Autoritate în Botez

Autoritate în Botez

– Paraschivescu David –

 

Am hotărât să detaliez un pasaj din Sfânta Scriptură care vorbește clar despre ce înseamnă principiul autorității în viața unei ekklesiei. Vom vedea și ce înseamnă lipsa de autoritate. Cu această ocazie o să vedem de ce aproape toți fug să dea răspuns la întrebarea pe care am ridicat-o în scrisoarea mea deschisă.

Întrucât am ales un pasaj din Noul Testament, va fi destul de ușor ca să analizăm obiectiv informațiile. Textul în cauză se găsește în cartea Faptele Apostolilor, 18:23-19:7.

 

23. Şi, după ce a stat câtva timp, a plecat, străbătând pe rând ţinutul Galatiei şi al Frigiei, întărindu-i pe toţi ucenicii.
24. Iar un iudeu cu numele Apolo, de origine din Alexandria, om cu darul vorbirii şi puternic în Scripturi, a venit la Efes. 25. El era învăţat în Calea Domnului şi, fiind înflăcărat în duh, vorbea şi îi învăţa cu exactitate cele despre Isus, cunoscând numai botezul lui Ioan. 26. Şi a început să vorbească plin de îndrăzneală în sinagogă. Şi Acuila şi Priscila, auzindu-l, l-au luat la ei şi i-au arătat mai exact Calea lui Dumnezeu. 27. Şi, când el şi-a propus să treacă în Ahaia, fraţii le-au scris ucenicilor, îndemnându-i să-l primească bine; când a venit el, i-a ajutat mult pe cei care crezuseră prin har. 28. Pentru că îi înfrunta cu mare putere pe iudei în public, dovedind prin Scripturi că Isus este Hristosul.
25. Şi a fost că, pe când Apolo era în Corint, Pavel, după ce a străbătut ţinuturile de sus, a venit la Efes şi, găsind câţiva ucenici, 2. le-a zis: „Aţi primit voi Duh Sfânt când aţi crezut?“ Şi ei i-au zis: „Nici măcar n-am auzit dacă este Duh Sfânt“. 3. Şi el a zis: „Dar atunci pentru ce aţi fost botezaţi?“ Şi ei au spus: „Pentru botezul lui Ioan“. 4. Şi Pavel a spus: „Ioan, în adevăr, a botezat cu un botez al pocăinţei, spunând poporului să creadă în Cel care venea după el, adică în Isus“. 5. Şi, când au auzit, au fost botezaţi pentru Numele Domnului Isus. 6. Şi, după ce Pavel a pus mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor şi vorbeau în limbi şi profeţeau. 7. Şi erau toţi cam doisprezece bărbaţi. 

 

Înainte de a porni la drum pentru a cerceta acest fragment de Scriptură, trebuie să cunoaștem câteva aspecte foarte importante:
1. Scrierile originale nou testamentare nu mai există astăzi. Ceea ce avem la dispoziție sunt manuscrise (și originalele erau manuscrise, adică scrieri de mână), adică copieri de mână ale scrisorilor și cărților scrise de autorii inspirați de Duhul Sfânt. Aceste copii de mână au fost traduse. Iar unele traduceri au fost traduse la rândul lor mai departe în alte limbi.

2. Aceste copii nu sunt scrise de oameni inspirații de Duhul Sfânt. Da, cei care au copiat epistolele originale puteau fi născuți din nou și mântuiți. Și poate chiar toți au fost mântuiți. Însă, a fi mântuit este una, iar a scrie sub inspirație divină este alta. A pune pe picior de egalitate, în ce privește inspirația divină, pe Pavel, Petru sau Ioan cu oricare copist este total greșit.
3. Manuscrisele originale ale Noului Testament nu au fost împărțite pe capitole și versete. Această împărțire a survenit la o dată ulterioară și s-a aplicat traducerilor. Că este un lucru bun sau rău, nu o să discut astăzi. Acest aspect este foarte important, întrucât majoritatea ereziilor și învățăturilor greșite vin de la persoane care au ”smuls” versete din textul sacru și din contextul în care au fost spuse. Un exemplu elocvent este în Evanghelia după Ioan, 3:16, pe care toți arminienii îl folosesc pentru a-și susține erezia conform căreia mântuirea este o ofertă a lui Dumnezeu către toți oamenii. Înadins se fac aceștia că nu există un context în care Domnul Isus afirmă aceste cuvinte: ”Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie…”. Adică aidoma, idem, în aceeași manieră. La o cercetare mai temeinică a Vechiului Testament, vedem că până când Moise a înălțat șarpele în pustie o mulțime de oamenii au murit. Niciunul dintre aceștia nu a avut acces la salvare, la mântuire. Mai mult, simplul fapt că te uitai la un șarpe de aramă ridicat pe o prăjină nu-ți asigura salvarea, ci trebuia să privești cu credință că Iehova te poate salva dacă privești la acel șarpe (Epistola către Evrei, 4:2). La fel este valabil și în ce privește jertfa lui Cristos: câți nu aud mesajul salvării, dar totuși nu sunt salvați! Pe cine să cred: pe Domnul Cristos, care folosește imaginea dragostei divine într-un context binecunoscut de evrei, sau pe teologii de astăzi care parcă se fac că nu văd cele 36 de versete din Evanghelia după Ioan, capitolul 3? Totdeauna voi alege potrivit cu natura primită, adică să cred pe cuvânt pe Cel care m-a născut din nou dintr-o sămânță divină. Nu mai pun la socoteală că erezia arminiană nu stă în picioare la proba lingvistică a limbii grecești.
4. Pasajele clare fac lumină asupra a ceea ce încă nu ne este nouă clar. Nu invers, așa cum se promovează astăzi în neștire. Iau ceva neclar și îmi fac teologie din această neclaritate. Nu excepțiile reprezintă norma de viață!
5. Ceea ce pentru mine nu este încă pe deplin deslușit și clar s-ar putea să fie pentru altcineva. Dumnezeu este Suveran și poate orbi sau deschide ochii spirituali oricui dorește. Și Îi dau glorie pentru aceasta, la fel cum și Domnul meu a făcut acest lucru:

”25. În timpul acela, Isus, răspunzând, a spus: „Te laud, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. 26. Da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta. 27. Toate Mi-au fost date de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, în afară de Tatăl; nici pe Tatăl nu-L cunoaşte deplin cineva, în afară de Fiul şi de acela căruia vrea Fiul să i-L descopere. 28. Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. 29. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, pentru că Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. 30. Pentru că jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară“.” (Evanghelia după Matei, 11:25-30)

 

Toată cartea Faptele Apostolilor, ca și restul cărților din Noul Testament de altfel, este scrisă în proză, sub forma unor epistole sau scrisori. Acest lucru implică faptul că atunci când studiem un calup de versete trebuie să luăm în considerare, pe lângă text, și contextul imediat: local, istoric, geografic, social, comunitatea de legământ la care se face referire etc. Și trebuie avut în vedere și restul cărții, tot ansamblul testamentar și întreaga Biblie. Doar așa putem ajunge să avem o doctrină care să stea în picioare la proba de foc a Scripturii. Având toate aceste lucruri în minte putem porni la drum.

 

Contextul lărgit din cartea Faptele Apostolilor 18:

Pavel părăseşte Corintul după răscoala iudeilor de sinagogă împotriva sa (Fapte, 18:12-18). A stat aici 1 an şi 6 luni (v. 11). Acesta pleacă din Corint împreună cu fratele Aquila şi sora Priscila spre Siria (la Antiohia la Adunarea sa care-l trimisese în misiune ca apostol al Domnului, căci Domnul îl alesese ca apostol) (v. 18); el sfârşea acum a doua călătorie misionară ce i-o încredinţase Adunarea sa. În drum spre Siria, ajung la Efes (v. 19); aici îi lasă pe Acuila şi Priscila (v. 19). Se opreşte pe la sinagoga evreiască şi discută cu iudeii de acolo despre Mesia (v. 19); aceştia îl roagă să rămână la ei o vreme (v. 20). Pavel le spune că trebuie să ajungă la Ierusalim, apoi le promite că o să se întoarcă la ei dacă vrea Domnul (v. 21). Pavel pleacă din Efes, coboară la Cezareea în Israel, vizitează Adunarea din Ierusalim, apoi pleacă spre Adunarea sa, încheind a 2-a călătorie misionară (v. 22).

Pasajul nostru ni-l prezintă pe apostolul Pavel care pleacă din Antiohia în a 3-a călătorie misionară și străbate ținutul Galatiei și al Frigiei pentru a-i întări pe ucenici. În acest timp, acțiunea se mută pe Apolo, un iudeu de loc din Alexandria. Pavel încă nu se întâlnise cu Apolo; nu avem nicio dovadă în acest sens în Scripturi; și nici în alte surse neinspirate.

Acest Apolo era un om tare în Scripturi. Doctorul Luca, autorul uman al cărții, inspirat de Duhul Sfânt, ne lasă câteva informații importante despre Apolo:

Era iudeu – de origine din Alexandria. Alexandru cel Mare a fondat orașul Alexandria în 332 î.Hr și a așezat acolo o colonie de evrei care a înflorit foarte mult, o treime din populație în acel moment fiind evrei. Acolo era o mare universitate și bibliotecă. Aici s-a dezvoltat filosofia iudeo-alexandreană, din care Philo era exponentul principal (era contemporan cu Pavel). Din expresia din limba greacă tradusă ca ”avea darul vorbirii” putem înțelege că Apolo era, fără îndoială, un om al școlilor, format în acele părți.

Avea darul vorbirii – aceste cuvinte nu apar în manuscrise, sunt o echivalență dinamică  pentru a înțelege mai bine mesajul. În manuscrise apare λόγιος (lógios în greacă); literal înseamnă elocvent, învățat.

Era puternic în Scripturi – adică în Vechiul Testament și nu Noul Testament, întrucât acesta încă nu era scris (γραφαῖς, graphais în limba greacă).

Era învăţat în Calea Domnului κατηχημένος (katēchēmenos) în limba greacă; literal înseamnă catehizat sau învățat precis pe cale orală, prin repetare.

Era înflăcărat în duh ζέων (zeōn) în limba greacă; termenul reprezintă o onomatopee, literal însemnând zgomotul pe care-l face apa când fierbe sau drojdia când fermentează; o echivalență în limba română ar fi efervescent.

Vorbea şi îi învăţa cu exactitate cele despre Isus Ἐδίδασκεν (edidasken) în limba greacă.

Cunoștea doar botezul lui Ioan ἐπιστάμενος (epistamenos) în limba greacă; literal înseamnă înțelegere, cunoaștere prin observare prelungită.

Plin de îndrăzneală παρρησιάζεσθαι (parrēsiazesthai) în limba greacă; literal înseamnă a vorbi liber și cutezător, încrezător pe subiectul prezentat.

Câte calități se regăseau în acest om! Impresionant!

 

Luca folosește cuvântul „graphais” (γραφαῖς) pentru Scripturi, în versetul 24, pentru a face referire la scrierile sfinte evreiești. Apostolul Pavel folosește același cuvânt și în a doua sa epistolă către Timotei, 3:16. Mai apare folosit și de către apostolul Petru, în a doua sa epistolă, 3:16. De aici înțelegem că Apolo cunoștea doar Vechiul Testament, nu și Noul Testament. Acest lucru devine și mai clar când ne uităm la versetul 25, unde apare cuvântul „epistamenos” (ἐπιστάμενος), tradus în limba română prin a cunoaște. Traducerea literală înseamnă „să stea în picioare”, referindu-se la dobândirea cunoștințelor printr-o cunoștință prelungită, ce implică efort personal, susținut. Asupra a ce și-a îndreptat Apolo atenția și efortul susținut, pentru a ajunge să cunoască și să stea în picioare, ajungând să predice cu îndrăzneală în sinagogă? Asupra a ceea ce a poruncit Domnul Isus în Evanghelia după Matei, 28:18-20? Mă îndoiesc și iată de ce:

1. A) Textul asociază cunoașterea lui Apolo cu botezul (corect tradus afundarea) lui Ioan, nu cu altceva.
2. B) Dacă Apolo ar fi cunoscut învățătura nou testamentară, învățată de ekklesia lui Cristos, nu mai era nevoie să fie învățat de Acuila și Priscila.
3. C) Ioan Afundătorul nu l-a putut învăța pe Apolo despre minunile Domnului, Cină, răstignire, înviere și botezul în Duhul de la Cincizecime, întrucât nu era în viață când mare parte din toate aceste lucruri s-au petrecut. Deci învățătura lui Apolo era limitată și incompletă.
4. D) Ekklesia era o tainā pentru cei care au scris Vechiul Testament (Epistola către Efeseni 3).

 

Pentru expresia „puternic în Scripturi”, din versetul 24, avem în greacă termenul „dynatos” (δυνατὸς); de aici avem noi dinam și dinamită în limba română. Acest termen este diferit de „exousia” (ἐξουσία) folosit în Evanghelia după Matei, 28:18, care înseamnă autoritate delegată, privilegiu primit. Astfel vedem că Apolo era puternic (dynatos) și nu autorizat (exousia).

Este o diferență mare între a fi puternic și a fi autorizat. Un polițist este autorizat să aplice legea. Însă, dacă infractorul este mai puternic, acesta din urmă poate uzurpa autoritatea. Dar autoritatea rămâne autoritate. Autoritatea nu decurge din putere, dar puterea decurge din autoritate. Deși pentru creștinul de astăzi acest concept de autoritate nu înseamnă mare lucru, el totuși reprezintă o învățătură de bază în Scripturii. A avea autoritate sau putere de la Domnul Cristos înseamnă să ai dreptul de a fi ascultat și de a acționa ca și când Cristos Domnul Însuși ar acționa în locul tău (Ev. după Luca, 10:17; Fapte, 4:7, 10).

Domnul Isus identifică 2 feluri de autorități: din cer și de la oameni (Ev. după Luca, 20:4). Autoritatea de la Dumnezeu se vede deslușit în ceea ce a făcut Ioan Afundătorul, în timp ce autoritatea omenească se vede în exemplul fiilor lui Sceva (FA. 19:13-17).

 

Cunoscând Vechiul Testament  sau Tanakh-ul evreiesc, Apolo vorbea și învăța despre Isus cu exactitate; și vorbea în sinagogă. Având în vedere organizarea și viața unei sinagogi, cel mai probabil Apolo le-a vorbit și i-a învățat despre Isus cu exactitate în sinagogă. Sinagoga era locul public de dezbatere al iudeilor. Să nu uităm că Pavel doar a trecut prin Efes și nu a apucat să le predice prea mult aici.

Deși Apolo era puternic în Scripturile vechi testamentare, el a trebuit să fie luat deoparte și învățat de Acuila și Priscila cu mai multă acuratețe (akribṓs). Într-o traducere liberă, ceea ce Acuila și Priscila au făcut față de Apolo a fost să-l ajute să dobândească, prin probare și investigare, o perspectivă circumspectă (precisă) și cuprinzătoare, cu respectarea strictă a faptelor. Apolo nu avea de unde ști ceea ce Domnul Isus a învățat pe ucenici, întrucât doar ekklesia este „stâlp și temelie a adevărului” și nu Împărăția lui Dumnezeu (1 Timotei, 3:15). Dacă Evanghelia este a Împărăției (Evanghelia după Matei, 24:14), cunoașterea tainelor Împărăției este strict lăsată ekklesiei, nu Împărăției (Epistola către Efeseni, 3:1-13). Apolo nu știa despre Cină, răstignire, înviere și botezul în Duhul de la Cincizecime, întrucât nu a fost de față, ca martor ocular, când toate aceste lucruri s-au petrecut. Și nici Ioan Afundătorul nu știa toate aceste lucruri.

Expresia „calea Domnului” o întâlnim în Evanghelia după Matei, 3:3; 11:10. Apare folosită și de către evangheliștii Marcu (Ev. după Marcu, 1:3) și Luca; și apostolul Ioan folosește aceeași expresie în evanghelia sa. Deși această expresie apare foarte des în Vechiul Testament, ea capătă un alt sens în Noul Testament: este folosită în legătură cu lucrarea lui Ioan Afundătorul. Dar apare folosită și cu referire la mesajul lui Pavel, chiar în contextul nostru (FA 19:9, 23). În contextul din pasajul nostru, „calea Domnului” face referire la mesajul adunării, după ce Cristos Își termină lucrarea Sa pământească. Ioan Afundătorul folosește expresia referitor la Cel care urma să vină după el.

Expresia „i-au arătat” din versetul 26 apare doar de 4 ori în tot Noul Testament, și se găsește doar în cartea Faptelor. Literal înseamnă „a expune (așa cum expui un copil), a explica”. Toți acești termeni arată un proces practic și pragmatic de învățare, specific cuiva care este ucenic. Ceea ce înțeleg din text este că Apolo a fost ucenicizat personal de către Acuila și Priscila. Iar acest proces a fost făcut de o familie care era membră într-o adunare scripturală, care a înțeles mesajul din Matei 28:18-20. Expresia „l-au luat la ei” se referă la a primi în intimitatea casei tale (locul cel mai intim din viața unei familii).

 

Mesajul din Evanghelia după Matei 28:18-20 este foarte concis: „mergând faceți ucenici botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt”. Eu nu am întâlnit niciun caz în Noul Testament unde vestirea Evangheliei să fie separată de botez sau botezul să fie aplicat separat de vestirea Evangheliei în prealabil. Ucenicii Domnului au înțeles bine ceea ce Domnul lor le-a spus în Matei 28:18-20: „mergând faceți ucenici botezându-i …”. Pentru ekklesia lui Cristos era clar că tot acest proces de a merge, a boteza și a uceniciza reprezenta un tot unitar și nu trebuia separat.

 

Un aspect crucial pe care l-am găsit în text: deși lui Apolo i s-a arătat mai cu exactitate Calea lui Dumnezeu, nu este amintit nimic cu privire la un eventual botezat. Pentru mine acest lucru este foarte important. De ce? Pentru că primul pas în a face ucenici, potrivit cu Matei 28:18-20, este să mergi. În timp ce mergi trebuie să aibă loc vestirea Evangheliei și pasul următor este botezul (afundarea). Primii pași, a merge și a vesti Evanghelia, au fost făcuți deja de Ioan Afundătorul (v. 25): Ioan Afundătorul îl botezase pe Apolo. Ceea ce Acuila și Priscila fac este doar să-i explice mai cu exactitate Calea Domnului. Normal era ca Acuila, sau adunarea din care făceau parte Acuila și Priscila, să-l boteze pe Apolo. Dar niciunde nu suntem învățați acest lucru. De ce? Personal, din text, înțeleg că Acuila și Priscila au recunoscut că Apolo era născut din nou și mântuit, iar botezul pe care-l avea Apolo era corect și recunoscut de Dumnezeu. Astfel, ei au recunoscut botezul lui Apolo ca fiind biblic și valid, fără să-l mai boteze din nou (să-l reboteze). A nega botezul lui Ioan Afundătorul efectuat asupra lui Apolo însemna:

• a susține că Ioan Afundătorul a botezat un nemântuit sau
• a considera botezul lui Ioan ca fiind inferior celui lăsat de Domnul Cristos ekklesiei, adică
• a repudia botezul cu care a fost botezat Isus.

 

Dacă Apolo era nemântuit, sigur Acuila și Priscila nu l-ar fi luat acasă ca să-l învețe, ci l-ar fi evanghelizat. Știm că Ioan nu boteza pui de vipere și, ca unul care s-a umplut de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii lui, e clar că era capacitat de Dumnezeu în această lucrarea de a boteza pe iudei. Această variantă cade.

A considera botezul lui Ioan Afundătorul ca fiind inferior celui lăsat de Cristos ekklesiei Lui înseamnă că Domnul Isus și apostolii Săi aveau un botez inferior; dar totuși trebuiau să administreze un botez superior față de cel pe care-l aveau. Ar fi absurd.

 

Repudierea botezului lui Ioan ca fiind inferior are multe implicații:

1. A spus Isus vreodată ceva rău despre botezul lui Ioan? Ceva care să-i arate invaliditatea după ce El Însuși a început să boteze? Nu, din câte ştiu, cei ce nu acceptau mesajul şi botezul lui Ioan, erau aspru mustraţi de Domnul Isus.
2. A botezat Isus pe cineva botezat de Ioan, ca să demonstreze că botezul lui Ioan îşi încetează validitatea sau că este inferior „botezului creştin”? Dacă făceau asta trebuiau să se boteze şi ei, inclusiv Domnul Isus!
3. Putem presupune oare că Isus a preluat mesajul lui Ioan, dar nu şi botezul, mai ales că acestea sunt legate unul de altul?
4. Dacă botezul lui Ioan îşi înceta validitatea după începerea botezului „creştin” al lui Isus, atunci de ce Isus nu l-a oprit pe Ioan să mai boteze, acesta botezând pentru o vreme în paralel (Ev. Ioan, 4)? De ce Dumnezeu Tatăl, care l-a trimis pe Ioan să boteze, nu i-a spus nimic? Nu doar ca Isus nu l-a oprit, dar nu a spus nimic negativ despre asta şi nu a rebotezat pe nimeni botezat de Ioan.
5. De unde vine botezul lui Ioan? Răspunsul este foarte uşor de anticipat deoarece Domnul Însuşi pune această întrebare preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor norodului (Matei 21:25). Din răspunsul acestora şi al Domnului Isus, deducem că lucrarea cât şi botezul lui Ioan, fiul lui Zaharia, venea direct de la Dumnezeu. A schimbat Dumnezeu solia lui Ioan? Nu am găsit dovadă în acest sens în Scriptură.

 

Nimeni nu obiectează că Isus Domnul a fost botezat de Ioan, dar obiectează că botezul lui Ioan a fost dat mai departe de Domnul prin apostoli. Urmăriţi vă rog ce spune textul cu privire la predicarea lui Isus:

,,Şi tot poporul care a auzit şi vameşii au dat dreptate lui Dumnezeu, fiind botezaţi cu botezul lui Ioan; dar fariseii şi învăţătorii legii au respins pentru ei înşişi hotărârea lui Dumnezeu, nefiind botezaţi de el.” (Evanghelia după Luca, 7:29-30).

Ioan a fost singura persoană de sub cer cu autoritate directă de la Dumnezeu de a afunda, fără ca el să fie afundat în apă. El a afundat o parte din primii apostoli şi pe Cristosul promis de veacuri. Diferența între Cristos Domnul și Ioan Afundătorul era legată de faptul că doar Domnul Isus a delegat autoritate ucenicilor Săi să practice, în Numele Lui, afundarea. Ioan nu a primit autoritate de a delega afundarea (botezul) mai departe ucenicilor săi. Botezul lui Ioan venea din cer și doar cineva din cer putea să schimbe botezul lui Ioan!

Ioan Afundătorul a botezat cu adevărat botezul pocăinței; botezul practicat de el necesita pocăință (ca și legătura cauză-efect), deci o dovadă a pocăinței. El zicea poporului (poporul evreilor, poporul comun, mulțimea care a participat la slujirea lui) ca ei să creadă în El, care ar trebui să vină după el, adică în Isus Cristos; astfel el a predicat credința în Cristos, precum și pocăința față de Dumnezeu. Ioan a făcut din credința în Cristos și pocăința față de Dumnezeu o singură condiție necesară pentru botez. Acest lucru ne arată că botezul său și botezul creștin sunt la fel.

Din moment ce Apolo a fost ucenicizat, devine clar că acesta a fost adăugat adunării din care făceau parte Acuila și Priscila. Avem dovezi? Da, versetul 27 ne oferă un detaliu important: „frații le-au scris ucenicilor”. Expresia „frații” (ἀδελφοὶ, adelphoi) nu poate face referire strict doar la Acuila și Priscila; nici la sinagoga din Efes și nici la vreo adunare din Efes, întrucât încă nu exista nicio adunare în Efes. Expresia aceasta se referă la cei care fac parte dintr-o adunare. Adunarea din care făceau parte Acuila și Priscila, a trimis în scris o recomandare în privința lui Apolo pentru cei din Corint. Cine a scris efectiv scrisoarea de recomandare și locul redactării sunt irelevante, contează principiul pe care-l regăsim pe paginile Bibliei.

Practica pe care o vedem în viața adunărilor din timpul acela (și după), expusă în cartea Faptelor Apostolilor, este că o adunare trimite o scrisoare de acreditare/recomandare pentru membrii ei (F.A 15; FA. 18, a 2-a epistolă către corinteni, 3:1). O adunare nu trimite scrisori care să acrediteze pe cei care nu sunt membrii în acea adunare. Pavel se pare că face referire la această scrisoare în a doua sa epistolă către corinteni, 3:1. Urmând firul logic din ceea ce stă scris, ne dăm seama că Apolo a devenit membru într-o adunarea, probabil cea din Antiohia (nu putem afirma cu exactitate că era Antiohia). Și lucrul acesta s-a întâmplat fără să fie rebotezat. În Codex Bezae există o consemnare potrivit căreia ar fi venit unii din Corint la Efes și, auzindu-l pe Apolo predicând, l-au rugat să vină și la ei; iar ”frații” ar fi scris scrisoarea pentru a-l recomanda pe Apolo ca fiind de aceeași credință cu ei (Codex Bezae este o compilație de scrieri vechi nou testamentare și nu are valoare de Scriptură inspirată).

În versetul 28, la sfîrșit de capitol 18, vedem că ceva se schimbă în predicarea lui Apolo: de la un om ce vorbea plin de îndrăzneală în sinagogă ajunge unul care înfruntă cu putere pe iudei în public, dovedind prin Scripturi că Isus este Cristosul. Foarte important este termenul din limba greacă folosit aici și tradus în limba română ca „înfrunta cu mare putere”: διακατηλέγχετο (diakatēlencheto). Acest cuvânt apare o singură dată în tot Noul Testament și literal înseamnă a prevala pe deplin într-o dezbatere, expunând ceea ce este rău (a dovedi până la capăt, a confrunta cu rivalitatea și efort într-un concurs, a avea ultimul cuvânt). Ucenicia făcută de Acuila și Priscila își arată roadele. Fără această ucenicie, Apolo nu ar fi putut să dovedească pe deplin pe iudei ca fiind greșiți. Glorie Domnului că știe să-și pregătească ucenicii!

 

Capitolul 19 începe narațiunea avându-l pe Apolo în Corint; totuși, geografic rămânem în Efes. Apolo nu mai este în Efes, dar Pavel ajunge în Efes. Interesant că narațiunea din capitolul 19 ni-l prezintă pe același Apolo, acum plecat din Efes. Practic episodul nostru este legat de Apolo. De remarcat că Acuila și Priscila nu mai apar în capitolul 19.

Aici, în Efes, Pavel găsește câțiva ucenici, 12 la număr (FA. 19:7). Cel mai probabil erau evrei, întrucât cine i-a botezat i-a botezat înspre (Εἰς, eis) Ioan, iar din Biblie aflăm că Ioan a botezat doar evrei. Literal, acești 12 ucenici au fost afundați înspre mișcarea lui Ioan. Întrebarea lui Pavel din versetul 3 sună cam așa: „în ce ați fost botezați?” (cu sens de comunitate organică). Εἰς (eis) literal înseamnă a indica punctul atins sau introdus (loc, timp; figurativ. scop, rezultat). Traducerea în limba română pierde mult din expresivitatea limbii originale.

Să luăm aminte că Pavel nu se adresează acestor ucenici la singular ci la plural, ceea ce ne transmite că discuția trebuie privită la nivel de comunitate a celor 12 bărbați care erau ucenici. Pavel nu abordează pe fiecare din cei 12 bărbați în parte, ci el îi consideră un întreg. Însăși noțiunea de ucenic implică să urmezi pe un învățător și mișcarea acestuia. Acești ucenici preluaseră parte din mesajul lui Ioan și botezul său, altfel nu erau ucenici. Pavel, deci, îi privește pe acești 12 bărbați ca fiind o congregație, o adunare. Pentru Pavel era important să-și dea seama ce fel de adunare erau cei 12 bărbați: ce origine și ce doctrină aveau.

De remarcat că Pavel nu-i întreabă dacă sunt mântuiți sau dacă cred în Mesia. Oare de ce? Cel mai probabil a discutat cu ei, iar noi nu avem decât o parte din dialog. Există posibilitatea ca aceștia să-l fi auzit pe Pavel predicând prima dată când a fost în Efes, nu știm. Întrucât mântuirea este personală, iar nu colectivă, întrebarea lui Pavel trebuie privită ca una adresată unui colectiv („ați primit voi…”). Mântuirea este personală, individuală în Cristos Domnul (FA. 4:12), nu în Duhul Sfânt! Nicăieri nu suntem învățați în Scriptură că darul credinței este urmat de primirea vreunui duh, cu atât mai puțin a Duhului Sfânt! Oricum ar fi, Pavel era încredințat că acești ucenici credeau în Isus ca fiind Mesia.

Timpul verbelor este foarte important: verbul ”ați crezut” este un participiu activ aorist și acțiunea sa este simultană cu celălalt verb ”ați primit” (indicativ activ aorist) și se referă la același eveniment. În logica lui Pavel primirea Duhului Sfânt era o acțiune care însoțea credința; nu preceda și nici nu urma actului credinței. Totuși, se ridică o întrebare: la ce credință se referă Pavel aici? Cea mântuitoare? Personal nu cred și iată de ce:

1) Pavel nu îi abordează individual pe acești bărbați, ci ca și colectiv, congregație. Știm că mântuirea este personală, nu colectivă (FA. 4:12).

2) Pavel nu le vestește Evanghelia, adică mesajul morții și învierii Domnului Isus, Mielul lui Dumnezeu; Ioan Afundătorul a vestit acest adevăr. El se rezumă la ultima parte din mesajul pe care Ioan Afundătorul l-a adus iudeilor (Evanghelia după Ioan, 1:29-34), l-a identificarea persoanei lui Isus ca fiind Mesia. Exact acest lucru îl reia și Pavel. Mesajul scos în evidență este superioritatea și autoritatea Domnului Cristos.

3) Pavel le spune că, citez: „Ioan, în adevăr, a botezat cu un botez al pocăinței”. Expresia botez al pocăinței se traduce prin ”botezul marcat de pocăință”, adică pocăința trebuia să existe înainte de botez (Evanghelia după Marcu, 1:4). Nu este vorba de un botez pre-pocăință, ci post-pocăință. Nu există pocăință fără naștere din nou.

4) Răspunsul celor 12 bărbați este foarte important: ”înspre afundarea lui Ioan”, adică în autoritatea ce venea de la el. Dar Ioan nu autorizase pe nimeni să-i preia afundarea și să o practice mai departe.

 

Nicio persoană botezată de Ioan Afundătorul nu a vorbit în limbi după ce a fost botezată de acesta, nici chiar Isus Domnul. Nici cei botezați de ucenicii Domnului în Numele Său (Evanghelia după Ioan, 4) nu au vorbit în limbi. Expresia „Duh Sfânt” nu face referire la persoana Duhului Sfânt ci la darul adus de persoana Duhului Sfânt. Cuvântul „duh” nu este articulat -duhul– ci este nearticulat -duh-. Întâlnim aceeași expresie în Evanghelia după Luca, 11:13. În ambele cazuri nu face referire la persoana Duhului Sfânt, ci la darul pe care îl aduce prezența Lui în credincioși. De remarcat că nu avem în NT niciun episod în care Duhul Sfânt să fie primit individual. Chiar Domnul le poruncește ucenicilor Săi, care formau prima ekklesie, să aștepte venirea (implicit primirea) Duhului la plural (ca și congregație), nu la singular!

Este clar că Pavel nu leagă primirea de Duh Sfânt de mântuire, fie ca o condiție premergătoare sau validare ulterioară. Pavel aduce în discuție 2 evenimente: credința și botezul celor 12 ucenici. De reținut că el nu aduce în discuție credința și nașterea din nou! De luat seama că, atunci când Pavel aude că ei nu știau de Duhul Sfânt, nu-i întreabă dacă au fost mântuiți, ci care este botezul primit! Încă o dovadă în plus că Pavel nu chestionează mântuirea lor ci administrarea rânduieli afundării (implicit și administratorul)! Mai mult, în logica textului, primirea de Duh Sfânt este o consecință a botezului. Din nou, nicăieri nu suntem învățați că botezul te mântuie sau că îl aduce pe Duhul Sfânt în viața celui mântuit. Dar suntem învățați că Duhul atestă un grup de ucenici ca fiind plăcuți lui Dumnezeu prin manifestarea prezenței Duhului în și peste ei!

Întrebarea fiind la plural mută atenția de pe individ (mântuire) pe colectiv (congregație). Astfel, întrebarea lui Pavel era legată nu de mântuirea individuală, ci de autentificarea lor într-un mod asemănător cu ceea ce s-a întâmplat la Cincizecime. Prin întrebarea „Aţi primit voi Duh Sfânt când aţi crezut?“ Pavel a vrut să se asigure că ei erau corect întemeiați ca și congregație, adunare. Și, din răspunsul lor este evident că nu (v. 2). Cei 12 ucenici din Efes nu știau despre botezul în Duh Sfânt, cine era acest administrator al botezului în Duhul Sfânt (Evanghelia după Matei, 3:11) și nici ce s-a întâmplat la Cincizecime cu Adunarea din Ierusalim. Doar ucenicii din adunarea din Ierusalim și adunările întemeiate de aceasta știau aceste adevăruri (FA. 1:5).

Vedem că Pavel le aduce aminte de o parte din mesajul lui Ioan Afundătorul și întărește că ceea ce Ioan a făcut era bine (v. 4). Este evident că persoana care i-a botezat pe acești bărbați nu cunoștea întreg mesajul lui Ioan (versetul 2). Ioan Afundătorul a predicat despre Miel ca fiind Isus și despre botezul în Duhul Sfânt (Evanghelia după Matei, 3:11). Întrebarea care se ridică este aceasta: cine i-a botezat pe acești bărbați? Răspunsurile posibile sunt:

• Ioan Afundătorul;
• S-au autobotezat ei sau cel puțin unul dintre ei care i-a botezat pe ceilalți;
• O ekklesie falsă;
• O ekklesie scripturală;
• Un administrator neautorizat, fie el un individ sau o grupare;

 

Prima variantă, cea cu Ioan Afundătorul, este exclusă din start pentru că Ioan Afundătorul era mort de peste 10 ani. Un alt motiv pentru care nu poate fi Ioan cel care i-a botezat este legat de mesajul incomplet pe care aceștia îl știau.

Varianta care implică autobotezare se exclude și ea, întrucât textul și contextul nu permit o astfel de interpretare.

Nici posibilitatea ca o ekklesie falsă să-i fi botezat nu este plauzibilă, întrucât nu avem dovezi din Biblie, nici chiar din alte izvoare, ca să fi existat o ekklesie falsă în perioada apostolilor. Cu siguranță că dacă ar fi existat o ekklesie falsă, apostolii ar fi avertizat în scris pe ceilalți ucenici vis-a-vis de existența unei astfel de ekklesii.

Dacă botezul ar fi fost administrat de o ekklesie scripturală atunci Pavel a făcut o mare greșeală că i-a rebotezat, întrucât a repudiat actul botezului realizat de o altă ekklesie soră. Automat acest lucru însemna și nerecunoașterea ekklesiei respective ca fiind scripturală și adevărată. Însuși Pavel trebuia să fie pus sub disciplină și exclus din adunarea din Antiohia pentru fapta sa. Însă acest lucru nu s-a întâmplat cu Pavel, el fiind călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. Și această variantă nu are suport biblic.

Singura variantă logică și teologică, cu suport biblic, este că acești 12 bărbați au fost botezați nescriptural de către un administrator neautorizat. Cine să fie acest administrator? Dacă urmăm firul logic al expoziției și narațiunii doctorului Luca, înțelegem că paranteza pe care o face el vis-a-vis de Apolo este importantă. Luca ne prezintă începutul celei de a 3-a călătorii misionare a lui Pavel, dar imediat face o paranteză și ne prezintă pe Apolo, urmând ca mai apoi să continue acțiunea cu Pavel. Nu cred că Duhul lui Dumnezeu l-a inspirat pe doctorul Luca să facă acest lucru degeaba. Să nu uităm că Luca era un om cult și cu o deosebită elocvență în a prezenta mesajul său destinatarilor.

Cea mai plauzibilă variantă, dacă urmărim narațiunea din text, este că Apolo i-a botezat pe acești 12 bărbați. Așa cum am explicat mai devreme, în FA 18:25, Apolo vorbea și învăța cele despre Isus în sinagogă. Cel mai probabil Apolo i-a format pe acești 12 bărbați ca ucenici, botezându-i. Pavel i-a găsit separați de sinagogă; doar după ce au fost rebotezați aceștia a intrat Pavel în sinagoga din Efes.

Dar chiar dacă am face abstracție de toate aceste detalii importante din text și nu am crede ca Apolo este cel care i-a format ca ucenici, este logic că botezarea și ucenicia lor a fost făcută într-un mod pe care apostolul Pavel nu l-a recunoscut ca fiind valid. Deși ceea ce Ioan a făcut era sub directă autoritate divină, cine a invocat autoritatea lui Ioan când i-a botezat a greșit. Și aici a venit Pavel să corecteze eroarea, întrucât Ioan Afundătorul nu împuternicise pe nimeni să-i preia botezul; doar Domnul Isus Cristos avea această autoritate de a delega autoritate. Odată ce acești bărbați s-au supus voii lui Dumnezeu, ascultând de porunca Domnului Cristos, Duhul a atestat că erau plăcuți lui Dumnezeu, manifestând aceeași glorie ca și la Cincizecime.

Cred că textul oferă indicii directe și indirecte asupra formării acestor 12 bărbați ca ucenici, dar fără să prezinte în mod explicit și direct persoana care i-a botezat. Personal cred că Duhul lui Dumnezeu a găsit cu cale să facă așa pentru că este Dumnezeu și nu greșește. Și mai important decât persoana care i-a botezat este principiul de autoritate în botezare și în formarea de ucenici. Așa învățăm că focusul nu este pe persoana care execută actul botezului sau pe cine formează ucenici, ci pe faptul dacă are autoritate sau nu în a boteza și face ucenici.

Prin faptul că Pavel nu le-a recunoscut botezul ca fiind valid înțelegem că nici Adunarea din Antiohia nu le-a recunoscut botezul ca fiind valid. Pavel, ca și reprezentant al Adunării din Antiohia, era vocea Adunării din Antiohia în Împărăția lui Dumnezeu (Ev. după Matei, 16:18) și în lume. Acțiunea lui Pavel de a chestiona botezul acestor bărbați și a repudia botezului lor ca fiind invalid sunt acte întreprinse de Adunarea din Antiohia prin reprezentantul ei, Pavel. Învățăm încă o dată ce important este principiul reprezentativității în viața unei adunări.

 

Mai învățăm două lecții importante din aceasta întâmplare.

Prima este aceasta: chestionarea unor oameni, chiar mântuiți, asupra a ceea ce cred și a întemeietorului lor este cât se poate de biblică și necesară. Pavel nu s-a dat înapoi de la a face acest lucru sub diferite pretexte (să nu judeci, să nu deranjezi, să îngădui orice etc).

A doua lecție este și ea importantă: faptul că nu recunosc un botez ca fiind valid sau pe administratorul unei rânduieli ca fiind autorizat să practice aceea rânduială, nu înseamnă că nu recunosc eventuala lucrare de mântuire pe care Dumnezeu a făcut-o în acea persoană. Mântuirea, care înseamnă să fi în Cristos, este diferită de slujirea în trupul lui Cristos (adică într-o ekkelsie). Mântuirea nu este în ekklesie, dar slujirea care are autoritate este în ekklesie.

Avem cel puțin o ekklesie, Adunarea din Antiohia, care prin membrii ei, a luat atitudine și poziție față de botezul a două categorii de persoane: Apolo și cei 12 bărbați ucenici din Efes. În cazul lui Apolo, adunarea din care au făcut parte Acuila și Priscila a recunoscut botezul acestuia și a întărit acest lucru când a scris fraților din Ahaia pentru a-l recomanda. În cazul celor 12 ucenici, Adunarea din Antiohia, prin Pavel, nu a recunoscut ca fiind valid botezul acestora. Nu doar că nu au recunoscut botezul, dar și-au asumat rolul desemnat de Domnul Cristos și i-au corectat pe cei 12. După care i-au botezat și Pavel a început lucrarea din Efes cu acești 12 bărbați. De remarcat un lucru: Pavel nu i-a botezat pe acești 12 bărbați a doua oară ca să ajungă mântuiți. El i-a botezat pentru că îi considera mântuiți. Un detaliu foarte important. Ce Dumnezeu măreț avem, glorie Lui!

 

Ce important este ca o ekklesie să aibă autoritate în ceea ce face. Autoritatea unei ekklesii este lăsată de Domnul Cristos înainte de a se înălța la cer de la ekklesia fondată de El, ce-a din Ierusalim. Această autoritate este dată o singură dată, pe verticală și este limitată la ceea ce Domnul Isus afirmă în Evanghelia după Matei, 28:18-20. A avea autoritate sau putere de la Domnul Cristos înseamnă să ai dreptul de a fi ascultat și de a acționa ca și când Cristos Domnul însuși ar acționa în locul tău (Ev. după Luca, 10:17; Fapte, 4:7, 10). Acest lucru s-a întâmplat în cazul lui Apolo și a celor 12 bărbați rebotezați.

 

Practica de rebotezare sau re-afundare este perfect biblică. Primii anabaptiști (re-botezați) au fost cei din Efes. Practic lucrarea din Efes și ekklesia de acolo a avut începuturi anabaptiste. Nu că anabaptismul ar fi important, dar vedem că practica de a reboteza pe cineva are suport biblic, atât timp cât administratorul botezului nu are autoritate. Primul rebotezător din istorie este apostolul Pavel.

Și astăzi există culte și biserici care rebotează pe cei care vin la ei din alte culte (catolici, ortodocși, baptiști, penticostali etc). Sunt biserici care rebotează pe unii dintre membri lor care păcătuiesc (adventiștii). Practic aproape toți rebotează, deși cei mai mulți nu au autoritate în a (re)boteza. Totuși, când vine vorba despre învățătura anabaptistă, toți au un nod în gât. Iată că Biblia vorbește pe față!

 

Așa cum banii falși există pentru că există bani adevărați, tot așa există și biserici false pentru că există adunări scripturale adevărate. Ar fi o nebunie să credem că există bani adevărați pentru că există bani falși. În același fel, există biserici false pentru că există adunări adevărate. Adunările adevărate nu există grație celor false. Și nici nu gravitează o adunare scripturală ca un satelit în jurul unei biserici false. Adunările adevărate există pentru că Domnul Cristos există și a promis ekklesiei Sale continuitate în toate veacurile, până va reveni după ea. Bisericile false sunt doar niște copii nereușite și urâte ale originalului și nu fac altceva decât să facă să strălucească și mai mult, spre gloria Domnului, ekklesia lui, pură și castă, fără bocancul și patul spurcat al Romei adulterine.

Așa cum un angajat la bancă este învățat să diferențieze banii reali de cei falși prin faptul că își petrece 100% din timp folosind bani adevărați, la fel și noi trebuie să putem identifica o copie a ekklesiei lui Cristos petrecand cât mai mult timp în Scripturi și cercetând viața celor 4 generații de ekkelsii scripturale pe care le găsim pe paginile Scripturilor nou testamentare.

 

”Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nicidecum nu vor trece.” (Matei, 24:35)

 

”... dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate.” (1 Ioan, 2:17(b))