,, Religia care nu este la fel de veche precum Cristos şi Apostolii Săi, este prea nouă pentru mine.” – Joseph Hooke, apologet baptist englez .

Posts tagged “Istorie Baptista

Baptistii trec sub tacere autobotezarea lui John Smyth


Mosheim despre Albigensi

În 1030 Mosheim a remarcat despre ei: „Ei susţineau, în general, potrivit propriei lor Mărturisiri, că întreaga religie consta în studierea pietăţii practice şi într-un curs de acţiuni care se conformează legilor divine, şi tratau toate modurile exterioare de închinare cu cel mai mare dispreţ. Trăsăturile lor particulare se pot reduce la următoarele puncte (Observaţi că acestea sunt scrise la persoana a III-a):

1. Ei respingeau botezurile şi, în mod special, botezul pruncilor, ca ceremonie care ar fi esenţială mântuirii.
2. Pentru acelaşi motiv, ei respingeau sacramentul Cinei Domnului.
3. Ei respingeau că Bisericile (clădirile bisericeşti) ar fi fost înzestrate cu o măsură mai mare de sfinţenie decât casele particulare sau că ele ar fi fost mai adaptate la închinarea adusă lui Dumnezeu decât alte lăcaşuri.
4. Ei afirmau că altarele nu trebuiau să fie considerate altceva decât un morman de pietre şi, prin urmare, erau nevrednice de vreun semn de veneraţie sau consideraţie.
5. Ei dezaprobau folosinţa tămâiei şi a untdelemnului consacrat în slujbele de natură religioasă.
6. Ei considerau folosirea clopotelor în Biserică drept o superstiţie intolerabilă.
7. Ei tăgăduiau instituirea episcopilor, presbiterilor, diaconilor şi a altor demnităţi ecleziastice ca fiind de sorginte divină şi mergeau până acolo încât susţineau că numirea în Biserică a slujitorilor de stat era cu desăvârşire inutilă [pentru a păstra Bisericile ca trupuri legiuite ale lui Hristos].
8. Ei afirmau că instituirea riturilor funerare era un efect al avariţiei sacerdoţilor şi că era indiferent dacă morţii erau îngropaţi în curtea Bisericii sau pe câmp.
9. Ei priveau pedepsirile voluntare denumite penitenţe, care erau practicate în acel veac pe scară mare, ca fiind nefolositoare şi absurde.
10. Ei tăgăduiau că, pentru păcatele celor morţi, într-o măsură cât de mică, s-ar fi putut face ispăşire prin intermediul meselor, a pomenilor date săracilor sau a penitenţelor substitutive şi, în consecinţă, ei tratau doctrina purgatoriului ca o născocire ridicolă.
11. Ei considerau căsnicia ca o instituţie dăunătoare şi osândeau în mod absurd, fără distincţie, toate legăturile conjugale. [Acest articol este foarte puţin credibil, cel puţin în felul în care este exprimat aici. Aceste Biserici nu respingeau căsnicia, ci sacramentul căsniciei ca fiind necesar pentru mântuire şi se poate să fi susţinut că a rămâne necăsătorit este de mare preţ, conform I Corinteni, 7:32, 33.]
12. Ei priveau cu o anumită veneraţie şi închinare, după cuviinţă, pe apostolii şi martirii din rândurile cărora, totuşi, îi excludeau pe mărturisitori, clasă în care îi includeau şi pe sfinţi, care nu pătimiseră moartea pentru cauza lui Hristos şi ale căror trupuri, după părerea lor, nu avea nimic mai sfânt decât orice alt cadavru omenesc.
13. Ei declarau folosirea muzicii instrumentale în Biserică şi alte adunări religioase ca fiind superstiţioasă şi nelegiuită.
14. Ei tăgăduiau că crucea pe care a pătimit Hristos ar fi fost mai sfântă în vreun fel decât alte feluri de lemn şi, în consecinţă, refuzau să-i acorde fie şi cea mai măruntă măsură de închinare religioasă.
15. Ei nu numai că refuzau toate actele de adorare ale chipurilor lui Hristos şi ale sfinţilor, ci chiar le scoseseră din Biserici.
16. Ei erau şocaţi de subordonarea şi distincţiile care se făceau în rândurile clerului şi de diferitele grade de autoritate care erau conferite diferiţilor membri ai acelui corp sacru.”

Aceşti albigensi erau cunoscuţi şi sub numele de valdensi sau paulicieni şi erau în legătură cu bogomilii. Ei erau denumiţi mistici, fanatici şi odioşi. În Italia ei erau denumiţi paterini şi cathari. „Această sectă dăunătoare se ţinea cu încăpăţânare de principiile sale şi, de-aici, în cele din urmă erau osândiţi să fie arşi de vii. Un soi asemănător de oameni a ieşit în mare număr din Italia în veacurile următoare, s-a răspândit ca o inundaţie prin toate provicniile europene şi şi în Germania a devenit cunoscută ca Fraţii duhului liber, în timp ce în alte ţări au fost distinşi cu apelativul begarzi.” (Mosheim)

Citat preluat din  :

Baptiştii non-protestanţi  de  William Bekgaard


13 Propoziţii afirmate de Baptiştii istorici

13 Propoziţii afirmate de Baptiştii istorici
După Edward T. Hiscox
(Această secţiune face parte din cartea Principles and Practices for Baptist
Churches, de Edward T. Hiscox, capitolul 1, Propositions and Statements, p. 11-14,
Kregel Publications, 1982)
Traducere de Raul Enyedi
Propoziţia I: Biblia este o Revelaţie Divină dată de Dumnezeu oamenilor şi este un
ghid şi un standard autoritar complet şi infailibil în tot ce ţine de religie şi morală; orice
învaţă trebuie crezut, şi orice porunceşte trebuie ascultat; orice recomandă trebuie
acceptat ca drept şi util; orice condamnă trebuie evitat atât ca greşit cât şi ca dăunător; dar
ceea ce nici nu porunceşte, nici nu învaţă nu trebuie impus asupra conştiinţei ca obligaţie
religioasă.
Propoziţia II: Noul Testament este constituţia Creştinismului, carta Bisericii
Creştine, singurul cod autoritar de lege ecleziastică şi baza şi justificarea tuturor
instituţiilor Creştine. Numai în el sunt aduse la lumină viaţa şi nemurirea, este descoperită
calea de scăpare de mânie şi este clar prezentat tot ce este necesar mântuirii; mesajele lui
fiind o evanghelie a păcii pe pământ şi a speranţei pentru o lume nemântuită.
Propoziţia III: Fiecare om, prin natura sa, posedă dreptul opiniei particulare în
interpretarea Scripturilor şi în toate interesele religioase; are privilegiul de a citi şi a-şi
explica sieşi Biblia, fără să i se dicteze sau să depindă de cineva, fiind responsabil numai
înaintea lui Dumnezeu pentru felul în care foloseşte adevărul sacru.
Propoziţia IV: Fiecare om are dreptul de a susţine opiniile religioase despre care
crede că sunt învăţate de Biblie, fără a fi atins sau împiedicat de cineva din acest motiv,
atât timp cât nu afectează sau nu vatămă prin aceasta drepturile altora.
Propoziţia V: Toţi oamenii au dreptul, nu doar de a crede, dar de a mărturisi şi
declara deschis orice opinii religioase ar susţine cu condiţia să nu fie contrare moralităţii
comune şi să nu cauzeze vreo injustiţie altora.
Propoziţia VI: Toţi oamenii posedă dreptul comun de a se închina lui Dumnezeu
după învăţăturile Scripturilor, aşa cum le înţeleg ei, fără piedică sau molestare, atât timp
cât nu lezează sau nu vatămă prin aceasta drepturile altora.
Propoziţia VII: Autorităţile civile, conducătorii şi magistraţii trebuie respectaţi şi
ascultaţi în toate problemele temporale ce nu sunt contrare conştiinţei şi Cuvântului lui
Dumnezeu; dar aceştia nu au nici o jurisdicţie în interesele spirituale şi nu au nici un
drept de dictare sau control sau amestec în probleme de religie; ci sunt obligaţi să
protejeze pe toţi cetăţenii buni în exercitarea paşnică a drepturilor şi privilegiilor lor
religioase.
Propoziţia VIII: Nici o legătură organică a Bisericii cu Statul nu ar trebui tolerată,
ci trebuie menţinută o separare totală: Biserica nu ar trebui nici să ceară, nici să accepte
susţinere din partea autorităţii civile, deoarece aceasta ar implica dreptul de dictare şi
control civil. Susţinerea religiei este responsabilitatea celor care o mărturisesc.
Propoziţia IX: Creştinii trebuie să fie cetăţeni buni, împlinitori ai legii, care susţin
şi apără autoritatea sub care trăiesc în toate lucrurile ce nu sunt contrare conştiinţei şi
Cuvântului lui Dumnezeu; iar acea autoritate este obligată să îi apere în exercitarea
deplină a tuturor drepturilor şi privilegiilor lor, atât civile cât şi religioase.
Propoziţia X: Religia trebuie să fie liberă şi voluntară în ce priveşte credinţa,
închinarea şi slujirea; nici conformarea faţă de o religie, în orice formă a ei, nici
susţinerea acesteia, nu au voie să fie coercitive. Credinţa şi practica Creştină ţin de
conştiinţă şi alegere personală, şi nu se supun unei dictări oficiale; iar ca o autoritate
civilă sau ecleziastică să impună conformarea, să pedepsească disidenţa sau să oblige
susţinerea oricărui fel de închinare înseamnă un delict împotriva drepturilor omului, o
asumare a unor prerogative divine şi trădare faţă de Cristos, singurul Domn al conştiinţei
şi Suveran al sufletului.
Propoziţia XI: Doar persoanele regenerate, şi numai acestea ar trebui să fie şi pot fi
de drept membre într-o Biserică Creştină, care este un corp spiritual separat de lume şi
distinct de Stat, trebuind să fie alcătuit doar din membri spirituali.
Propoziţia XII: Nu este permis ca păstorii să fie impuşi bisericilor, nici să fie
îndepărtaţi fără consimţământul acestora, ci trebuie să fie aleşi de ele, fiecare alegând
pentru sine, după propria-i opinie, ca oameni liberi în Cristos care au dreptul selectării şi
alegerii învăţătorilor lor religioşi.
Propoziţia XIII: Cristos este singurul Cap peste bisericile Sale şi singurul
Legiuitor. În consecinţă, bisericile nu pot face legi, ci pot doar să le execute pe cele date
de El. Nici un om sau un grup de oameni nu poate da legi bisericilor. Doar Noul
Testament este codul lor de legi, prin care, fără a-l schimba, trupul lui Cristos trebuie să
se conducă.