nu face referire la toți oamenii fără excepție aleși și nealeși.
– autoritate ca să de-a viața veșnică. Această viață este doar în Dumnezeu:
– El o dă doar acelora care sunt hotărâți dinainte
– El nu o dă la întâmplare ci doar acelora desemnați pentru înfiere
– ,,datul” de aici nu trebuie privit ca o reclamă de cerere și ofertă care poate fi acceptată sau respinsă după bunul plac al trecătorului
– viața aceasta dată nu trebuie privită ca un merit sau ca ceva ce ți se cuvine. Ea este un dar de har, contrar a morții eterne pe care o meritai

Versetul scoate clar în evidență ispășirea limitată la aleșii dați înainte de a fi timpul. Atât autoritatea, ,,datul”, viața eternă, ispășirea, mijlocirea, toate sunt peste și pentru aleșii predestinați pentru înfiere. Lumea care este răzvrătită și nealeasă este pusă în contrast cu aleșii.

v.3: Şi aceasta este viaţa eternă, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.

Explică în ce constă viața aleșilor dați de Tatăl, Fiului: să creadă că după promisiunea făcută, la timpul hotărât, Dumnezeu a trimis pe Mesia. Că Fiul Lui, Isus din Nazaret, este Promisul trimis în lume care urma să-Și dea viața ca preț de răscumpărare pentru a forma un popor pentru Sine.

Versetul nu afirmă că doar Tatăl este Dumnezeu și Fiul sluga Sa. Expresia ,,singurul Dumnezeu adevărat”, face referire la atributul veridicități (a faptului că El este adevărul).

Din moment ce Isus Domnul are viața în Sine, El este egal cu Tatăl. Acesta este un atribut doar al Dumnezeirii. Creaturilor li s-a dat viața, ele nu o au în sine.

v.4: Eu Te-am glorificat pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac;

Scoate în evidență glorificarea Tatălui în scurta Sa lucrare pământească. După toate semnele, minunile și puterile desfășurate, Tatăl a fost preamărit între oameni. Lucrarea aceasta de preamărire în Ioan 4.34, este numită de către Isus, ,,mâncarea Mea”. Mâncarea aceasta era să facă voia Tatălui care L-a trimis și să-I sfârșească lucrarea. Lucrare ce avea să o sfârșească definitiv peste câteva ore pe lemnul blestemat de pe dealul Căpățâni, când a strigat ,,Săvârşitu-s-a!”.

Această lucrare a Fiului a fost stabilită în planul etrn. De aceea se spune despre ea că ,,Tu mi-ai dat-o să o fac”.

v.5: şi acum glorifică-Mă Tu, Tată, la Tine Însuţi, cu gloria pe care o aveam la Tine mai înainte de a fi lumea.

Domnul Isus este Dumnezeu din eternitate în eternitate. La întrupare, El s-a dezbrăcat de gloria Sa, luând chip de rob ca să împlinească detaliile asumate în legământul veșnic.

Versetul mai arată că înainte de întrupare, El era Dumnezeu plin de glorie. Acum nu face decât să ne transmită că la finalul lucrării asumate va fi din nou îmbrăcat cu gloria pe care o avea maiînainte de a coborî în lume.

v.6: Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi au păzit Cuvântul Tău.

Dacă rolul asumat de Duhul Sfânt era să învieze și să pecetluiască pe cei dați de Tatăl, rolul Fiului era să-L descopere pe Tatăl, oamenilor prin atributele cu putere manifestate și prin autoritatea dată.

Faptul că spune în alt loc că ,,dacă M-ați văzut pe Mine ați văzut pe Tatăl”, nu înseamnă că Fiul și Tatăl sunt una și aceeaș Persoană. Tatăl este o Persoană distinctă, după cum și Fiul este. Nimeni nu poate vedea fața Tatălui sau să se apropie de El – 1 Timotei 6.16. Iar nimeni nu poate vedea cu ochiul fizic pe Tatăl ca mai apoi să mai trăiască. De aceea cred că Domnul nu se referea la o vedere și o cunoaștere fizică, ci la una descoperită prin atribute, autoritate și prin propriul caracter.

– oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Doar lor Te-am făcut cunoscut. Lumii ,,ne date” nu vei fi făcut cunoscut. Aici întâlnim voia suverană a alegerii oamenilor după bunul său plac despre care face referire apostolul Pavel la Efeseni 1.4-5.

– erau ai Tăi. Alegerea i-a făcut ai Lui. Ei au fost dați lui Isus ca să le descopere pe Tatăl și să păzească cuvântul încredințat.

– şi au păzit Cuvântul Tău. Pe toți ai Lui îi vede în El, ca ascultători desăvârșiti. Aici este vorba de ascultarea noastră pozițională în Cristos la fel cum ne vede chiar glorificați. Ne vede în felul acesta din perspectiva planului etern.

Nu este vorba despre o ascultare câștigată în urma faptelor și eforturilor omenești, ci de statutul pe care-l avem deja înaintea Lui în baza legământului veșnic. Domnul ne vede din veșnicie din afara timpului deodată ca ascultători. Nu ne câștigăm ascultarea prin merite sau eforturi. El ne vede înfăptuitori de drept înainte de a fi de fapt.

Când înțeleg grija lui Dumnezeu în baza sfatului voii Sale, siguranța și bucuria mântuirii care vine din această atitudine a Domnului, sunt motive de mare mângâiere sufletească și duhovnicească. El nu îmi cere să îmi fac rost pe parcursul vieții de siguranță și bucurie prin faptele mele, prin efortul meu, ci El îmi permite să mă uit spre El și la plăcerea Lui pe care o are pentru mine ca și copil al Lui. Eu să caut să nu îl întristez prin viața mea. Eu nu trebuie să caut mâna Lui ca să mă adăpostesc în ea pentru că sunt deja în mâna Lui. Nu trebuie să caut ca să-L iubesc pe El ca să mi dea dragostea Lui, ci El deja mă iubește și eu trebuie să mă bucr în dragostea Lui. Frumusețea și măreția harului stă în dreptul Lui de propietate și în întâietatea lui de autoritate asupra mea pe care o face El în mine și cu mine. Cei mântuiți sunt ai Lui și lor lea dat cuvintele Lui. Lucrarea pe care o face sunt cu ,,materialul Stăpânului” cuvintele Lui. Acesta este harul.

v.7: Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine;

În urma acestei descoperiri și a faptului că El trebuie să sfârșească lucrarea la Golgota, ucenicii cunosc că Isus este Mântuitorul trimis de Tatăl și că El lucrează conform celor hotărâte.

v.8: pentru că le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu, şi ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis

Numai cei dați primesc Cuvântul lui Dumnezeu. Prin această primire, ei mărturisesc că Isus a fost trimis de Tatăl.

Isus predică cuvintele adevărului. Acestea glorifică pe Tatăl. După glorificarea Fiului, Duhul învață pe ucenici tot ce le-a predicat Isus. În felul acesta Dumnezeul Triunic, lucrează într-o unitate și armonie perfectă descoperindu-se ,,celor dați”.

v.9: Eu pentru ei cer; nu cer pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat, pentru că sunt ai Tăi.

– Eu pentru ei cer. Cuvântul cer sau mă rog în greacă este ερωτω (eroto). Cu toate că, Isus a primit autoritatea peste cei dați, că le dă viață eternă făcând ispășire pentru ei, acum ne lasă de înțeles că doar ei sunt ținta mijlocirii Sale necurmate la scaunul de îndurare al Tatălui. El nu mijlocește în rugăciune niciodată pentru lumea nedată Lui, spre înfiere.

– Eu nu mă rog pentru lume. Isus Domnul a spus-o primul, nu eu! Eu doar afirm ce a pus Cristos Domnul! Chiar dacă șochează pe mulți creștini de astăzi, ce a afirmat Isus, rămâne în picioare! Mijlocirea Sa de pe pământ cât și cea din cer este limitată la cei dați.

El, dacă nu i-au fost dați, nu le descoperă pe Tatăl, nu moare pentru ei, nu este glorificat în ei, nici nu mijlocește la Tatăl pentru ei. Totdeauna mijlocirea Sa este strâns legată de ispășire. Nu putea să moară pentru toți oamenii de la Adam până la ultimul care se va naște pe pământ, ca mai apoi să mijlocească doar pentru unii. El mijlocește doar pentru cei dați, aceia cărora le-a dat viața eternă.

v.10: şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi Eu sunt glorificat în ei.

Versetul arată o egalitate în toate lucrurile între Tatăl și Fiul. Lucrurile despre care textul spune că le au împreună:
– gloria v.1,5.
– autoritatea peste orice carne v.2
– cei aleși și dați v.6.
– viața eternă v.2
– cuvintele adevărului v.8.
– păzirea celor dați v. 11,12.

v.11: Şi Eu nu mai sunt în lume, dar aceştia sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, ca să fie una ca Noi.

– Şi Eu nu mai sunt în lume, şi Eu vin la Tine.. Aici Domnul le vorbea de înălțarea Sa la Tatăl ceresc, ce urma după înviere.
– dar aceştia sunt în lume. Aici vorbea despre Adunarea Sa, care rămânea după înălțarea Sa, ca să ducă la îndeplinire sarcinile trasate în planul etern (Marea Trimitere).
– Sfinte Tată, păzeşte în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat. Aici întâlnim doctrina păstrării sfinților în har. Această păstrare este strâns legată de cei dați și răscumpărați prin ispășirea făcută prin sângele lui Cristos. Sunt păziți doar aleșii pentru care se roagă. Cei nealeși și ne dați nu sunt păziți. Ei sunt păziți deoarece sunt ca niște oi în mijlocul lupilor. Fără protecția divină, poporul lui ar fi fost demult ucis.

Spre exemplu cazul lui Petru care după căderea sa, este reabilitat și cazul lui Iuda fiul pierzării care după ce îi dă Domnul bucățica de pâine înmuită în blid, merge și se spânzură. Acesta este harul și mijlocirea eficace, care a făcut diferența între cei doi.

– ca să fie una ca Noi. Aici cred că vorbește de unitatea în lucrarea și păzirea aleșilor după planul veșnic. După cum Fiul ascultă de Tatăl, la fel și noi trebuie să fim ascultători de Fiul. Fiul ne-a dat cuvintele Tatălui noi primindu-le arătăm că ne supunem Tatălui. Dacă supunearea și ascultarea lui Isus e privită ca fiind una, la fel trebuie să fie și ascultarea și supunerea noastră.

Aici nu este vorba că noi după glorificare vom deveni Dumnezeu. Niciodată creaturile nu vor avea atributele Dumnezeirii.

v.12: Când eram cu ei, îi păzeam Eu în Numele Tău; pe aceia pe care Mi i-ai dat, i-am păzit şi nici unul dintre ei n-a pierit, decât fiul pieirii, ca să se împlinească Scriptura.

– Când eram cu ei, îi păzeam Eu în Numele Tău; pe aceia pe care Mi i-ai dat. Aici este arătată grija specială a Fiului și responsabilitatea Sa, asumată în planul etern. Acum când urma plecarea la Tatăl, Domnul îi încredințează în mâna Tatălui. Dar nu numai atât, le promite după înălțare că vor primi un Mângâietor de aceeaș natură cu El, care va rămâne cu ei în veac. Aici vedem protecția desăvârșită a Dumnezeului Triunic în siguranța mântuirii aleșilor.

– i-am păzit şi nici unul dintre ei n-a pierit, decât fiul pieirii, ca să se împlinească Scriptura. Aici vedem clar doctrina biblică a alegerii,predestinări și a siguranței mântuiri. Nu a pierit nici unul din cei aleși. În capitolul 10. 28-30, apostolul Ioan spune:

,,Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem.”
A pierit doar Iuda, ca să se împlinească ceea ce era rânduit cu privire la el și deja profețit înainte de a se împlini. Aici întâlnim una dintre cele mai grele doctrine de explicat din Sfânta Scriptură – doctrina respingeri care este reversul doctrinei alegeri.
Expresia fiul pierzării face referire la faptul că Iuda era desemnat de Dumnezeire din planul etern ca să vândă pe Domnul și să meargă la pierzare. Aceeaș doctrină o înțelegem clar și în dreptul tuturor profeților mincinoși, a proorocului mincinos și Anticristului din Cartea Apocalipsei.

v.13: Dar acum, Eu vin la Tine; şi spun aceste lucruri, pe când sunt încă în lume, pentru ca să aibă în ei bucuria Mea deplină.
Domnul le mai repetă încă odată faptul că El trebuie să vină din nou la Tatăl. Accentuează lucrul acesta ca ei să înțeleagă că așa era hotărât în planul etern și scris în Scriptură că trebuie să se întâmple (Isaia 53. 10). Le spune lucrul acesta înainte de moartea Sa, ca după ce va învia și li se va arăta din nou, să aibe o bucurie deplină. Acum nu se puteau bucura, deoarece aveau inima plină de întristare, dar după ce El li se arată, bucuria le inundă inimile. Chiar salutul Domnului către femei, după ce primesc vestea de la ingeri în mormânt, a fost ,,Bucurați-vă!” (Matei 28.9).

v.14: Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume.
– Le-am dat Cuvântul Tău. Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat Adunării Sale de ucenici care era de față și care ascultau rugăciunea aceasta de mijlocire. Ei l-au primit deoarece Dumnezeu îi alesese ca ei să-l primească și prin aceasta Dumnezeu să fie glorificat.
– şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume. Aici apare din nou contrastul dintre cei dați și cei ne dați, dintre aleși și fiii pierzării. Vedem atitudini diametral opuse. Unii primesc Cuvântul, ceilalți nu Îl primesc.
Cei ce primesc sunt urâți de cei ce nu primesc. Lupta aceasta dintre întuneric și lumină se duce de când primii oameni au picat în păcat. Exemplul lui Cain și Abel ne stă mărturie peste veacuri. Fiii întunericului persecută pe cei ai luminii. De ce? Pentru că fiii luminii, nu mai sunt din lumea moartă în păcat.
La fel cum Domnul Isus a fost urât fără motiv pentru că nu era din lume, la fel și ei o să fie urâți. Lucrul acesta nu trebuie să surprindă pe nici un ales dat Fiului. Diavolul are o ură mare pe aleși, fiii pierzării la fel. Priviți vă rog chiar astăzi când se dezbat învățături despre alegere, predestinare, îndreptățire, înfiere, har suveran și gratuit; câtă împotrivire este! De ce toate acestea? Pentru că omul mort în păcat este vrășmaș al neprihănirii. Natura lui rea și înțelepciunea carnală (drăcească-Iacov 3.15.) , nu primește și nu poate să înțeleagă înțelepciunea lui Dumnezeu, aceste lucruri sunt nebunie curată!

v.15: Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.
Scopul lui Dumnezeu cu privire la aleși după ce sunt înviați din morți, este ca ei să rămână în lume. Domnul nu a predestinat ca să îi cheme acasă imediat, ci ei să rămână de mărturie ca o sământă de urmași până ce va reveni. Fie că făcea referire la Adunarea Sa și la menirea ei pe pământ, fie la cel ales în particular, Domnul are de lucru cu fiecare, după scopul cu care l-a creat și rânduit în planul etrn.
Nici unul nu poate pieri de pe pământ până nu își împlinește menirea care i-a fost dată de sus. De ce? Pentru că Dumnezeul lui este Atotputernic, și lucrează cu el în providența1 sa spre împlinirea lucrurilor pentru care l-a chemat.
Un bun exemplu de genul acesta este, că Adunarea Sa, va continua lucrarea trasată în Marea Trimitere, în fiecare secol până va veni El, ne fiind biruită de Locuința Morților, sau Saul din Tars, care a fost ales să ducă Numele Său la neamuri – F.A. 9.15-16.
Aleșii sunt păziți de cel rău cu o grijă special acordată. În multe episoade ni se relatează că în păzirea lor, Dumnezeu trimite chiar ființe angelice pentru a-i sluji – Ev. 1.14.

v.16: Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.
Versetul arată sfințirea noastră pozițională în Domnul Cristos. Chiar dacă trăim printre oameni, noi nu mai suntem priviți ca fiind din lume.
Versetul acesta arată clar separarea Domnului și a noastră de lumea care zace în cel rău. De toți aceia care găsesc plăcere continuă în starea de păcat. Domnul nu a avut natură păcătoasă în corpul Său după întrupare. El a îmbrăcat natura umană dar fără de păcat. Noi însă după nașterea din nou, nu ne-a fost extirpată această natură veche, ci rămâne în noi fiind potrivnică naturii celei noi. Dar chiar dacă acum purtăm acest conflict, îl purtăm temporar. Avest verset nu vorbește despre perfecțiune sau sfințenia instantanee căpătată în momentul botezului.

v.17: Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.

Credincioșii dați de Tatăl sunt consacrați pentru El, după ce primesc cuvintele adevărului care, îi învață să o rupă cu nelegiuirea. Nu poți să fii sfânt fără să fii ales și nu poți încă să spui că ești ales dacă nu dai dovadă de sfințenie. Alegerea nu te îndeamnă să trăiești tihnit în păcat sau să păcătuiești ca să ți se înmulțească harul și mai mult. Sfânt înseamnă să fii dedicat, pus deoparte sau consacrat pentru Dumnezeu.

Cristos este adevărul sau Cuvântul adevărului deoarece în El nu există minciună și El ne-a predicat tot ce a auzit de la Tatăl. Primind adevărul Lui în urma credinței mântuitoare suntem sfințiți.

v. 18: Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume.

Trimiterea Domnului Isus în lume nu a fost una fără un scop precis. Scopul acesta și-a atins țelul pentru că altfel Dumnezeu nu ar mai fi Atotputernic.

Trimiterea ucenicilor în lume are un scop. Domnul aici vorbește la trecut. El îi trimisese de cel puțin două ori în lume până în momentul acesta când se roagă pentru ei. Prima trimitere a Adunării Sale, a fost când trimite pe cei 12 apostoli (Matei 10.1.) și a doua este a celor 70 de ucenici (Luca 10.1.). Rolul trimiterii era să răspândească cuvintele Tatălui primite de la Cristos.

Ambele trimiteri atât a Domnului cât și a Adunării implică autoritate. Doctrina aceasta a autorității este una destul de importantă în Scriptură. Cine lucrează fără să fie trimis crează confuzie. De cele mai multe ori persoanele ce lucrează fără autoritate, predică erezii și scot în evidență un caracter nesupus (F.A.15.24.).

v.19: Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.

Nu era domnul consacrat total pentru Dumnezeu când a venit să îi împlinească toată voia Sa? Ba da! Atunci la ce se referă sfințirea pentru cei dați? Cred că face referire la punerea Sa deoparte ca jertfă ispășitoare pentru păcatele lor. Ca unul care prin plata păcatelor cu propriul sânge să le câștige răscumpărarea prefigurată de toate jertfele vechi testamentare. Ei văzând și înțelegând lucrul acesta, să priceapă ce este sfințirea.

v.20: Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor

– Şi Mă rog nu numai pentru ei. Contextual El se roagă Tatălui pentru ucenicii Săi care erau de față și auzeau această rugăciune de mijlocire. Aici putem încadra și pe toți mântuiții din acele zile care primiseră mărturia Lui.

– ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Dar Domnul nu limitează mijlocirea doar pentru ei, ci o extinde asupra tuturor din viitor care sunt dați, dar care încă nu le venise ceasul să fie născuți din nou. Aici mie, mi se umple sufletul de bucurie pentru că știu că în acest cuvânt ,,TOȚI” sunt inclus și eu.

Vresetul mai scoate în evidență faptul că, Adunarea Sa în urma Marii Trimiteri, va merge așa cum a poruncit Cristos în Matei 28, până la marginile pământului să Îi ducă vestea bună a adevărului.

v.21: Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

– Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine. Unitatea de aici cred că se referă la unitatea doctrinară în adevărul Tatălui primit prin descoperirea pe care le-a făcut-o Fiul.

Prin această descoperire primită și crezută cred că putem spune că suntem una cu Tatăl și cu Fiul. Bineînțeles că cel care crede lucrurile primite, nu poate fi decât un mântuit, în care trebuie să se reflecte dragostea lui Dumnezeu. Oamenii privind la caracterul său și la practica sa, trebuie să vadă în omul acela caracterul lui Dumnezeu reflectat.

– pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Lumea de aici este lumea celor credincioși care primește mărturia ucenicilor pentru care Domnul se roagă în v.20. Nu este lumea păcătoasă a celor ne dați deoarece ei nu vor crede niciodată în mod mântuitor, că Isus a fost trimis de Tatăl.

Prima parte a acestui verset, smulsă din context este folosită într-un mod pervers pentru a promova unitatea în diversitate doctrinară a mișcării ecumenice. Domnul Isus în verset, nu promovează nici unitate în diversitate și nici unirea nesfântă cu bisericile apostaziate ce promovează doctrine și practici false.

v.22: Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una

Despre slava Domnului Isus, apostolul Ioan însuș mărturisește că a văzut-o:

,,Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl” – Ioan 1.14.

Ucenicii au văzut slava Lui de multe ori în decursul lucrării Sale pământești: la schimbarea apei în vin, pe munte la schimbarea la față, la învierea lui Lazăr, etc…

Aceste lucruri au întărit și mai mult convingerea lor că El vine de la Dumnezeu. Nu numai unitatea doctrinară i-a făcut să fie una, dar și cea practică. Ucenicilor li s-a dat și lor autoritate să facă lucruri pe care Le-a făcut Domnul: vindecări miraculoase, semne mari, minuni, etc. Prin această autoritate, ei au manifestat slava primită de la Tatăl.

v.23: Eu în ei, şi Tu în Mine – pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine.

Suntem una în chip desăvârșit cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul, atâta timp cât credem și practicăm adevărul împărtășit de Domnul Isus. Altfel nu putem fi una. Rămânând în această unitate suntem iubiți de Tatăl așa cum El a iubit pe Fiul.

v.24: Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.

– Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu. În mijlocirea Sa de Mare Preot, Domnul ne lasă să înțelegem că acolo unde Își petrece El veșnicia ne-o vom petrece și noi.

Noi toți care am fost dați de Tatăl. Doar noi vom avea parte de Paradisul etern. Dorința Domnului și mijlocirea Sa, este făcută după voia planului etern. Lucrul acesta se va întâmpla așa după cum dorește Domnul. În cap. 14.3, Domnul le spusese:

,,Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.”

Scopul pentru care face Domnul locuirea noastră pentru veci cu El este: ,,ca ei să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu”. Slavă pe care Domnul a avut-o înaite de întrupare.

– fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii. Nimeni nu cred că se îndoiește de faptul că Dumnezeu a iubit de Cristos înainte de întemeierea lumii. În dumnezeire există o dragoste perfectă mai presus de înțelegerea umană. Dragostea aceasta cred că se referă la dragostea care a fost manifestată în legătură cu noi în vederea răscumpărării noastre.

v.25: Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis.

– Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut. Lumea moartă în greșeli și păcate nu cunoaște pe Dumnezeu. Aici Domnul scoate în evidență incapacitatea totală a oamenilor de a crede în mod mântuitor.

– dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Domnul Isus L-a cunoscut pe Tatăl deoarece El este Dumnezeu. Îl mai cunosc pe Tatăl și aceia cărora vrea Fiul să le descopere:

,,şi nimeni nu ştie cine este Fiul, afară de Tatăl, nici cine este Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.” – Luca 10.22.

v.26: Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău şi li-l voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei, şi Eu să fiu în ei.”

Cum au cunoscut aleșii, Numele Tatălui? Prin faptul că lucrările și cuvintele spuse de Isus erau ale Tatălui. Isus promite că Numele Tatălui va mai fi făcut cunoscut aleșilor și în continuare. Va fi făcut cunoscut în modul cel mai profund la Golgota când ei vor înțelege de ce Le-a spus că Tatăl, L-a iubit așa de mult. Văzând dragostea aceasta Ioan a mărturisit:

,,Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.
Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” 1Ioan 4.9-10.

Concluzie:

Urma să vină ceasul plecări la Tatăl și ucenicilor li se umpluse inima de întristare. În această rugăciune, Domnul Isus amintește din nou scopul trimiteri Sale pe pământ, scop ce urma să își atingă țelul în curând.
În rugăciunea de față Domnul Isus amintește unitatea cu Tatăl și toată asculatarea Sa conform cu ce hotărâseră în planul etern în vederea răscumpărări.
Rugăciunea Sa de mijlocire, are în vedere sfințirea, siguranța și protecția acelora care I-au fost dați de Tatăl. El se roagă numai pentru ei și pentru cei ce vor crede în El prin mărturia lor. Nu mijlocește pentru lumea care nu I-a fost dată să moară pentru ea. Mijlocirea Sa este limitată doar la cei care, I-au fost dăruiți în planul etern și predestinați pentru viață veșnică . În rugăciune ei sunt numiți ,,aceia pe care Mi i-ai dat Tu”.


Providența lui Dumnezeu în aducerea Mielului ca jertfă

Providența lui Dumnezeu în aducerea

Mielului ca jertfă

de Aurel Munteanu – 26 noi. 2017

PROVIDÉNȚĂ = Planul divin prin care este prevăzut și orientat cursul evenimentelor astfel încât Universul, ca întreg, și creaturile individuale să realizeze scopurile stabilite de Dumnezeu.

El a fost promis și pregătit să fie înjunghiat încă din planul etern.

Nu căderea lui Adam, a făcut Dumnezeirea să ia hotărârea aceasta, ci voia Sa suverană.

Această hotărâre a fost luată după bunul Său plac, în planul ascuns, mai înainte de a fi timpul, ca să aducă pe mulți fii la slavă – Efeseni 1. 9-12.

Dar încă de la început de după cădere, de când lui Adam și rasei sale i s-a promis un Răscumpărător, atât diavolul cât și oamenii s-au împotrivit sistematic la îndeplinirea planului lui Dumnezeu.

– Știm că revelația a fost progresivă și până în potop toți erau în așteptare. Adam se aștepta ca unul din fiii săi să fie Mesia așa cum îi promisese Dumnezeu.

– Abel i-a înșelat așteptările când a fost ucis de Cain. Răscumpărătorul nu era Abel și nici nu putea veni prin sămânța lui, ci prin cea a lui Set.

– După potop, Dumnezeu se revelează lui Avraam și îi promite că prin el, va veni Mesia. Iacov este primul care spune că prin seminția lui Iuda va veni Mântuitorul – Gen. 49.10.

1. Dar apar piedici din partea oamenilor în împlinirea promisiunii aducerii Mielului de jertfă. Abimelec împăratul Gherarei, ia pe Sara de soție – Gen.20.2. El fără să știe că era soția lui Avraam, o ia de nevastă dar Dumnezeu intervine corectând lucrurile, intervenind în ducerea planului divin la îndeplinire. Oprește pe Abimelec din planurile sale și îi dă nevasta înapoi lui Avraam.

2. O altă piedică în aducerea Mielului pentru îndeplinirea planului divin, a apărut când Faraonul egiptean a decretat ca toți copiii de parte bărbătească ai evreilor să fie aruncați în Nil. Faraonul lucra împotriva lui Cristos, sperând că în felul acesta putea ține pe evrei sclavi în continuare, și distrugând partea bărbătească credea că o să lase fară moștenitori poporul Legământului.

Dar Dumnezeu în providența Sa, intervine și de data aceasta prin Moise, pe care îl scapă de decretul Faraonului și tot prin moise eliberează poporul Său din sclavie.

Moise îi duce în țara promisă și ei își continuă genealogiile în așteptarea lui Mesia.

3. O altă piedică a diavolului vine prin Atalia, care după ce moare fiul său Ahazia, se ridică și omoară tot neamul împărătesc al casei lui Iuda – 2Cronici 22.10.

Dar Dumnezeu în providența Sa, intervine iarăș și nu lasă ca spița regală a robului Său David să piară și scapă pe Ioas fiul împăratului, prin Ioșebeat – 2Cronici 22.11.

4. O altă piedică în aducerea Mielului a apărut când Nebucadnețar distruge Ierusalimul și deportează poporul în Babilon.

5. Un al pericol real ridicat de diavol ca să distrugă poporul din captivitate este persecuția lui Haman de pe timpul lui Mardoheu și al Esterei.

6. După întruparea Sa glorioasă, Irod cel Mare, încearcă să stârpească pe Șilo, pentru a nu ajunge la maturitate ca să fie adus ca jertfă de ispășire – Matei 2.16-18.

În ciuda decretului său, Dumnezeu intervine și trimite Pruncul în Egipt . Magii sunt înștințați în mod divin de Dumnezeu, să nu treacă pe la Irod și să îi spună unde au găsit Pruncul – Matei 2.12.

7. În Capernaum, Satana și oamenii vor să împiedice după o predică în sinagogă, pe Isus ca să fie adus ca Miel de jertfă. Vroiau să-L arunce jos de pe sprânceana muntelui unde le era zidită cetatea – Luca 4.29. Dumnezeu intervine din nou deoarece:

– era predestinat ca Mielul să moară în Ierusalim nu în Capernaum

– în țara lui Zabulon și Neftali era rânduit să fie lumină – Matei 4.12-17.

– aici intenția lor era să-L omoare prin zdrobire, dar planul etern, era că trebuie să moară la Golgota prin străpungere

– altădată au luat pietre să arunce în El, dar era predestinat să nu moară prin împrăștiere ci atârnat pe lemnul blestemat precum Nehuștan în pustie.

8. O altă opoziție și ultima încercare de a împiedica aducerea Mielului ca jertfă pentru păcat, a fost chiar în momentele răstignirii când oamenii și Satan, Îl îndemnau să coboare de pe lemn ca să se încreadă în El – Matei 27. 39-44.

– era un atac al diavolului ca să nu aducă la îndeplinire sacrificiul pentru împăcarea aleșilor cu Tatăl

– coborând evita moartea și plătirea prețului de împăcare către Tatăl

În ciuda tuturor obstacolelor ridicate de oameni și Satan, Dumnezeu și-a dus în providența Sa, planul la îndeplinire. Plan alcătuit în Sine însuși conform hotărârilor Sale, spre gloria eternă a Numelui Său – Efeseni 1.7-12.

9. Gândește-te chiar la tine alesule, că tot providența lui Dumnezeu a făcut ca să nu mori, până El îți lucrează nașterea din nou și salvarea sufletului tău.

De-a lungul generațiilor Domnul în providența Sa a purtat de grijă tuturor strămoșilor tăi ca să vii tu pe lume și să facă din tine ce a propus Dumnezeul Triunic în planul etern, spre gloria veșnică a harul Său arătat în Cristos!

În momentul când termină de lucru cu tine, abia atunci te cheamă acasă. Până atunci ești nemuritor la fel cum Domnul tău a fost până Și-a încheiat lucrarea.