,, Religia care nu este la fel de veche precum Cristos şi Apostolii Săi, este prea nouă pentru mine.” – Joseph Hooke, apologet baptist englez .

Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi – Apoc.2:4.

Dar ce am împotriva ta este că

 ți-ai părăsit dragostea dintâi

Apocalipsa 2:4.

De Raul Enyedi

Scrisoarea către Adunarea din Efes (2:1-7)

Ce este dragostea dintâi?

Obiectul dragostei lor este clar Mântuitorul, Mirele. În urmă cu câteva decenii, Pavel descria relația dintre Cristos și Adunare în termeni similari cu relația de dragoste dintre un soț și o soție (Efes. 5:23-33). Ultimul verset din Efeseni (6:24) vorbește despre iubirea lor pentru Domnul Isus. Mustrarea Mirelui pentru Mireasa Lui din Efeseni este că și-a părăsit dragostea dintâi. Dragostea lor nu mai este la fel de intensă, mai entuziastă ca la început.

Relația dintre Dumnezeu și Israelul național, în VT, este prezentată ca o relație dintre un soț și o soție. În acest context, iubirea dintâi era iubirea resimțită la început, pasiunea pentru El, părtășia cu El (Ier. 2:2, Osea, 2:15), care ducea la urmarea Lui cu bucurie, necondiționat.

Deci, dragostea dintâi înseamnă intensitatea de la început a iubirii, entuziasmul, pasiunea, căldura iubirii și a părtășiei cu Domnul, care le motiva faptele de ascultare față de El și de slujire față de frați.

„Ți-ai părăsit” – termenul este unul des întâlnit în NT și tradus în mai multe feluri în diferite contexte. Înseamnă a lăsa în urmă, a abandona. Nu înseamnă că adunarea nu mai avea deloc dragoste pentru Cristos (și față de frați, căci cele 2 sunt legate), dar că a abandonat acea iubire inițială, atenția ei concentrându-se pe altceva.

Adunarea este lăudată pentru 2 categorii de calități pe care le are în prezent.

  1. faptele ei, osteneala (ceva care provoacă oboseală extremă, trudă foarte grea), răbdarea (a sta sub povară, a nu da înapoi, a rezista), perseverența, suferința (sau purtarea poverii) din cauza Numelui lui Isus, fără să obosească din cauza acestor greutăți prelungite. Ne putem imagina această adunare ca o soție care întâmpină multe greutăți, dar se achită cu stoicism de ele, pentru că aceasta este datoria ei. Sau ne putem imagina atitudinea unui soldat care se achită de îndatoriri și își îndeplinește ordinele cu conștiinciozitate și hotărâre îndârjită. Nu conteză cât suferă, nu contează ce preț trebuie să plătească, el se va achita de îndatoriri până la capăt.
  2. Domnul laudă adunarea pentru că nu tolerează pe cei răi (păcătoși, ipocriți), pe predicatorii mincinoși (apostolii falși), pe care îi confruntă și îi demască public. Ei urăsc și faptele nicolaiților, pe care și Cristos le urăște. Deci, ei iubesc adevărul și îl apără în mod activ și urăsc erezia și falsul, separându-se de cei păcătoși și de eretici. Imaginea de aici este a unor oameni care iau poziții ferme pentru adevăr și nu tolerează niciun compromis.

Acestea sunt lucrurile bune, pe care Domnul le recunoaște și le laudă în adunare. Dar, în ciuda lor, le lipsește ceva: dragostea dintâi. Părăsirea dragostei dintâi înseamnă cădere (adu-ți aminte de unde ai căzut). Aceasta înseamnă atât cădere de la ceva mai înalt la ceva inferior, dar se traduce și prin eșec.  Trebuie să se cerceteze, să identifice punctul în care au început să părăsească iubirea dintâi, și să se întoarcă acolo (să se pocăiască). Dacă nu vor face așa, și vor continua să rămână în starea aceasta, Mirele îi avertizează că vor pierde prezența Lui, vor sfârși în apostazie.

Semnul pocăinței lor este că vor face „faptele dintâi”. Aceste fapte dintâi dovedesc dragostea dintâi. Care sunt acele fapte?

În primul rând, care nu sunt ele?

Nu sunt faptele pe care ei le fac în prezent, pe care Domnul le recunoaște ca bune (faptele, osteneala, purtarea poverii curente). Nici modul în care ei apără credința, demascând erezia. Acestea nu sunt faptele dintâi. De ce? Pentru că ei le fac în prezent (Domnul recunoaște aceasta). După ce termină de enumerat lucrurile bune din prezent, El spune, „dar ce am împotriva ta este că…”. Nu are împotriva lor ce a spus deja, din contră, acestea sunt lucruri bune. Deci, faptele dintâi sunt diferite de cele deja enumerate. De ce este important aceasta? Pentru că perseverarea doar în aceste fapte (apărarea doctrinei și îndeplinirea sarcinilor cu răbdare și conștiinciozitate) nu îi va feri de îndepărtarea sfeșnicului.

Pocăința lor nu însemna să urască mai mult faptele nicolaiților, să demaște mai mulți apostoli falși. Aceasta făceau deja, și nu era suficient. Dacă s-ar fi concentrat doar pe acestea, ar fi ajuns să își piardă sfeșnicul. Nu pentru că făceau acestea, ci pentru că pe celelalte le lăsau nefăcute.

Deci, este greșit să spunem că faptele dintâi, care dovedesc dragostea dintâi, sunt calitățile enumerate în v. 1-3 și 6. Termenul „dar” sau „totuși” este folosit pentru a contrasta ceea ce s-a spus sau starea care ar fi trebuit să o aibă cu ceea ce erau în prezent (2:14, 2:20, 3:4 – totuși; 3:16, chiar și 2:9). Și în 2:4, „dar” pune în contrast ceea ce are Domnul împotriva adunării cu ceea ce nu are împotriva ei (v. 2-3 și 6). Deci, orice ar însemna faptele dintâi și dragostea dintâi, ele sunt diferite de calitățile menționate deja.

Ei trebuiau să continue în ele, dar pe lângă acestea să facă faptele dintâi, motivate de pasiunea și ardoarea dragostei dintâi pentru Mire.

Care sunt aceste fapte dintâi? Dacă înțelegem prin dragostea dintâi iubirea de început pentru Domnul a efesenilor, atunci trebuie să vedem cum au fost ei la începutul lor. Putem afla aceasta privind în special la Epistola către Efeseni, căci acolo Pavel nu îi avertizează în mod similar ca acum, în Apocalipsa.

Efeseni, capitolul 1:

v. 15-16: De aceea şi eu, de când am auzit despre credinţa în Domnul Isus care este în voi şi despre dragostea voastră pentru toţi sfinţii, nu încetez să aduc mulţumiri pentru voi, când vă pomenesc în rugăciunile mele.

capitolul 3:

v. 16-19 şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca, având rădăcina şi temelia puse în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii care sunt lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.

capitolul 4

v. 1-3: Vă sfătuiesc dar eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului prin legătura păcii.

v. 15-17 ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El, tot trupul, bine închegat şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste. Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor,

v. 22-32  cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul. De aceea, lăsaţi-vă de minciună: „Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul”, pentru că suntem mădulare unii altora. „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi.” Să n-apună soarele peste mânia voastră şi să nu daţi prilej diavolului. Cine fura să nu mai fure, ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit. Niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură, ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie ca să dea har celor ce-l aud. Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.

Capitolul 5

v. 2-4   Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros” lui Dumnezeu. Curvia sau orice altfel de necurăţie, sau lăcomia de avere nici să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi. Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviincioase, ci mai degrabă cuvinte de mulţumire.

v. 9-11 Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr. Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le.

v. 15-21  Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi. Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele. De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile în Numele Domnului nostru Isus Hristos. Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos.

Capitolul 6

v. 10-11 Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în* puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului.

v. 13-18  De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi rugăciune pentru toţi sfinţii.

Ce se vede din aceste afirmații și îndemuri ale lui Pavel către această primă generație a adunării din Efes este credința lor puternică în Cristos, devotamentul lor pentru El, dragostea pe care o au pentru El, ca o soție, supunându-se Lui în toate, insistența pe rugăciunea și comuniunea cu El și iubirea lor pentru toți sfinții.

Care este diferența între prima generație, care făcea aceste fapte dintâi și generația din timpul lui Ioan care este mustrată că a părăsit dragostea dintâi? O diferență este aceea de motivație.

  • Putem să ne implicăm în fapte bune, să vedem lucrarea lui Cristos ca o îndatorire și să uităm că ceea ce trebuie să ne motiveze este de fapt nu obligația, nu simțul datoriei, ci dragostea pentru Mirele nostru.
  • Putem să apărăm adevărul și să demascăm minciuna din dragoste pentru adevăr, nu neapărat din dragoste pentru Mire. Acesta este un pericol real.
  • Iubirea față de un sistem de doctrină, chiar și față de cel mai curat, nu este totuna cu iubirea față de Cristos. Iubirea față de El este o iubire concretă, față de o persoană. Este o iubire relațională. Iubirea față de o doctrină este o iubire abstractă, nerelațională. Pot iubi o doctrină, dar aceasta să mă lase rece față de cei din jurul meu. Dar nu-L pot iubi pe Cristos ca persoană și să nu Îi iubesc pe aceia în care Cristos locuiește. Acesta este unul din pericolele pentru care sunt avertizați cei din Efes. Totul trebuie făcut din dragoste pentru Cristos și din dragoste pentru frații mei. Rabd și sufăr și mă trudesc pentru că în felul acesta îmi arăt dragostea pentru Domnul. Caut să cresc în adevăr și îl apăr deoarece este Cuvântul Preaiubitului meu. Toate acțiunile și atitudinile noastre trebuie să aibă ca și cauză iubirea față de Domnul, și, implicit, iubirea față de frați.

Dar aceasta nu este totul. Domnul nu le spune doar să se pocăiască în privința atitudinii lor, a motivației pentru care fac aceleași lucruri. Nu le spune să facă doar lucrurile pentru care îi laudă dar să aibă motivația corectă. Le spune să facă faptele dintâi. Pe lângă ceea ce făceau acum, trebuiau să facă acele fapte pe care le făceau la început, dar acum nu le mai fac. Când comparăm ceea ce făceau în Apocalipsa 2 cu ceea ce făceau sau erau îndemnați să facă în Efeseni, vedem că ceea ce nu mai este menționat în această generație este acea intimitate cu Domnul, creșterea în cunoașterea experimentală a Lui (aprofundarea în ea – lărgimea, adâncimea, înălțimea ei), dar și aspectul relațional, părtășia, iubirea față de Domnul manifestată prin iubirea față de frați. Ca atitudini, lipsește bucuria și entuziasmul. La acestea trebuie să se întoarcă în timp ce continuă să apere credința și să persevereze în îndatoririle lor, cu răbdare, cum fac și acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.