,, Religia care nu este la fel de veche precum Cristos şi Apostolii Săi, este prea nouă pentru mine.” – Joseph Hooke, apologet baptist englez .

De la Babilon la Roma – Crăciunul şi „Ziua Doamnei“

De la Babilon la Roma

Capitolul al III-lea

SĂRBĂTORI

Secţiunea I

Crăciunul şi „Ziua Doamnei“

Dacă Biserica Catolică este, într-adevăr, Babilonul din Apocalipsa, şi dacă Madona pusă în raclă în sanctuarele ei este chiar Regina Cerului, a cărei venerare de către evrei, în zilele lui Ieremia, a provocat mânia aprinsă a lui Dumnezeu, atunci este de importanţă majoră ca acest fapt să fie stabilit mai presus de orice posibilitate de îndoială, întrucât acesta fiind odată stabilit, oricine tremură la auzul Cuvântului lui Dumnezeu, trebuie să se cutremure şi la gândul de a da unui asemenea sistem, fie individual, fie la nivel naţional, cea mai mică încuviinţare sau cel mai mic sprijin. S-a spus deja câte ceva care este destul pentru a dovedi identitatea sistemelor roman şi babilonian, dar, cu fiecare pas, dovezile devin încă şi mai copleşitoare. Ceea ce rezultă din compararea diferitelor sărbători arată aceasta în mod specific.

Sărbătorile Romei sunt nenumărate, dar cinci dintre cele mai importante ar putea fi nominalizate pentru elucidare, şi anume, ziua de Crăciun, Ziua Doamnei, Paştele, Naşterea Sfântului Ioan şi sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Fiecare dintre acestea, şi toate laolaltă, pot fi dovedite a fi babiloniene. Şi, în primul rând, sărbătoarea în cinstea naşterii lui Cristos, sau Crăciunul. Cum se face că acest festival a fost legat de 25 decembrie? Nu există nici un cuvânt în Scripturi despre ziua exactă a naşterii Sale, sau perioada din an când S-a născut El. Ceea ce este consemnat acolo sugerează faptul că în orice moment ar fi avut loc naşterea Lui, aceasta nu ar fi putut fi pe 25 decembrie. În momentul în care îngerul a anunţat naşterea Sa păstorilor din Beth-Lechem, aceştia îşi păşteau turmele noaptea în câmp deschis. Acum, fără îndoială, clima din Palestina nu este atât de aspră ca şi clima noastră, dar chiar şi acolo, deşi căldura zilei este considerabilă, răcoarea nopţii, din decembrie până în februarie, este foarte pătrunzătoare1, şi păstorii din Iudeea nu aveau obiceiul de a-şi veghea turmele în câmp deschis mai târziu decât sfârşitul lunii octombrie2.

_______

1 London Tract Societys Commentary, vol. I, p. 472. Alford, Greek Testament, vol. I, p. 412. Greswell, vol. I, Dissert. xii, p. 381-437.

2[John] Gill, în comentariul său asupra Evangheliei după Luca, 2:8, afirmă: „La evrei există două feluri de bovine… există vitele casei care se află în oraş şi vitele din pustiu, care se află în păşuni. La care unul dintre comentatori (Maimonides, Misn. Betza) observă: „Acestea se află în păşuni, care sunt în sate, în toate zilele de frig şi căldură, şi nu intră în oraşe până nu încep ploile“. Prima ploaie cade în luna Marchesvan, care corespunde celei de-a doua părţi din luna noastră octombrie şi prima parte a lunii noiembrie… De unde se pare că Cristos trebuie să se nască înainte de jumătatea lunii octombrie, întrucât prima ploaie nu căzuse încă“. În Illustrated Commentary, despre Deuteronomul, 11:14, Kitto spune că „prima ploaie“ este „toamna“, „adică în septembrie sau octombrie“. Acest lucru ar face ca timpul retragerii turmelor de pe câmpii să aibă loc ceva mai devreme decât am arătat în text, dar nu există nici o îndoială că aceasta nu putea avea loc mai târziu decât s-a declarat acolo[…] [Pentru nota completă, vezi p. 642. Ed.]

Deci, este complet incredibil că naşterea lui Cristos ar fi putut avea loc la sfârşitul lunii decembrie. Există o unanimitate mare între comentatori cu privire la acest punct. Pe lângă Barnes, Doddridge, Lightfoot, Joseph Scaliger şi Jennings, în lucrarea sa Jewish Antiquities („Antichităţi iudaice“), care sunt toţi de părere că 25 decembrie nu ar fi data corectă a naşterii Domnului nostru, celebrul Joseph Mede pronunţă o opinie foarte decisivă în acelaşi sens. După o cercetare amănunţită îndelungată şi atentă pe această temă, printre alte argumente el aduce următorul text:

La naşterea lui Cristos, fiecare femeie şi copil trebuiau să meargă să fie impozitaţi în oraşul de care aparţineau, motiv pentru care unii au avut călătorii de lungă durată, dar toiul iernii nu era potrivit pentru o astfel de chestiune, mai ales călătoria femeilor gravide şi copiilor. Prin urmare, Cristos nu a putut fi născut în plină iarnă. Iarăşi, în momentul naşterii lui Cristos, păstorii stăteau afară veghindu-şi turmele în miez de noapte, dar acest lucru este improbabil să fi avut loc în toiul iernii şi dacă cineva crede că vântul de iarnă nu era atât de tăios în acele părţi, să-şi amintească de cuvintele lui Cristos în Evanghelie: ,Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna‘. În cazul în care iarna era un timp atât de rău pentru a fugi, se pare că nu era nici un moment potrivit pentru ca păstorii să doarmă afară, în câmp, şi femeile şi copiii să călătorească.1

Într-adevăr, este acceptat de cei mai învăţaţi şi mai sinceri scriitori din toate confesiunile2 că ziua naşterii Domnului nostru nu poate fi determinată3 şi că, în cadrul Bisericii Creştine, nu se auzise de asemenea sărbătoare creştină până în al treilea secol şi că până la al patrulea secol o astfel de sărbătoare nu avusese parte de prea mult respect şi atenţie.

Cum, atunci, a stabilit Biserica Romană data de 25 decembrie ziua de Crăciun? Iată cum: cu mult înainte de secolul al patrulea, şi cu mult înainte de însăşi epoca creştină, un festival era sărbătorit printre păgâni, la acel moment precis al anului, în onoarea naşterii fiului reginei babiloniene a cerului; şi se poate face prezumţia că, în scopul de a-i câştiga pe păgâni şi de a umfla numărul de adepţi nominali la creştinism, acelaşi festival a fost adoptat de către Biserica Romană, dându-i-se numai numele lui Cristos. Această tendinţă din partea creştinilor

_______

1 Mede, Works, 1672. Discourse xlviii. Argumentul de mai sus al lui Mede se bazează pe supoziţia bine-cunoscutei chibzuinţe şi consideraţii prin care se distingeau legile romane.

2 Arhidiaconul Wood, în „Christian Annotator“, vol. III. p. 2, şi în Manual of Presbytery, p. 130, de Lorimer. Lorimer îl citează pe Sir Peter King, care, în cartea sa Enquiry into the Worship of the Primitive Church, Investigaţii în închinarea Bisericii primare“, deduce că nici un asemenea festival nu era ţinut în acea Biserică şi adaugă: „Pare improbabil ca ei să fi celebrat Naşterea Domnului Cristos, atunci când ei nu erau de acord cu privire la luna şi ziua în care S-a născut Cristos“. Vezi, de asemenea, rev. J. Ryle, în al său Comentariu pe Evanghelia după Luca, cap. 2., în care admite că momentul naşterii lui Cristos este incert, deşi el se opune ideii că turmele nu ar fi putut fi în câmp deschis, în decembrie, printr-un apel la plângerea lui Iacov faţă de Laban, „În timpul zilei, mă topeam de cald, iar noaptea îngheţam“. Acum, întreaga forţă a plângerii lui Iacov împotriva rudei sale avare rezidă în faptul că Laban îl făcuse să facă ceea ce nici un om nu ar fi făcut şi, prin urmare, dacă el se referă la nopţile reci de iarnă (care, cu toate acestea, nu este înţelegerea obişnuită a expresiei), dovedeşte exact opusul a ceea ce este prezentat de domnul Ryle ca dovadă – şi anume, că nu era obiceiul păstorilor să-şi ţină turmele lor în câmpii noaptea, în timpul iernii.

3 Gieseler, vol. I, p. 54, Notă; Chrysostom, Monitum in Hom. de Natal. Christi, scrisă în Antiohia prin anul 380, spune: „Nu sunt încă zece ani de când a fost făcută cunoscută la noi această zi“ (vol. II, p. 352). „Ceea ce urmează,“ adaugă Gieseler, „oferă o ilustrare remarcabilă a uşurinţei cu care obiceiurile de dată recentă ar putea pretinde caracterul de instituţii apostolice“. Astfel grăieşte Chrysostom: „Printre cei care locuiesc în Apus, a fost cunoscut înainte de cele mai străvechi şi mai barbare timpuri, şi locuitorilor din Tracia, şi până la Gadeira [Cadiz] le era cunoscută dinainte şi bine“; adică ziua naşterii Domnului nostru, care era necunoscută la Antiohia, în răsărit, la înseşi graniţele Ţării Sfinte, era perfect cunoscută în toate regiunea Europei de Apus, din Tracia chiar spre Spania!

de a ieşi în întâmpinarea păgânismului a fost dezvoltată foarte devreme – îl vom găsi pe Tertulian, chiar şi în zilele lui, în jurul anului 230 d. Cr., plângând amar inconsecvenţa discipolilor lui Cristos în această privinţă, şi punând-o în contrast cu aderenţa strictă a păgânilor la superstiţia lor. El spune:

Noi, care suntem străini de sabate1 şi de lunile noi, şi de praznice, odinioară acceptate de Dumnezeu, acum ţinem Saturnaliile, sărbătorile din ianuarie, Brumalia şi Matronalia; se duc daruri încolo şi încoace, cadourile de Anul Nou se fac cu zarvă, distracţii şi banchete sunt sărbătorite zgomotos, oh, cât de mult mai credincioşi sunt păgânii faţă de religia lor, căci au o grijă deosebită de a nu adopta nici o solemnitate de la creştini.2

Bărbaţii integri s-au străduit să oprească valul, dar în ciuda tuturor eforturilor lor, apostazia a continuat, până când Biserica, cu excepţia unei mici rămăşiţe, a fost scufundată sub superstiţie păgână. Faptul că, iniţial, Crăciunul era o sărbătoare păgână, este dincolo de orice îndoială. Perioada anului, precum şi ceremoniile prin care încă este celebrat, dovedesc originea acestuia. În Egipt, fiul lui Isis, titlul egiptean pentru regina cerului, s-a născut chiar în această zi, „pe vremea solstiţiului de iarnă“3. Chiar numele de „zi de Yule“4 prin care Crăciunul este cunoscut printre noi dovedeşte pe dată originea sa păgână şi babiloniană. „Yule“ este numele caldeean pentru „copil“ sau „copil mic“5 şi, întrucât data de 25 decembrie a fost numită de către strămoşii noştri anglo-saxoni păgâni „ziua de Yule“, sau „Ziua Copilului“, iar noaptea care o preceda era „Noaptea mamei“6, denumită astfel cu mult înainte de a fi venit în contact cu creştinismul, fapt care dovedeşte suficient caracterul său real.

Această zi era respectată în lung şi-n lat, în orice domenii ale păgânătăţii. Se credea că această sărbătoare avea doar un caracter astronomic, referindu-se simplu la completarea cursului anual al soarelui şi la începerea unui nou ciclu7. Dar există dovezi de netăgăduit că festivalul în cauză avea mai multe referinţe la ziua de naştere a marelui Salvator decât o simplă comemorare la figurat a zilei de naştere a soarelui în cursul său de reînnoire. Printre sabeenii din Arabia ce priveau luna şi nu soarele ca simbol vizibil al obiectului favorit al idolatriei lor, aceeaşi perioadă era respectată ca sărbătoare. De aceea citim în Filozofia sabeeană a lui Stanley: „În data de 24 a lunii a zecea”, adică decembrie, conform calculelor noastre”, „arabii celebrau NAŞTEREA DOMNULUI, adică a Lunii“8. Domnul Lunii era un mare obiect al adorării arabilor şi Domnul Lunii, potrivit lor, s-a născut în data de 24 a lunii decembrie, ceea ce arată în mod clar că naşterea pe care o sărbătoreau nu avea o conexiune necesară cu cursul soarelui. Merită a fi menţionat în mod special, de asemenea, că dacă ziua

_______

1 El se referă la sabatele evreieşti.

2 Tertullian, De Idolatria, c. 14, vol. I, p. 682. Pentru excesele legate de practica păgână a primului musafir în ziua anului nou, vezi Gieseler, vol. i. sect. 79, Notă [În engleză, „first foot“, primul bărbat care calcă pragul unei case după intrarea în noul an este considerat a aduce noroc şi bunăstare acelei case pentru tot restul anului. N.ed.]

3 Wilkinson, Egyptians, vol. IV, p. 405; Plutarh, De Iside, vol. II, p. 377, B afirmă că preoţii egipteni pretindeau că naşterea fiului divin al lui Isis, la sfârşitul lui decembrie, a fost prematură. Dar aceasta este, în mod evident, doar echivalentul relatării clasice despre Bacchus, despre care se spune că atunci când mama sa Semele a fost consumată de focul lui Iove, el a fost salvat în stare de embrion din flăcările ce au consumat-o. Atunci când temelia relatării a fost întru totul desfiinţată (Vezi nota 195 de la capitolul 2, p. 111), structura superioară se va prăbuşi, bineînţeles, la pământ.

4 Mallet, vol. I, p. 130.

5 De la Eol, un „prunc“. În Scoţia, cel puţin în părţile de jos, prăjiturile de Yule, de asemenea, sunt numite prăjituri Nur. Acum, în caldeeană nour înseamnă „naştere“. Prin urmare, prăjiturile Nur sunt „prăjituri de naştere“. Zeiţele scandinave, numite norns, („ursitoare“) care stabileau copiilor la naştere destinele lor, evident îşi derivau numele de la termenul caldeean înrudit nor, „copil“.

6 Sharon Turner, Anglo-Saxons, vol. I, p. 219.

7 Salverte, Des Sciences Ocultes, p. 491.

8Stanley, p. 1066, col. l.

de Crăciun era respectată printre saxonii străvechi a acestei insule ca ziua naşterii oricărui Domn din ceata cerească, cazul putea fi la fel de exact aici precum în Arabia. Saxonii, aşa cum este bine cunoscut, considerau Soarele o zeitate feminină, iar Luna ca zeitate masculină.1

Trebuie să fi fost deci naşterea Domnului Lunii şi nu a Soarelui sărbătoarea ce era celebrată de ei în data de 25 decembrie, chiar dacă ziua naşterii aceluiaşi Domn al Lunii era ţinută de arabi în data de 24 decembrie. Numele Domnului Lunii în Est se pare că era Meni, căci aceasta pare a fi cea mai naturală interpretare a citatului din Isaia, 65:11: „Dar pe voi care părăsiţi pe Domnul, care uitaţi muntele Meu cel sfânt, care puneţi o masă „norocului” [lit. Gad] şi umpleţi un pahar în cinstea „sorţii” [lit. Meni]…2“ Avem motive să credem că Gad se referă la zeul-soare şi că Meni desemnează, în aceeaşi manieră, zeiţa lunii3. Meni sau Manai semnifică „Numărătorul“ şi prin schimbările lunii sunt numărate lunile anului: „El a făcut luna, ca să arate vremurile; soarele ştie când trebuie să apună.”

Numele „Omului Lunii“ sau zeul ce prezida peste acel luminător printre saxoni era Mane, aşa cum este dat în ,,Edda4 şi Mani în ,,Voluspa“5. Avem dovezi remarcabile ale faptului că naşterea „Domnului Lunii“ era sărbătorită printre strămoşii noştri de Crăciun prin utilizarea numelui ce încă mai este dat în ţinuturile de jos ale Scoţiei sărbătorii din ultima zi a anului, ce pare a fi o reminiscenţă a vechiului festival al naşterii din cauza turtelor făcute atunci numite turte Nur sau de naştere. Şi acel nume este Hogmanay6. Ei bine, ,,Hog-Manai“ înseamnă în caldeeană „sărbătoarea Numărătorului“; cu alte cuvinte, festivalul lui Deus Lunus sau al Omului Lunii. Pentru a arăta conexiunea dintre ţări şi rezistenţa înrădăcinată a vechilor tradiţii, merită remarcat faptul că Ieronim, comentând asupra cuvintelor din Isaia deja citate despre a pune masa pentru Gad şi a oferi o băutură pentru Meni, menţionează că

acest obicei era la fel de vechi ca şi timpul [în secolul al IV-lea] în toate oraşele, în special în Egipt şi la Alexandria, de a aşeza mese şi de a umple cu diverse feluri rafinate de mâncare şi

_______

1 Sharon Turner, op. cit., vol. I, p. 213. Turner citează un poem arab care ne demonstrează că un soare feminin şi o lună masculină erau recunoscute în Arabia, precum şi la anglo-saxoni.

2 În versiunea autorizată [King James – n.ed.], Gad este tradus prin „noroc“ şi Meni prin „acel număr“, dar cei mai mari cercetători admit că aceasta este incorect şi că acele cuvinte sunt substantive proprii. [La fel sunt traduşi termenii şi în versiunea Cornilescu. Traducerea Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, spune: „Şi voi, cei ce aţi părăsit pe Domnul, care aţi uitat de muntele Meu cel sfânt, care întindeţi masă pentru dumnezeul Gad şi umpleţi o cupă pentru Meni“. Vezi şi traducerea Niţulescu. N.ed.]

3 Numele Gad se referă în mod evident, în primă instanţă, la zeul războiului, căci semnifică atacul, dar de asemenea semnifică „cel ce adună“, ambele idei fiind aplicabile lui Nimrod […] Numele Meni, „numărătorul“, pare, pe de altă parte, un sinonim al numelui Cuş sau Chus, care, în timp ce semnifică „a acoperi“ sau „a ascunde“, desemnează, de asemenea, şi „a număra“. Adevăratul sens potrivit a numelui Cush este, fără îndoială, „Numărătorul“ sau „Aritmeticianul“, căci în timp ce Nimrod, fiul său, ca cel „atotputernic“, era marele propagator al sistemului babilonian idolatru, prin forţă şi putere, el, ca şi Hermes, era adevăratul născocitor al acelui sistem, căci se spune că el „a învăţat oamenii modul potrivit de a se apropia de Zeitate cu rugăciuni şi jertfe“ (Wilkinson, vol. V, p. 10), şi văzând idolatria şi astronomia ca fiind îmbinate în mod strâns, l-au ajutat să o facă cu succes, fiind imperios necesar să fie priceput în mod special în ştiinţa numerelor. […] [Pentru nota completă, vezi p. 643. Ed.]

4 Mallet, vol. II, p. 24. Edin., 1809.

5 Supliment la lucrarea Iceland, al Idei Pffeifer, p. 322-323.

6Vezi Jamieson, Scottish Dictionary, referinţa la cuvânt. Jamieson oferă un număr mare de speculaţii ale unui mare număr de autori, cu privire la sensul cuvântului Hogmanay. Însă citatul următor este suficient: „Hogmanay, numele însuşit în limba vulgară al ultimei zile din an. Sibb crede că termenul ar putea fi corelat cu scandinavul Hoeg-tid, termen aplicat Crăciunului şi altor sărbători diferite ale Bisericii“. Din moment ce scandinavul „tid“ înseamnă timp şi „hoeg-tid“ este aplicat sărbătorilor Bisericii în general, înţelesul acestei expresii este evident „timpul sărbătorii“, dar aceasta arată doar faptul că „hoegare exact înţelesul pe care eu l-am ataşat cuvântului Hog – înţelesul caldeean.

cu cupe conţinând un amestec de vin nou, în ultima zi a lunii şi a anului, iar oamenii spuneau prevestiri din respect pentru rodnicia anului.1

Anul egiptean începea diferit faţă de anul nostru calendaristic, dar aceasta este o analogie (doar substituind whisky prin vin), modul în care Hogmanay este încă respectat în ultima zi a ultimei luni a anului nostru în Scoţia. Nu ştiu să se tragă la sorţi cu ocazia acestei datini, dar toţi locuitorii din sudul Scoţiei ştiu personal faptul că de Hogmanay, sau în seara de Revelion printre cei care respectă obiceiurile vechi, se pune masa şi în timp ce aceia care-şi permit pun pe ea pâiniţe şi lactate, şi turte de ovăz şi brânză sunt aduse înaintea celor care nu văd niciodată prăjituri de ovăz decât cu această ocazie, iar băuturile tari sunt un articol esenţial al aprovizionării.

Chiar şi acolo unde soarele era obiectul favorit al venerării, ca în Babilon sau oriunde altundeva, acesta era sărbătorit la acest festival nu doar ca glob al zilei, ci ca Dumnezeu întrupat2. Era un principiu esenţial în sistemul babilonian ca Soarele sau Baal să fie singurul Dumnezeu3. Atunci când Tammuz era sărbătorit ca Dumnezeu întrupat, aceasta implica de asemenea că el era întruparea Soarelui. În mitologia hindusă, ce se ştie a fi în esenţă babiloniană, acest fapt este distinct evidenţiat. Acolo Surya sau Soarele este reprezentat ca fiind întrupat şi născut pentru scopul de a-şi supune duşmanii zeilor care, fără o asemenea naştere, n-ar fi putut fi supuşi4.

Nu mai exista alt festival astronomic celebrat la solstiţiul de iarnă de păgâni, şi acel festival la Roma era numit ospăţul lui Saturn, iar modul în care era sărbătorit acolo demonstra de unde fusese derivat. Sărbătoarea, aşa cum fusese stabilită de Caligula, ţinea cinci zile5; frâu liber era dat beţiilor şi chefurilor, robii aveau parte de o eliberare temporară6 şi aveau tot felul de libertăţi faţă de stăpânii lor7. Acesta era modul exact în care, potrivit lui Berosus, festivalul de beţie a lunii Thebeth corespundea lunii decembrie; cu alte cuvinte, festivalul lui Bacchus era sărbătorit în Babilon. Berosus ne descrie următoarele: „Exista obiceiul ca pe parcursul celor cinci zile a duratei festivalului stăpânii să fie supuşi robilor săi, iar unul din ei conducea casa, îmbrăcat într-o haină purpurie ca un rege.8“ Acest rob îmbrăcat în haina purpurie era numit ,,Zoganes“9 – „omul distracţiei şi zgomotului“ şi corespundea exact „Domnului guvernării proaste“, care era ales în toate ţările papale pentru a conduce petrecerile de Crăciun în epoca medievală.

_______

1 Ieronim, vol. II, p. 217.

2 Plutarh, De Iside, vol. II, sect. 52, p. 372, D. Macrobius, Saturnalia, cartea I, cap. 21, p. 71. (În ediţia în limba română, p. 114-118. N. tr.)

3 Macrobius, Saturnalia, cartea I, cap. 23, p. 72, E (În ediţia în limba română, p. 119-121. N. tr.)

4 Vezi Sanscrit Researches ale lui Vans Kennedy, p. 438. Colonelul Kennedy, unul dintre cei mai distinşi cercetători de sanscrită, spune că brahmanii originează din Babilon (ibidem, p. 157). A se observa însuşi faptul că numele Surya, dat soarelui în India, este conectat cu naşterea sa. Deşi cuvântul avea la începuturi o altă semnificaţie, fiind identificat în mod evident de preoţi cu caldeeanul „zero“ şi utilizat pentru a susţine ideea naşterii „Soarelui-zeu“. Numele prakrit este încă apropiat de numele scriptural al „seminţeipromise – „Suro“. După cum s-a văzut deja, într-un capitol anterior, în Egipt Soarele era reprezentat de asemenea ca fiind născut dintr-o zeiţă.

5 Mai târziu, numărul zilelor de Saturnalii fusese mărit la şapte. Vezi Justus Litsius, Opera, tom. II., Saturnal, cartea I, cap. 4.

6 Dacă Saturn sau Kronos era, aşa cum avem motive să credem, Phoroneus, „Eliberatorul“, „Emanciparea temporară“ a robilor la această sărbătoare avea în vedere păstrarea acestui caracter presupus.

7Religion, Saturn“ în Roman Antiquities, Adam. Vezi Statius, Sylv., cartea i. c. vi. stihul 4, p. 65-66. Cuvintele lui Statius sunt: „Saturnus mihi compede exoluta/ Et multo gravidus mero December/ Et ridens jocus, et sales protervi/ Adsint“.

8 În Athenaeus, xiv. p. 639, C.

9 Din „Tzohkh“, „a se distra în chip nesăbuit“ şi „aneş“, „om“, sau „anes“ ar putea fi doar un sufix care să însemne „cel care face“, de la „an“, a acţiona. Pentru cei iniţiaţi, înţelesul era altul.

Balul de Crăciun îşi avea corespondentul precis în „Festivalul Beţiei“ din Babilon şi multe alte tradiţii încă sunt păstrate printre noi de Crăciun, avându-şi originea în exact aceeaşi zonă. Lumânările din unele zone ale Angliei, aprinse în ajunul Crăciunului şi folosite pe tot parcursul sărbătorii, erau de asemenea aprinse de păgâni în ajunul sărbătorii zeului babilonian pentru a-l onora: căci era una din trăsăturile distinctive ale venerării acestuia să aprinzi lumânări de ceară pe altarele lui1. Bradul de Crăciun, acum atât de comun nouă, era la fel de cunoscut în Roma păgână şi în Egiptul păgân. În Egipt, acel pom era palmierul, în Roma era bradul2 ; palmierul denotând un Mesia păgân ca Baal-Tamar, iar bradul făcând referire la Mesia ca Baal-Berith. Mama lui Adonis, Zeul-Soare şi marea zeiţă mijlocitoare, se spune că a fost preschimbată în mod mistic într-un copac şi fiind în acea stare a adus pe lume pe fiul ei divin3 31 . Dacă mama era copacul, fiul trebuie să fi fost recunoscut ca „Omul ramură“. Şi aceasta explică pe deplin punerea buşteanului de Yule în focul ajunului de Crăciun, precum şi apariţia pomului de Crăciun în dimineaţa următoare. În ipostaza de Zero-Ashta – „Sămânţa femeii“, a cărui nume însemna şi Ignigena sau „născut din foc“, el trebuia să intre în foc în „Noaptea Mamei“ pentru a fi născut a doua zi din el, asemeni „Ramurii lui Dumnezeu“ sau Copacului ce aduce oamenilor toate darurile divine.

_______

1 Crabb, Mythology, „Saturn“, p. 12

2Corespondentul la Berlin al ziarului London Times, 23 decembrie 1853

3Ovidiu, Metamorfoze, cartea X, stihurile 500-513. (În limba română, p. 209, 210. N. tr.)

Dar de ce“, ne-am putea întreba noi, „intră el în foc sub simbolul unui buştean?“ Pentru a înţelege aceasta trebuie să ne amintim faptul că pruncul divin născut la solstiţiul de iarnă era născut ca o nouă întrupare a marelui zeu (după ce acel zeu fusese tăiat în bucăţi), pentru a-i răzbuna moartea dată de ucigaşii lui1. Marele zeu, sfârtecat în plină putere şi glorie, era simbolizat printr-un copac uriaş curăţat de toate ramurile şi tăiat aproape până la pământ2.

_______

1 Vezi p. 131

2 „Ail“ sau „Il“, un sinonim pentru Gheber, „cel puternic“ (Exodul, 15:15), înseamnă şi un copac cu coroană mare sau un cerb cu coarne ramificate (Vezi Parkhurst, referinţa la cuvânt). De aceea, uneori, marele zeu era simbolizat printr-un copac maiestuos sau printr-un cerb. În figura 27, uciderea celui puternic este simbolizată prin tăierea unui copac. Pe moneda efeseană (Smith, p. 289), el este simbolizat printr-un cerb tăiat în bucăţi; iar acolo un palmier răsare din latura cerbului, la fel cum aici răsare din latura buturugii moarte. În Sanchuniathon, Kronis este numit în mod expres „Ilos“, adică „Cel puternic“. Marele zeu fiind omorât, cornul abundenţei din stânga este gol; dar palmierul va îndrepta totul.

Dar marele şarpe, simbolul lui Aesculapius, cel ce restaurează viața1 ,,se încolăceşte în jurul tulpinii moarte (vezi Fig. 272) şi dă lăstari unui nou copac – un copac cu totul diferit, destinat să nu mai fie tăiat vreodată de o putere ostilă – şi anume palmierul, binecunoscutul simbol al victoriei. Pomul de Crăciun, aşa cum am menţionat deja, era la Roma un alt copac, anume bradul, dar aceeaşi idee era implicată în ambele, simbolizând în mod ascuns Dumnezeul noul-născut ca Baal-berith3, „Domnul Legământului“ şi astfel umbrind perpetuarea şi natura eternă a puterii sale în defavoarea căderii din cauza duşmanilor săi şi ridicării biruitoare asupra acestora.

De aceea, 25 decembrie, ziua în care la Roma era sărbătorit zeul victorios reapărut pe pământ, era ţinut la Natalis invicti solis – „Ziua de naştere a Soarelui ne-învins“4. Buşteanul (Yule) este lăstarul mort al lui Nimrod, zeificat ca zeu-soare, dar tăiat de duşmanii săi; pomul de Crăciun este redivivus al lui Nimrod – zeul măcelărit revenit la viaţă. În lumina celor reliefate cu privire la tradiţii ce încă mai dăinuie printre noi, originea cărora s-a pierdut în mijlocul antichităţii uitate, fie ca cititorul să privească la practica neobişnuită încă ţinută în Sud la ajunul Crăciunului de sărut sub ramura de vâsc. Acea ramură de vâsc în superstiţia druidică, despre care am văzut că îşi avea originea în Babilon, era reprezentarea lui Mesia – „Omul, Vlăstarul“. Vâscul era privit ca ramură divină5, – o ramură care a venit din cer şi a crescut pe un copac care a răsărit din pământ. Astfel, prin altoirea ramurii cereşti în pomul pământesc, cerul şi pământul, pe care păcatul le-a despărţit, au fost unite, şi astfel ramura de vâsc a devenit semnul reconcilierii divine cu omul, sărutul fiind binecunoscutul semn al iertării şi împăcării. De unde putea să fi venit o asemenea idee? Oare să nu fi venit din Psalmul 85:10-11:

Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută. Credincioşia [ca o consecinţă a venirii Salvatorului promis] răsare din pământ, şi dreptatea priveşte de la înălţimea cerurilor.“

Este cert faptul că acel psalm a fost scris imediat după robia babiloniană şi cum o mulţime de evrei au rămas după acel eveniment în Babilon sub îndrumarea oamenilor inspi-raţi, asemeni lui Daniel, ca parte a cuvântului dumnezeiesc ce trebuie să le fi fost comunicat, la fel ca şi conaţionalilor săi în Palestina. Babilonul era, la acea vreme, centrul lumii civilizate şi deci păgânismul, denaturând simbolul dumne-zeiesc aşa cum fusese cândva, avea oportunităţi de a răspân-di varianta sa contrafăcută de adevăr în toate colţurile lumii, prin Misterele ce erau afiliate cu marele sistem central din Babilon. De aceea, obiceiurile de

_______

1 Cititorul îşi va aminti că Aesculapius este reprezentat în general alături de un toiag sau de o tulpină de copac, şi un şarpe care se încolăceşte în jurul ei. Figura din text explică în mod clar originea acestei reprezentări. Pentru caracterul său de restaurator al vieţii, vezi Pausanias, cartea II, Corintiaca, cap. 26, 4 (în ediţia în limba română, p. 185); şi Virgil, Eneida, cartea vii, stihurile 769-773.

2 Din Maurice, Indian Antiquities, 1796, vol. vi, p. 368.

3 Baal-bereth, ce diferă doar printr-o literă de Baal-berith, „Domnul legământului“, semnifică „Domnul bradului“.

4 Gieseler, p. 42, Notă.

5 În legenda scandinavă a lui Balder (vezi p. 109 a lucrării de față), ramura de vâsc se distinge de zeul jelit. Miturile druidice şi scandinave difereau oarecum, dar şi astfel, chiar şi în legenda scandinavă este evident că o putere extraordinară îi era atribuită ramurii de vâsc, căci era aptă de a face ceea ce nimic altceva din spectrul creaţiei nu putea împlini – ea măcelărea zeitatea pe care anglo-saxonii o considerau „imperiul cerului“ ca fiind „demn de nădejde“. Tot ceea ce este necesar pentru a dezvălui această inconsecvenţă aparentă este doar de a înţelege „ramura“ ce avea o asemenea putere ca expresie simbolică pentru adevăratul Mesia. Bacchus al grecilor era cunoscut drept „sămânţa şarpelui“, căci se spune că a fost adus pe lume de mama sa după legătura ei cu Jupiter, când zeul respectiv a apărut sub forma unui şarpe (Vezi „Deois“, în Classical Dictionary, Dymock). În cazul în care personajul lui Balder este acelaşi, povestea morţii sale însemna acelaşi lucru, şi anume că „sămânţa şarpelui“ a fost ucisă de „sămânţa femeii“. Această poveste trebuie, desigur, să-şi fi avut originea la duşmanii săi, dar idolatrii au preluat ceea ce n-au putut nega dintr-odată, cu perspectiva evidentă de a furniza explicaţii.

Crăciun încă existente pun într-o lumină surprinzătoare revelaţiile harului pentru tot pământul, şi eforturile depuse de Satan şi emisarii săi pentru a materializa, carnaliza şi degrada aceste adevăruri.

În multe ţări mistreţul era sacrificat zeului din cauza rănii provocate de mistreţ acelui zeu. Potrivit unei versiuni a istoriei morţii lui Adonis sau Tammuz, ea a avut loc, aşa cum am văzut, ca urmare a unei răni provocate de colţul unui mistreţ1. Attes din Frigia, iubitul Cybelei, a cărui istorie este identificată cu cea a lui Adonis, se spune că a pierit într-o manieră similară, de colţii unui mistreţ2. De aceea, Diana, care deşi reprezentată de obicei în mituri populare doar ca femeie-vânător, era în realitate marea mamă a zeilor3 şi este adesea însoţită de capul unui mistreţ nu ca indiciu al succesului în vânătoare, ci drept semn al biruinţei ei asupra duşmanilor sistemului idolatru, în care deţinea un loc atât de însemnat. Potrivit lui Teocritus, Venus a fost împăcată cu mistreţul ce l-a ucis pe Adonis, deoarece atunci când fusese adus în lanţuri înaintea ei, mistreţul a pledat cu mare jale că nu i-a omorât soţul din răutate premeditată, ci doar accidental4.

_______

1 Pentru înțelesul mistic al istoriei mistrețului, vezi p. 122-123

2 Pausanias, cartea VII, Achaica, cap. 17. (În limba română, p. 46. N. tr.)

3 Vezi p. 57-59

4Theocritus, Idyll, XXX, stihurile 21-45.

Dar, totuşi, în amintirea acelei fapte a mistreţului mistic, mulţi mistreţi au fost aduşi ca sacrificiu zeiţei supărate. În cartea lui Smith, Diana este reprezentată cu un cap de mistreţ alături de ea, pe vârful unei grămezi de pietre1, iar în sculptura în lemn care o însoţeşte (Fig. 282), în care împăratul roman Traian este reprezentat arzând tămâie aceleiaşi zeiţe, capul mistreţului este un element proeminent. În ziua de Crăciun, saxonii de pe continent3 ofereau ca sacrificiu zeiţei Soarelui4 un mistreţ pentru a o îmbuna5 pentru pierderea iubitului ei Adonis.

În Roma a existat evident o tradiţie similară, căci un mistreţ era piesa de rezistenţă la ospăţul lui Saturn, aşa cum observăm din următoarele cuvinte ale lui Marţial:

Fie ca acest mistreţ să-ţi aducă o Saturnalie bună.6

Figura 29: Zeul egiptean Seb cu simbolul său gâsca şi gâsca sacră pe un suport, fiind oferită ca sacrificiu7.

_______

1 Smith, Class. Dict., p. 112.

2 Din Kitto, Illustrated Commentary, vol. iv, p. 137

3 Vorbirea reverendului Alexander Hislop despre locuitori ai Continentului (european) trebuie înţeleasă în cadrul unei gândiri care trădează un topos insular. N. tr.

4 Corespondentul la Berlin al ziarului London Times, 23 Decembrie, 1853

5 Cititorul îşi va aminti că Soarele era o zeiţă. Mallet spune următoarele: „Ei jertfeau cel mai mare porc pe care-l puteau găsi pentru Frigga“ – mama lui Balder cel jelit (vol. I, p. 132). În Egipt porcii erau sacrificaţi o dată pe an, la ospăţul Lunii, pentru Lună, Bacchus şi Osiris, şi doar pentru aceştia era legal să aduci o astfel de ofrandă (Aelian, X, 16, p. 562).

6Iste tibi faciet bona Saturnalia porcus“ – Marţial, p. 754 [cartea 14, epigrama LXX, n. ed.].

7 După Wilkinson, vol. vi, ilustrația 31. Gâsca pe piedestal provine din aceeași lucrare, vol. v, p. 353.

Aşadar, capul mistreţului este încă o masă consistentă la cina de Crăciun, în timp ce cauza prezenţei lui a fost de mult uitată. Şi, într-adevăr, „gâsca de Crăciun“ şi „turtele Yule“ erau feluri de mâncare esenţiale în venerarea babilonianului „Mesia“, căci acea adorare era practicată atât în Egipt, cât şi în Roma (Fig. 29). Wilkinson, referindu-se la Egipt, reliefează că „ofranda preferată“ a lui Osiris era „gâsca1, ba mai mult, „gâsca nu putea fi mâncată decât în mijlocul iernii“2 În ce priveşte Roma, Juvenal ne spune că Osiris, dacă era supărat, putea fi înduplecat doar printr-o gâscă mare şi o mică prăjitură3. Avem dovezi că în multe ţări existau aspecte sacre asociate gâştei şi este bine cunoscut faptul că, într-adevăr, Capitoliul din Roma a fost salvat în toiul nopţii de zgomotul gâştelor sacre ale lui Juno, ţinute în templul lui Jupiter4, pe când era pe punctul de a fi atacat prin surprindere de către gali. Figura 305 dovedeşte că gâsca în Asia Mică era simbolul lui Cupidon la fel cum era simbolul lui Seb, în Egipt. În India gâsca ocupa o poziţie similară, deoarece în acea regiune citim despre o „gâscă brahmană“ sacră sau o gâscă sacră pentru Brahma6.

_______

1 Wilkinson, vol V, p. 353.

2 Ibid., vol. II, p. 380.

3 Juvenal, Satire, VI, 539, 540, p. 129. (În limba română, p. 88. N. tr.)

4 Livius, Historia, cartea v. cap. 47, vol. I, p. 388.

5 Din Barker și Ainsworth, Lares and Penates of Cilicia, cap. iv, p. 220

6 Moor, Pantheon, p. 10.

În sfârşit, monumentele din Babilon arată1 că gâsca poseda un caracter mistic asemănător în Caldeea şi că era adusă drept jertfă acolo, la fel ca în Roma sau Egipt, căci acolo preotul poate fi văzut cu o gâscă într-o mână şi cuţitul sacrificial în cealaltă2. Nu pot exista îndoieli, deci, asupra faptului că festivalul păgân de la solstiţiul de iarnă, adică de Crăciun, era ţinut în onoarea naşterii babilonianului „Mesia“.

Analiza următoarei mari sărbători din calendarul papal oferă confirmări puternice pentru ceea ce nu a fost spus încă. Această sărbătoare, numită „Ziua Doamnei“, este celebrată la Roma în data de 25 martie, întru comemorarea pretinsă a zămislirii miraculoase a Domnului nostru în pântecele Fecioarei, în ziua când îngerul a fost trimis să o anunţe cu privire la onoarea specială ce urma să fie revărsată asupra ei ca mamă a lui Mesia. Dar cine ar putea spune când a fost anunţată această veste? Biblia nu ne oferă nici un indiciu cu privire la timpul acestei veşti, însă aceasta n-a reprezentat vreun impediment. Fie că Domnul nostru a fost conceput sau născut, exact acea zi – acum deja stabilită în calendarul papal drept „Vestirea Fecioarei“ – a fost respectată în Roma păgână în onoarea Cybelei, Mama lui Mesia babilonian3.

Este evident că Ziua Doamnei şi ziua de Crăciun sunt în relaţie strânsă una cu cealaltă. Între 25 martie şi 25 decembrie sunt exact nouă luni. Dacă, deci, falsul Mesia a fost conceput în martie şi născut în decembrie, ar putea cineva crede pentru un moment că concepţia şi naşterea adevăratului Mesia poate avea o sincronizare atât de exactă nu doar în ce priveşte luna, dar şi ziua? Este ceva incredibil. Ziua Doamnei şi ziua de Crăciun sunt deci pur babiloniene.

_______

1 Kitto, Illustrated Commentary, vol. IV, p. 31.

2 Semnificaţia simbolică a ofrandei gâştei este vrednică de a fi menţionată. Wilkinson menţionează: „Gâsca însemna în semnele hieroglife un copil sau un fiu“, în timp ce Horapollo spune (I, 53, p. 276): „Era aleasă să denote un fiu, din dragoste pentru tineri, fiind întotdeauna gata să se ofere vânătorului, pentru ca aceştia să fie protejaţi, pentru care motiv egiptenii au considerat just să venereze acest animal“. (Egyptians de Wilkinson, vol. V, p. 227) Aici deci adevăratul sens al simbolului este fiul, care se oferă în mod voluntar drept sacrificiu pentru cei pe care-i iubeşte – adică, păgânul „Mesia“.

3 Ammianus Marcellinus, cartea xxiii, cap. 3, p. 355 şi Macrobius, Saturnalia, cartea I, cap. 3, p. 47, G, H. Faptul enunţat în paragraful de mai sus aduce într-o altă lumină sărbătoarea ţinută în Egipt, despre care nici o referinţă satisfăcătoare nu a fost încă emisă. Acel festival era ţinut spre comemorarea „intrării lui Osiris pe lună“. Acum, Osiris, asemeni lui Surya din India, era doar Soarele (Plutarh, De Iside et Osiride, sec. 52, vol. II, p. 372, D). Luna, pe de altă parte, deşi cel mai adesea simbolul zeului Hermes sau Thoth, era de asemenea simbolul zeiţei Isis, regina cerurilor. Învăţatul Bunsen pare a fi disputat aceasta, dar chiar enunţurile sale dovedesc lipsa unei baze argumentative (vol. I, p. 414-416). Şi Ieremia, 44:17 pare a fi decisiv în ce priveşte acest subiect. Intrarea lui Osiris pe lună este deci conceperea soarelui de către Isis, regina cerurilor, care, asemeni lui Surya cel indian, trebuia să se nască la timpul potrivit ca mare salvator. Aşadar însuşi numele Osiris, căci Isis este forma grecească a lui Hisha – „femeie“, astfel Osiris, aşa cum este citit în ziua de azi pe monumentele egiptene este He-siri – „sămânţa“. Este indubitabil faptul că Osiris este reprezentat în mod obişnuit drept soţul lui Isis, căci, aşa cum am observat deja, Osiris este, în acelaşi timp, fiul şi soţul mamei sale. Sărbătoarea avea loc în Egipt în martie, la fel ca Ziua Doamnei sau prima mare sărbătoare a lui Cybele, ţinută în aceeaşi lună în Roma păgână. Am văzut că numele comun al lui Cybele la Roma era Domina sau „doamna“ (Ovidiu, Fastele, cartea IV, 340), iar în Babilon numele era Beltis (Eusebiu, Præp. Evang., cartea ix, cap. 41, vol. II, p. 58), şi de aici, neînoielnic, vine numele „Ziua Doamnei“, aşa cum ne-a fost lăsat ca moştenire.

2 responses

  1. Pingback: De la Babilon la Roma – Crăciunul şi „Ziua Doamnei“ – Cetatea de scapare.

  2. Pingback: De la Babilon la Roma – Crăciunul şi „Ziua Doamnei“ – Cetatea de scapare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.