,, Religia care nu este la fel de veche precum Cristos şi Apostolii Săi, este prea nouă pentru mine.” – Joseph Hooke, apologet baptist englez .

Ispăşirea particulară de Raul Enyedi

Ispăşirea particulară

Dovezi scripturale în favoarea ispăşirii particulare:
1. În primul rând, atributele lui Dumnezeu arată spre o mântuire perfectă, dar limitată la un anumit număr de oameni:
1. Iubirea. Jertfa lui Cristos este cea mai importantă şi completă manifestare a iubirii lui Dumnezeu („Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El” – 1 Ioan 4:9-10). Această iubire este neschimbătoare (Ier. 31:3), perfectă, infinită ca valoare şi mărime. Deşi este bun şi milos cu toţi oamenii, El i-a iubit cu această iubire specială doar pe cei aleşi. Această iubire este activă, vrea binele celor iubiţi, indiferent de preţul care trebuie plătit.
O ispăşire generală arată o iubire pasivă, nu activă (Dumnezeu a făcut partea Lui, acum s-a retras şi aşteaptă ca omul să desăvârşească mântuirea). Biblia Îl prezintă pe Dumnezeu ca activ implicat în mântuirea omului de la început, până la sfârşit. O ispăşire generală arată o iubire egală pentru toţi oamenii, atât pentru cei care vor ajunge în iad, cât şi pentru cei care vor ajunge în rai. Este inconsecventă cu Scriptura. Căci Dumnezeu spune că l-a urât pe Esau, „Tu urăşti pe cei ce fac fărădelegea” „Domnul încearcă pe cel neprihănit, dar urăşte pe cel rău şi pe cel ce iubeşte silnicia”. „Domnul urăşte pe oamenii stricaţi” „Domnul urăşte pe martorul mincinos” (Ps. 5:6; 11:5; Prov. 3:32; 6:16). Cei care ajung în iad vor fi acolo pentru că Dumnezeu urăşte păcatul şi pe păcătoşii care iubesc păcatul şi Îl urăsc pe El.
3. Dreptatea. Prin jertfa lui Cristos, dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfăcută, pedeapsa înlăturată, datoria achitată. El a primit plata pentru păcatele aleşilor din mâna lui Cristos, aşa că nu le mai impută lor păcatele pentru care a murit (plătit) Cristos. Toţi aceştia au primit o achitare, o iertare absolută, aşa că sunt scăpaţi de pedeapsa viitoare. Ispăşirea generală afirmă că Cristos a plătit înaintea lui Dumnezeu datoria pentru păcatele întregii lumi, dar Dumnezeu va cere cândva plata şi din mâinile oamenilor, prin faptul că îi trimite în iazul de foc.
5. Unitatea scopului lui Dumnezeu. Toate lucrările lui Dumnezeu arată o armonie perfectă. Legământul harului Îl arată pe Tatăl, care a ales un număr de oameni pe care i-a dat lui Cristos. Cristos a murit pentru toţi aceştia („Voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-L înviez în ziua de apoi” – Ioan 6:39), obţinându-le o iertare deplină, o răscumpărare veşnică, o mântuire perfectă. Lucrarea Duhului este aceea de aplicare a efectelor jertfei lui Cristos în vieţile tuturor aleşilor (prin naşterea din nou, pocăinţa, credinţa, perseverenţa spre sfinţenie, etc.). Există o armonie şi unitate perfectă în planul de mântuire şi în execuţia lui. Cristos nu a murit pentru mai mulţi decât au fost aleşi pentru mântuire, Duhul nu aplică efectele mântuirii decât asupra acelora pentru care a murit Cristos.
Numărul celor aleşi de Tatăl = numărul celor pentru care a murit Cristos = numărul celor pe care Duhul îi naşte din nou = numărul celor care vor ajunge în rai

Ispăşirea generală face ca jertfa lui Cristos să depăşească limitele planului Tatălui şi ale lucrării Duhului de aplicare a mântuirii, distruge armonia planului de mântuire şi a unităţii dintre Tatăl şi Fiul. Ispăşirea generală afirmă că Cristos a murit pentru toţi oamenii, Tatăl îi atrage pe toţi cei aud Evanghelia, iar Duhul îi naşte din nou doar pe cei ce cred.

2. Efectele obiective ale jertfei (expierea, propiţierea, reconcilierea) sunt realizate. Despre ele se vorbeşte la timpul trecut, ca fiind deja împlinite. Cristos nu a oferit posibilitatea ridicării păcatului, El l-a ridicat; nu a oferit posibilitatea unei substituiri, El a substituit păcătoşii; nu a oferit posibilitatea unei iertări, prin moartea Lui, a venit hotărârea de iertare; nu a oferit posibilitatea unei împăcări, ci a împăcat; nu a oferit posibilitatea mântuirii, El A MÂNTUIT. Nu există nici un verset în Scriptură care afirmă că Isus, prin moartea Sa, a oferit oamenilor doar şansa, posibilitatea de a fi mântuiţi.

4. Lucrarea de Mare Preot arată caracterul limitat al jertfei. Cristos este Mare Preot. Lucrarea de preoţie este compusă din 2 părţi, aducerea jertfei şi mijlocirea. Există o legătură inseparabilă între acestea, fiindcă persoanele pentru care se aduce jertfa sunt şi persoanele pentru care preotul mijloceşte. Cristos nu mijloceşte decât pentru cei aleşi.
a. Lucrarea de Mare Preot în aducerea jertfei. Jertfa Domnului Isus reprezintă împlinirea, anti-tipul tuturor jertfelor din VT. Nu mai este nevoie de o altă jertfă de sânge. Aceste jertfe erau aduse pentru poporul Israel, pentru poporul ales. Nici una din aceste jertfe nu a fost adusă pentru toţi oamenii fără excepţie. Dacă se analizează jertfele cu caracter general, vedem că sunt limitate. Iată un exemplu: Marele preot aducea jertfa de ispăşire pentru păcatele poporului Israel. Nu exista jertfă înaintea lui Iehova pentru păcatele egiptenilor, babilonienilor, sau dacilor.
Dacă Cristos ar fi murit pentru toţi oamenii fără excepţie, atunci El nu ar mai fi reprezentat împlinirea jertfelor vechi testamentare sau acestea l-ar fi reprezentat în mod greşit. Cristos a fost jertfa de ispăşire pentru poporul Său: „El va mântui pe poporul Lui de păcatele Sale”. „Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele.”
b. Lucrarea de Mare Preot în mijlocire. Preoţia levitică arăta nevoia de intermediar între oameni şi Dumnezeu; preotul era cel care stătea între Dumnezeu şi oameni şi pleda pentru aceştia, pentru obţinerea iertării, favorului, binecuvântării, etc. Marele preot nu mijlocea pentru toate popoarele, ci doar pentru poporul Israel. Doar poporul ales avea reprezentant înaintea lui Dumnezeu. Mijlocirea lui Cristos este însă limitată la poporul Său: „a purtat păcatele multora şi s-a rugat pentru cei vinovaţi” (Isaia 53:12) „Nu mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi” (Ioan 17:9). Cristos s-a rugat pentru Petru în ora încercării sale. „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta, şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu – căci mijlocirea Mea este întotdeauna eficientă, şi tu sigur te vei întoarce – să întăreşti pe fraţii tăi” (Luca 22:31-32). S-a rugat Cristos pentru Iuda? Dacă s-ar fi jertfit pentru el, atunci ar fi trebuit să se roage şi pentru Iuda. Iuda, Iuda, Satana a cerut să te cearnă. Dar Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta. Şi pentru tine, Esau, şi pentru voi toţi care sunteţi în iad. M-am rugat pentru voi, am încercat să vă păzesc! Oh, aşa ceva e de neconceput! Ce spune Domnul despre Iuda? „Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat, şi nici unul din ei n-a pierit, în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura” (Ioan 17:12). Cristos se roagă numai pentru ai Săi, pentru că a depus jertfa pentru ei, jertfă care a fost acceptată de Tatăl.

5. Termenii Scripturii dovedesc ispăşirea particulară. Versetele care vorbesc despre ispăşirea lui Cristos şi efectele ei pot fi clasificate după cum urmează:
a. versete care folosesc termeni restrictivi, care indică un număr limitat. Cristos a murit:
1. pentru Mulţi: „a purtat păcatele multora” (Isaia 53:12). „Fiul Omului a venit… să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi (Matei 20:28)
2. pentru Poporul Său: „a fost lovit de moarte pentru păcatele poporului Meu” (Isa. 53:8) „Binecuvântat fie Dumnezeul lui Israel pentru că l-a cercetat şi l-a răscumpărat pe poporul Său (Luc. 1:68)
3. pentru oile Sale „Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi”. „Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele” (Ioan 10:11, 15)
4. pentru prietenii Săi: „Nu este mai mare dragoste decât să Îşi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu” (Ioan 15:13-14)
5. pentru Aleşi: „L-a dat pentru noi toţi… Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?” (Rom. 8:32-33).
6. pentru cei pentru care şi mijloceşte: „De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururi ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25)
7. pentru Adunarea Sa: „Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu Însuşi sângele Său” (Fapte 20:28)

c. Versete care folosesc termeni generali (lume, toţi – „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”, „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi”, Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi” 1 Ioan 2:2; 1 Tim. 2:4). Acestor versete li se dă o interpretate absolută de cei care predică ispăşirea generală.
Atunci când le studiem, trebuie să înţelegem următoarele lucruri: 1. Ele nu contrazic versetele care restricţionează ispăşirea la un anumit număr. 2. Trebuie să existe o armonie între aceste categorii de versete; 3. Trebuie să fie interpretate conform contextului; 4. Trebuie luat în considerare înţelesul pe care cuvintele generale (toţi, lume) îl aveau.
Cuvântul „toţi”, când Scriptura îl aplică la oameni în general, are 2 sensuri, unul absolut, care include pe fiecare om care a trăit, trăieşte sau va trăi vreodată pe pământ (toţi fără excepţie) şi unul relativ, limitat la o mulţime variată de oameni (toţi fără deosebire). Exemple ale utilizării cuvântului „toţi”:
a. toţi în sensul absolut („Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege – Rom. 2:12);
b. toţi în sens relativ – tot felul de oameni („Tot ţinutul iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului au început să iasă la el; şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan” Marcu 1:5; „Învăţătorule, Cel ce era cu tine dincolo de Iordan, iată că botează şi toţi oamenii se duc la El” – Ioan 3:26)
Vom lua două pasaje, să vedem care este înţelesul cuvântului „toţi” când se referă la răscumpărarea lui Cristos. Primul pasaj este Romani 8:28-39. Pasajul are multe de spus despre ispăşire. După lanţul de aur din vs. 29-30, Pavel întreabă: „Ce vom spune în faţa acestor lucruri, când ne dăm seama că am fost cunoscuţi personal de Dumnezeu, şi predestinaţi să Îi fim fii?” Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? Dumnezeu este de partea noastră! A cui? Cine sunt aceşti noi, din pasaj? Se referă aici la toţi oamenii? Este Dumnezeu de partea ateilor? Este Dumnezeu de partea idolatrilor?
Trebuie neapărat să aflăm cine sunt aceşti noi, căci în vs. 32, Pavel spune: „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi…”. Dumnezeu este de partea tuturor celor pentru care a murit Cristos. Dumnezeu nu stă împotriva nici unui om pentru care a murit Cristos, căci jertfa a stins mânia şi a împlinit cerinţele dreptăţii. Mai mult, fiindcă l-a dat pe Cristos pentru ei, le va da, împreună cu Cristos toate lucrurile. Tot ce ţine de mântuire. El le dă tuturor acestor oameni Evanghelia şi Duhul Său.
Dacă Cristos a murit pentru toţi oamenii fără excepţie, atunci Dumnezeu este de partea tuturor acestor oameni, şi le dă tuturor „toate lucrurile”. Este aceasta adevărat? Le-a dat „toate lucrurile” lui Cain, lui Esau, lui Faraon, lui Burebista şi amerindienilor ce au trăit înainte de Columb? Să luăm un singur exemplu: Evanghelia. Aceasta este parte esenţială a „tuturor lucrurilor”. Este mijlocul hotărât de Dumnezeu pentru mântuirea păcătoşilor. Fără auzirea Evangheliei nu poate exista mântuire. Lumina conştiinţei nu este mântuitoare. Cine a păcătuit fără lege va fi condamnat fără lege, pe baza călcării legilor morale pe care conştiinţa sa le-a recunoscut. Nu este suficient ca omul să fie religios, sau să se închine unui Dumnezeu. Nu există sub cer decât un nume prin care trebuie să fim mântuiţi, iar acela nu este Vişnu, nu este Buddha, nu este Allah, este Isus Cristos!
Dar ajung toţi oamenii în contact cu Evanghelia? Nu (oricât de mult ne-am strădui să o proclamăm), Evanghelia nu ajunge nici astăzi la toţi oamenii de pe pământ. Cu atât mai puţin a ajuns Evanghelia la toţi oamenii din trecut. Milioane de oameni au trăit şi au murit în Americi, în Asia şi Australia înainte ca europenii să exploreze aceste teritorii şi să trimită misionari în ele. Toţi aceşti oameni nu au avut „şansa” de le fi fost prezentat Cristos, pentru a se putea decide dacă vor crede în El sau nu! Aceasta este o realitate pe care nimeni nu o poate contesta. Şi atunci, cu ce l-a ajutat pe Burebista că a murit Cristos pentru el, dacă el nu a auzit despre această jertfă, pentru a putea crede în ea?
Deja este clar că pasajul acesta nu învaţă că Cristos a murit pentru toţi oamenii fără excepţie. Atunci cine sunt aceştia „toţi” pentru care a murit Cristos, cărora Dumnezeu le dă toate lucrurile? Versetul 33 ne spune: „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?” Aleşii. Despre ei este vorba. Dumnezeu îi consideră drepţi, continuă versetul. Pe cine? Pe toţi aceia pentru care a murit Cristos.
Cine îi va osândi? Care judecător îi va condamna? Cristos va judeca lumea. Tatăl I-a dat toată judecata. Îi va condamna El? Nu! Cristos a murit! Singurul care putea să îi condamne a ales să moară şi să plătească datoria lor, pentru ca ei să nu fie condamnaţi, ci eliberaţi! Cristos a murit! Dar El a înviat, ca dovadă a faptului că Dumnezeu a acceptat jertfa Sa. El stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi! Pentru cine? Pentru noi, pentru toţi cei pentru care a murit! Se roagă Cristos înaintea Tatălui pentru toţi oamenii fără excepţie? NU, El a spus: nu mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care mi i-ai dat din lume! Cristos mijloceşte pentru toţi aceia pentru care a murit! El a murit pentru aleşii Săi, a înviat pentru ei şi mijloceşte pentru ei!
Versetul 35: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Pe care noi? Pe cine iubeşte Cristos cu o iubire specială? Pe cine îi cunoaşte pe nume? Pe toţi oamenii fără excepţie, spun unii. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, adică pe toţi oamenii! Haideţi să vedem dacă este aşa. „Sunt bine încredinţat că nici iadul nu îl poate despărţi pe Esau de dragostea lui Dumnezeu pentru el, că Esau este mai mult decât biruitor prin Acela care l-a iubit!” Oh, aceasta este o minciună! Dar dacă Dumnezeu îi iubeşte la fel pe toţi oamenii fără excepţie şi L-a dat pe Fiul Său pentru toţi, atunci trebuie să-l fi iubit pe Esau la fel de mult ca pe Iacov, pe Iuda la fel de mult ca pe Petru.
Pasajul acesta ne învaţă că Dumnezeu este de partea tuturor celor pentru care a murit Cristos. Dumnezeu le-a dat, împreună cu Cristos, toate lucrurile. Eu au fost consideraţi drepţi de Dumnezeu. Cristos mijloceşte pentru ei, nimic nu îi poate despărţi de dragostea Lui, ei fiind mai mult decât biruitori în El! Aceştia nu sunt toţi oamenii fără excepţie, ci toţi oamenii care au fost daţi de Tatăl Fiului, aleşii Săi, fraţii Săi!

Un alt cuvânt general aplicat răscumpărării este „lume” (kosmos). El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:2) Cei care cred într-o ispăşire generală ne spun că acest cuvânt înseamnă toţi oamenii care au trăit, trăiesc sau vor trăi vreodată. Dacă luăm o concordanţă şi verificăm cuvântul „lume”, vom vedea că acesta are cel puţin 7 sensuri diferite în Noul Testament:
i. întregul univers: „Dumnezeu, care a făcut lumea, şi tot ce este în ea” – Fapte 17:24
ii. pământul: „Cât sunt în lume, sunt lumina Lumii” – Ioan 9:5
a. bunurile, posesiunile pământului: „ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul” – Mat. 16:26;
iii. sistemul sau ordinea lumii: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” Ioan 12:31
iv. toţi oamenii: „orice gură să fie astupată şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu” – Rom. 3:19;
v. omenirea cu excepţia credincioşilor: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră” Ioan 15:18
vi. Neamurile în contrast cu evreii (nu fiecare persoană dintre Neamuri, ci în general, persoane din orice naţiune): „dacă alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor?” Rom. 11:12
vii. doar credincioşii (iudei şi neamuri): „Pâinea lui Dumnezeu se coboară din cer şi dă lumii viaţa” – Ioan 6:33. 51; „noi, apostolii, … am ajuns o privelişte pentru lume şi îngeri şi oameni” (1 Cor. 4:9)
viii. există pasaje în care cuvântul „lume” nu este absolut nici chiar când sensul la care se referă este unul general (ex: Luca 2:1. „În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea” nu îi include pe toţi oamenii de atunci, ci doar pe cei din Imperiul Roman; Ioan 8:26, „Ceea ce am auzit de la El [de la Tatăl], aceea spun lumii” se referă doar la oamenii care au auzit cuvintele lui Isus; Ioan 12:19, „Fariseii au zis: ‚Vedeţi că nu câştigaţi nimic; iată că lumea se duce după El”, se rezumă doar la cei care Îl urmau; Fapte 11:28 se referă la lumea cunoscută, în special Imperiul Roman; la fel şi Fapte 17:6; 19:27; Rom. 1:8; 10:18)

Să vedem care este înţelesul cuvântului „lume” în cel mai celebru verset folosit pentru ispăşirea generală. Ioan 3:16: Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.
În acest verset, „lumea” poate să însemne fie toţi oamenii (întreaga omenire), fie doar cei ce cred, fie Neamurile (în general). Analizând versetul, vedem că:
a. Dumnezeu a iubit (agapao) lumea. Iubirea lui a fost cauza trimiterii Fiului. Scriptura afirmă că Dumnezeu nu iubeşte pe fiecare persoană din lume cu iubirea agape (Rom. 9:13; Evr. 12:6-8). El este bun şi îndelung răbdător cu toate creaturile Lui, dar sunt oameni pe care Dumnezeu îi urăşte, pentru că le urăşte păcatele.
b. Apoi, Fiul a fost dat ca jertfă, nu oferit (oferta poate fi acceptată sau respinsă). Dumnezeu dă, împreună cu Fiul, toate lucrurile necesare mântuirii (Rom. 8:32) – chiar şi credinţa (Ef. 2:8). Fiul a fost dat să înlăture păcatul, datoria celor pentru care a murit (Evr. 9:26) şi să le asigure viaţa veşnică (Ioan 10:10, 11, 28).
c. Din context, reiese că „lumea” iubită de Dumnezeu Tatăl este „lumea” pentru care Fiul a fost dat ca jertfă, este „lumea” pe care El nu o judecă, ci o mântuieşte, este „lumea” care crede, care nu va pieri şi care are viaţa veşnică.
d. Din aceste motive, nu înţelegem „lumea” ca „toată umanitatea”. Rămân 2 sensuri posibile, lumea ca toţi aleşii (iudei + neamuri) sau neamurile (aleşii dintre neamuri) spre deosebire de evrei.
e. Contextul mai larg arată că Domnul vorbea cu Nicodim, unul din reprezentanţii de seamă ai evreilor (vs. 1), acesta fiind „Învăţătorul” (primul Rabin al) Israelului.
f. Până în vs. 16, Domnul îi descoperise mai multe lucruri pe care Nicodim nu le ştia (necesitatea naşterii din nou – vs. 3-8; o altfel de Împărăţie decât cea pe care evreii o aşteptau – vs. 3, 5; Dumnezeirea lui Isus – vs. 10-13; moartea Sa – vs. 14).
g. Până la vs. 14, Domnul deja afirmase că nu naţionalitatea (apartenenţa la poporul Israel) era criteriul acceptării în Împărăţia lui Mesia. Isus îi spune lui Nicodim că nu toţi evreii vor face parte din Împărăţia lui Mesia, ci doar cei născuţi din nou. În vs. 15, Isus deschide graniţele Împărăţiei pentru „oricine crede în El”, chiar şi pentru ne-evrei.
h. Evreii îi priveau cu dispreţ pe cei dintre Neamuri. În scrierile rabinice, Neamurile sunt deseori numite „lume”, acesta fiind un termen înjositor, un termen care denota inferioritate. Evreii Îl aşteptau pe Mesia ca un Împărat care îi va elibera, va zdrobi naţiunile (lumea), pedepsindu-i pentru fărădelegile lor. Isus deja demolase o parte din aceste concepţii ale lui Nicodim, dar ceea ce era cu adevărat şocant pentru el, abia acum avea să urmeze.
i. în versetele 16, 17 şi 18, El afirmă nu doar că Mesia mântuieşte pe oricine, evreu sau ne-evreu care crede în El, ci că Dumnezeu iubeşte Neamurile (vs. 16), iar Mesia nu a venit pentru a le judeca, ba din contră, pentru a le salva (vs. 17); şi mai mult, că cel care nu crede în El, în Isus Mesia, evreu sau ne-evreu, este deja condamnat (vs. 18)
j. Aşadar, din studiul versetului, al contextului şi al unor afirmaţii clare care tratează subiectul în cauză, înţelesul versetului este următorul: Dumnezeu a iubit Neamurile (aleşii dintre Neamuri; nu doar pe evrei), dând pe Fiul Său ca jertfă şi pentru ele (1 Ioan 2:2), pentru ca oricine (evreu sau ne-evreu) care crede, să aibă viaţa veşnică, să fie salvat şi să scape de la pieire.

8. Concluzie: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi-a dat viaţa ca jertfă, înaintea lui Dumnezeu, pentru toţi aceia şi numai pentru aceia pe care Tatăl i-a iubit, i-a ales pentru mântuire şi i-a dat Lui în legământ. Jertfa lui Cristos a fost perfectă şi a asigurat mântuirea reală a poporului Său. Înaintea lui Dumnezeu, Cristos a realizat expierea, răscumpărarea, propiţierea şi împăcarea dreptăţii divine pentru toţi cei pentru care El a murit. De asemenea, moartea Sa a garantat prezenţa şi lucrarea Duhului în viaţa lor, Acesta fiind garanţia că nu vor pieri, ci vor ajunge să trăiască veşnic pe noul pământ în prezenţa lui Isus.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s