,, Religia care nu este la fel de veche precum Cristos şi Apostolii Săi, este prea nouă pentru mine.” – Joseph Hooke, apologet baptist englez .

Posts tagged “pocaiti

Mosheim despre Albigensi

În 1030 Mosheim a remarcat despre ei: „Ei susţineau, în general, potrivit propriei lor Mărturisiri, că întreaga religie consta în studierea pietăţii practice şi într-un curs de acţiuni care se conformează legilor divine, şi tratau toate modurile exterioare de închinare cu cel mai mare dispreţ. Trăsăturile lor particulare se pot reduce la următoarele puncte (Observaţi că acestea sunt scrise la persoana a III-a):

1. Ei respingeau botezurile şi, în mod special, botezul pruncilor, ca ceremonie care ar fi esenţială mântuirii.
2. Pentru acelaşi motiv, ei respingeau sacramentul Cinei Domnului.
3. Ei respingeau că Bisericile (clădirile bisericeşti) ar fi fost înzestrate cu o măsură mai mare de sfinţenie decât casele particulare sau că ele ar fi fost mai adaptate la închinarea adusă lui Dumnezeu decât alte lăcaşuri.
4. Ei afirmau că altarele nu trebuiau să fie considerate altceva decât un morman de pietre şi, prin urmare, erau nevrednice de vreun semn de veneraţie sau consideraţie.
5. Ei dezaprobau folosinţa tămâiei şi a untdelemnului consacrat în slujbele de natură religioasă.
6. Ei considerau folosirea clopotelor în Biserică drept o superstiţie intolerabilă.
7. Ei tăgăduiau instituirea episcopilor, presbiterilor, diaconilor şi a altor demnităţi ecleziastice ca fiind de sorginte divină şi mergeau până acolo încât susţineau că numirea în Biserică a slujitorilor de stat era cu desăvârşire inutilă [pentru a păstra Bisericile ca trupuri legiuite ale lui Hristos].
8. Ei afirmau că instituirea riturilor funerare era un efect al avariţiei sacerdoţilor şi că era indiferent dacă morţii erau îngropaţi în curtea Bisericii sau pe câmp.
9. Ei priveau pedepsirile voluntare denumite penitenţe, care erau practicate în acel veac pe scară mare, ca fiind nefolositoare şi absurde.
10. Ei tăgăduiau că, pentru păcatele celor morţi, într-o măsură cât de mică, s-ar fi putut face ispăşire prin intermediul meselor, a pomenilor date săracilor sau a penitenţelor substitutive şi, în consecinţă, ei tratau doctrina purgatoriului ca o născocire ridicolă.
11. Ei considerau căsnicia ca o instituţie dăunătoare şi osândeau în mod absurd, fără distincţie, toate legăturile conjugale. [Acest articol este foarte puţin credibil, cel puţin în felul în care este exprimat aici. Aceste Biserici nu respingeau căsnicia, ci sacramentul căsniciei ca fiind necesar pentru mântuire şi se poate să fi susţinut că a rămâne necăsătorit este de mare preţ, conform I Corinteni, 7:32, 33.]
12. Ei priveau cu o anumită veneraţie şi închinare, după cuviinţă, pe apostolii şi martirii din rândurile cărora, totuşi, îi excludeau pe mărturisitori, clasă în care îi includeau şi pe sfinţi, care nu pătimiseră moartea pentru cauza lui Hristos şi ale căror trupuri, după părerea lor, nu avea nimic mai sfânt decât orice alt cadavru omenesc.
13. Ei declarau folosirea muzicii instrumentale în Biserică şi alte adunări religioase ca fiind superstiţioasă şi nelegiuită.
14. Ei tăgăduiau că crucea pe care a pătimit Hristos ar fi fost mai sfântă în vreun fel decât alte feluri de lemn şi, în consecinţă, refuzau să-i acorde fie şi cea mai măruntă măsură de închinare religioasă.
15. Ei nu numai că refuzau toate actele de adorare ale chipurilor lui Hristos şi ale sfinţilor, ci chiar le scoseseră din Biserici.
16. Ei erau şocaţi de subordonarea şi distincţiile care se făceau în rândurile clerului şi de diferitele grade de autoritate care erau conferite diferiţilor membri ai acelui corp sacru.”

Aceşti albigensi erau cunoscuţi şi sub numele de valdensi sau paulicieni şi erau în legătură cu bogomilii. Ei erau denumiţi mistici, fanatici şi odioşi. În Italia ei erau denumiţi paterini şi cathari. „Această sectă dăunătoare se ţinea cu încăpăţânare de principiile sale şi, de-aici, în cele din urmă erau osândiţi să fie arşi de vii. Un soi asemănător de oameni a ieşit în mare număr din Italia în veacurile următoare, s-a răspândit ca o inundaţie prin toate provicniile europene şi şi în Germania a devenit cunoscută ca Fraţii duhului liber, în timp ce în alte ţări au fost distinşi cu apelativul begarzi.” (Mosheim)

Citat preluat din  :

Baptiştii non-protestanţi  de  William Bekgaard


Diferenta intre nastere din nou si convertire

                          Diferenta intre nastere din nou  si convertire

 

de Aurel Munteanu – 10 Iulie 2013

 

 

  Nasterea din nou este un privilegiu ,  eveniment unic si ireversibil in viata celui credincios .

  Convertirea este un proces repetabil dupa fiecare pacat comis si se intinde pe tot parcursul cat credinciosul traieste in trup .

 

  Nasterea din nou este momentul cand Dumnezeu Duhul iti da in dar viata spirituala  fara sfarsit .

  Convertirea este intoarcerea ta zilnica catre Dumnezeu cu pocainta si credinta .

 

  La nasterea din nou initiativa si efortul il depune Dumnezeu Creatorul .

  In convertire efortul este depus de om, ajutat de Duhul Sfânt .

 

  Nasterea din nou tine  strict de vointa suverana a lui Dumnezeu .

  Pe cand convertirea este responsabilitatea omului fata de Creatorul sau .

 

  Nasterea din nou reprezintă venirea pe lume, din punct de vedere spiritual, trezirea la viaţă. Cel născut din nou este  comparat cu un bebelus caruia ii trebuie lapte duhovnicesc .

 Dupa fiecare convertire credinciosul devine mai matur spiritual . Convertirea reprezintă creşterea spirituală.

 

 

  In convertirea credinciosului un rol semnificativ il  joaca chiar fratii de credinta .

  Pe cand in nasterea din nou doar singur Dumnezeu .

 

  Fara  nastere din nou nu poti vedea Imparatia lui  Dumnezeu .

  Fara convertire poti fi privit ca un vames si pagan in aceasta din urma – Mat 18 .17.

 

Naşterea din nou ţine de domeniul spiritului omenesc. Este infuzia de viaţă în duhul nostru mort.

Convertirea este procesul de transformare al sufletului nostru (intelectul, sentimentul, voinţa), pentru a le alinia standardului lui Cristos. Pe terenul sufletului are loc lupta între natura păcătoasă şi natura nouă. De fapt, convertirea, adică transformarea sau întoarcerea noastră este tocmai această luptă de aducere şi a sufletului sub ascultarea de Duhul lui Dumnezeu, aşa cum stau lucrurile la nivelul spiritului.

 

  De ce este confuzie asa de mare astazi intre nastere din nou  si convertire ?

  Deoarece  foarte multi crestini au fost invatati ca pocainta si credinta este contributia lor la nasterea din nou . In conceptia lor acestea sunt ,, partea omului in mantuire “  , obligand intr-un fel pe Dumnezeu sa le de-a Duhul implicit mantuirea .

  Ei uitand ce spune apostolul : ,,ca au fost  născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” in Ioan 1.13.

 

 


Pocăinţa- de Raul Enyedi

Pocăinţa

Cuvintele în greacă pentru pocăinţă şi a se pocăi sunt metanoia, metanoeo, metamelomai. Metanoia înseamnă o schimbare a minţii în ce priveşte păcatul, care are loc la nivelul intelectului. Metameleia sugerează o schimbare a sufletului, o întristare care duce la o îndepărtare de păcat.

1. Ce este pocăinţa? Pocăinţa este acea convingere despre păcat că sufletul este vinovat înaintea lui Dumnezeu şi întoarcerea hotărâtă de la păcat spre Dumnezeu, recunoscând calea de scăpare pe care El a pus-o la dispoziţie.
a. Pocăinţa implică atât o schimbare a minţii cu privire la păcat (felul cum privim păcatul) cât şi o schimbare a inimii (felul cum simţim păcatul).
b. Este implicată în pocăinţă o părere de rău, o întristare sinceră şi profundă pentru că am călcat Legea lui Dumnezeu. 2 Corinteni 7:9-10

2. Poate cineva nepocăit să fie mântuit? Nu, deoarece:
a. Pocăinţa este asociată mereu cu iertarea păcatelor, ceea ce arată că nu poate exista iertare fără pocăinţă. Luca 24:47; Fapte 5:31;
b. Pocăinţa este absolut necesară mântuirii. O condiţie necesară (Matei 3:2, 8; 4:11; Fapte 11:18; 2 Petru 3:9)

3. Suntem mântuiţi atunci prin pocăinţă sau prin credinţă?
Pocăinţa – întotdeauna merge împreună cu credinţa (Fapte 20:21). Ele vin întotdeauna împreună. Nu poate exista un pocăit necredincios, după cum nu poate exista un credincios nepocăit. Ele sunt lucrări gemene, care nu pot fi despărţite. Chiar şi atunci când doar una este menţionată, cealaltă este prezentă.
În pocăinţă ne realizăm starea în care suntem. O stare disperată, neajutorată, fără ieşire, păcatul nostru l-a mâniat pe Dumnezeul sfânt şi drept. Păcatul pe care îl iubeam înainte, ne devine respingător şi suntem hotărâţi să îl părăsim. Dumnezeu ne arată calea de ieşire, care este lucrarea Domnului Isus. Atunci, cu toată convingerea, ne încredem în lucrarea Lui şi îl îmbrăţişăm ca Mântuitor şi Domn al nostru.

4. Cum mă pot pocăi?
Spre deosebire de naşterea din nou, pocăinţa este un act conştient, voluntar al omului. Dar omul firesc, care iubeşte păcatul, nu poate să o experimenteze prin propria-i putere şi în timpul în care este încă firesc. Omul nu se poate pocăi atunci când vrea.
Pocăinţa, la fel ca şi credinţa, este darul lui Dumnezeu. Fapte 5:31; 2 Tim. 2:25

5. Cum ştiu dacă m-am pocăit cu adevărat?
Ioan Botezătorul cerea „roade vrednice de pocăinţă” (Matei 3:8) înainte de a boteza. La fel şi apostolul Pavel (Fapte 26:20). Pocăinţa este o cauză care întotdeauna produce efecte. Dacă comitem în continuare păcatele de înainte, găsind plăcere în ele, atunci nu am experimentat pocăinţa. Dacă viaţa mea e schimbată, şi nu mai doresc să umblu ca înainte, ci în ascultare de Dumnezeu, atunci şi gândurile, şi vorbele şi faptele îmi vor dovedi că m-am pocăit cu adevărat.

6. De câte ori trebuie să mă pocăiesc?
Deşi există un moment în care ne-am pocăit prima dată, moment aşa de dramatic că nu-l vom uita niciodată, totuşi, şi după pocăinţa adevărată se va întâmpla să mai păcătuim. Atunci vom resimţi acea „întristare după voia lui Dumnezeu” care ne va duce la pocăinţă. Trebuie să ne pocăim înaintea lui Dumnezeu de fiecare dată când păcătuim.