,, Religia care nu este la fel de veche precum Cristos şi Apostolii Săi, este prea nouă pentru mine.” – Joseph Hooke, apologet baptist englez .

INFERNUL MESOPOTAMIAN TEXTE ŞI CRESTOMAŢIE DE COMENTARII de Michael Reinhardt

INFERNUL MESOPOTAMIAN

TEXTE ŞI CRESTOMAŢIE DE COMENTARII

Această lucrare nu este un studiu cu pretenţii academice, ci mă voi limita să prezint câteva texte mesopotamiene semnificative pentru tema enunţată mai sus, apoi voi insera câteva comentarii ale unor savanţi de genul lui Tammi J. Schneider, John H. Walton, Mircea Eliade.

MOARTEA PĂSTORULUI DUMUZI

Cu inima înlăcrămată
Porni departe, spre câmpie;
Cu-nlăcrămată inimă – păstorul
Porni departe, spre câmpie.

Cu-nlăcrămată inimă, Dumuzi
Porni departe, spre câmpie;
Ce fluieru-i legat de gât
El îşi începe jeluirea:

„Să cânţi un bocet, să cânţi un bocet,
O, câmp, să cânţi un bocet!
O, câmp, să cânţi un bocet, să zici o tânguire,
Să-ţi zici printre racii din râu tânguirea!
Să-ţi zici printre broaştele apei jelania!
Rostească-a mea mamă cuvinte de tângă,
Rostească-şi Sirtur , a mea mamă, jelania!
Ah, mama ce n-agonisi nici cinci pâini,
Rostească doar vorbe de jale!
Ah, mama ce n-agonisi nici zece pâini,
Grăiască doar vorbe de jale!
În ziua când moartea mă va secera
N-o să se-ngrijească, vai, nimeni de ea!
Pe câmp lăcrămaţi-mi, voi, ochi, precum mama!”
(În cele din urmă, Dumuzi adoarme şi are un vis profetic.)

Printre boboci zăcea culcat, printre boboci zăcea întins,
Zăcea păstoru-ntins printre boboci.
Pe când zăcea păstoru-ntins între boboci
El a visat un vis tulburător.
S-a ridicat tremurător, a fost un vis, o-nchipuire
Şi s-a frecat la ochi, privind în jur mirat.

(Îngrijoratul Dumuzi cheamă la el pe sora lui, Gestinanna, poetă divină, cântăreaţă şi tâlcuitoare de vise, căreia îi povesteşte ce i s-a arătat în somn.)

Visat-am, surioara mea, visat-am
Iar miezul visului meu iată-l:
Se înălţau în juru-mi trestii, eram de trestii-mpresurat;
O trestie sihastră se înclină spre mine;
Din trestiile-ngemănate, departe sta de mine una;
Iar în crâng copaci cu-nalte trunchiuri,
Pândeau în juru-mi fioroşi.
Pe vatra mea cea sfântă a curs apa,
Iar putineiul sfânt a fost mutat din loc.
Căuşu-mi sacru, atârnat, căzu de pe pironul său.
Mi-a dispărut şi bâta ciobănească.
Ducea şoimanu-n gheare un mieluţ,
Cu bărbi albastre ţapii tot măturau ţărâna,
Pământu-l scormoneau mioare cu-a lor copite-ncovoiate.
Sfărmat e putineiul, nu mai primeşte lapte,
Căuşul mi s-a spart, iar Dumuzi e mort!
Stă turma mea de oi şi-o păstoreşte vântul…”

(Adânc tulburată de visul povestit, Gestinanna spune lui Dumuzi:)

„Mi-ai povestit, o, frate, un vis nefavorabil,
Visul tău, Dumuzi, e rău prevestitor!
Se înălţau în juru-ţi trestii, erai de trestii-mpresurat:
Înseamnă că tâlharii stau gata să te-atace;
O trestie sihastră s-a-nclinat spre tine:
Cea care te-a adus pe lume spre tine-şi pleacă tristul cap;
Din trestiile-ngemănate, înlăturată este una:
Înseamnă că ori eu, ori tu, din doi o să se ducă unul…

(Gestinanna tâlcuieşte astfel sumbrul vis prevestitor al fratelui ei, prevenindu-l că demonii din Lumea Cealaltă, Galla, sunt pe urmele lui şi că el trebuie să se ascundă degrabă.
Dumuzi se învoieşte să-i urmeze sfatul şi o roagă fierbinte pe sora lui să nu spună demonilor Galla unde e ascunzişul său.)

O, draga mea, mă voi ascunde-n iarbă;
Să nu spui unde-i ascunzişul meu!
Mă voi ascunde printre buruienişuri;
Să nu spui unde-i ascunzişul meu!
Mă voi ascunde-n ierburile-nalte;
Să nu spui unde-i ascunzişul meu!
Mă voi ascunde-n şanţul cu apă din Arallu;
Să nu spui unde-i ascunzişul meu!

(Iată răspunsul dat de Gestinanna fratelui ei:)

De-o să-ţi dezvălui ascunzişul, dulăii tăi să mă sfâşie,
Dulăii tăi cei negri, zăvozi de păstorie,
Dulăii tăi sălbateci, zăvozi de bun stăpân,
Să mă sfâşie deci dulăii tăi!

(Şi astfel demonii Galla, creaturile inumane, vin să-l caute pe Dumuzi, care stă ascuns, dar nu pot să-l găsească. Demonii Galla sunt nişte făpturi cumplite.)

Nu ştiu ce este hrana, nici apa de băut,
Făina presărată la jertfă nu-i atrage;
Nu sorb din apa de libaţii;
Nu vor nici daruri de-mbunare;
La sânul femeiesc nu stau să se desfete,
Nici nu sărută pruncii îndrăgiţi!

(Negăsindu-l pe Dumuzi, care stă ascuns, demonii Galla o capturează pe sora lui, Gestinanna. Deşi o silesc să le spună unde este ascunzişul lui Dumuzi, ea rămâne credincioasă cuvântului dat. Totuşi, Dumuzi se reîntoarce în cetate, poate fiindcă se teme că demonii îi vor ucide sora.
Aici, demonii Galla îl prind, îl chinuiesc, îl bat, îl biciuiesc. Apoi îl leagă fedeleş şi sunt gata să-l ducă în Lumea de Dincolo. Atunci Dumuzi se întoarce către Zeul Soarelui, Utu, fratele soţiei sale Inanna, zeiţa protectoare a cetăţii Erech, rugându-l să-l preschimbe într-o gazelă, astfel ca să scape de demonii Galla şi să se ducă într-un loc numit Subirila. Iată rugăciunea lui Dumuzi:)

Eşti fratele soţiei mele, Utu,
Sunt însuşi soţul sorei tale;
Sunt cel ce-aduce hrană la Eanna !
Noi ne serbarăm nunta în Erech,
Şi sărutat-am buzele-i divine,
Am stat cu capu-n poalele Inannei,
Preschimbă-mi mâinile-n copite de gazelă,
Fă-mă să scap de toţi demonii Galla,
Dă-mi voie să-mi duc sufletu-n Subirila !
(Zeul Soare împlineşte ruga lui Dumuzi.)

În lacrimile-i Utu întrezări un dar;
Ca omul iertător, i-a hărăzit iertarea.
Ci mâinile-i schimbă-n copite de gazelă,
Picioarele-i schimbă-n picioare de gazelă.
Aşa scăpat-a el de toţi demonii Galla,
Iar sufletul şi-l duse-n Subirila.

(Dar demonii, care-l urmăreau, l-au prins încă o dată, bătându-l şi chinuindu-l ca şi prima dată. A doua oară Dumuzi îl imploră pe zeul soare Utu să-l preschimbe într-o gazelă. De astă-dată, el îşi va duce sufletul în casa zeiţei cunoscute sub numele de Belili, „Stăpâna vârstnică şi înţeleaptă”. Zeul Utu îi împlineşte ruga din nou, şi Dumuzi ajunge la casa zeiţei Belili, spunându-i:)

Stăpână vârstnică-nţeleaptă, nu-s om, ci sunt soţul Inannei,
Îngăduie-mi să sorb din apa de libaţii,
Din presărata lamură dă-mi voie să mă-nfrupt!

(Abia a avut răgazul să se bucure de hrană şi de băutură, că demonii Galla reapar, începând să-l bată şi să-l chinuiască pe Dumuzi pentru a treia oară. Din nou zeul Utu îl preschimbă într-o gazelă şi el scapă, refugiindu-se la stâna de oi a sorei sale, Gestinanna. Zadarnic, căci cinci dintre demonii Galla intră în stână, aruncă cuie şi ace în obrajii lui Dumuzi, care moare. Iată tristul sfârşit al mitului lui Dumuzi:)

În stână intră primul demon,
Pe Dumuzi-l împunge cu acul în obraz;
În stână intră şi al doilea demon,
Lovind pe Dumuzi-n obraz cu bâta ciobănească;
În stână intră şi al treilea demon
Şi putineiul sfânt îşi schimbă locul;
În stână intră şi al patrulea demon,
Căuşu-i sacru atârnat căzu de pe pironul său;
În stână intră şi-al cincilea demon,
Sfărâmat e putineiul, nu mai primeşte lapte,
Căuşu-i sfărâmat şi Dumuzi e mort,
Iar turma i-a rămas s-o păstorească vântul!…

BOCET LA DISPARIŢIA LUI DUMUZI
(Fragment)

…Sălbaticul taur nu mai e-n ţarc – sălbaticul taur nu mai e-n ţarc!
El…nu mai e – sălbaticul taur nu mai e-n ţarc.
Omul bocit nu mai e – sălbaticul taur nu mai e-n ţarc!
Soţul meu – nu mai este!
Dumuzi – nu mai este!
Uşumgalanna – nu mai este!
Stăpânul din Ade – nu mai este!
Stăpânul din Badtibira – nu mai este!
Păstorul, stăpânul Tammuz – nu mai este!
Stăpânul colibelor de păstori – nu mai este!
…………………………………………………………………………………………………………………………………………

Zac precum juncana care muge –
Stau precum oaia behăind după mieluţul ei;
Zac precum juncana care muge –
Stau precum capra behăind după ieduţul ei.
În sanctuarul din adâncuri – îl voi căuta!
În sanctuarul din înalturi – îl voi căuta!
Eroul, stăpânul meu, pe unde-i? – mi-e gândul doar la el!
Ah, cel flămând de mine – mi-e gândul doar la el!
O, buna mea soţie – mi-e gândul doar la el!
O, soţul meu cel bun – mi-e gândul doar la el!
…………………………………………………………………………………………………………………………………………

Măreţul stăpân – Stăpânul!
Flămândul de mine – Stăpânul!
Însetatul de mine – Stăpânul!
O, buna mea soţie – Stăpânul!
O, soţul meu cel bun – Stăpânul!
…………………………………………………………………………………………………………………………………………

Eroul, stăpânul nostru, e-n ţara pierzaniei.
Părintele recoltei, stăpânul vostru, e-n ţara pierzaniei.
Ochiul lui, ce-mi încânta inima – şi-a pierdut strălucirea.
Glasul lui ce-mi încânta inima – l-a năpădit muţenia.
În lăcaşul desfătării lui – acum stau câinii.
Pe moşia stăpânului meu – coboară corbii.
În fluierul lui – şuieră vântoasa.
Câinii stăpânului meu – umplu furtuna cu urlete…

POGORÂREA ZEIŢEI IŞTAR ÎN TĂRÂMUL SUBPĂMÂNTEAN

Acest mit a fost tradus de E.A. Speiser de la University of Pennsylvania.
Pentru lucrarea de faţă am preluat textul din The Ancient Near East – An Anthology of Texts & Pictures (ANETP), James B. Pritchard (ed.) Daniel E. Fleming (foreword), Princeton University Press, Princeton, New Jersey, USA, 2011. M-am verificat cu ajutorul traducerii făcute de Constantin Daniel şi Ion Acsan, Tăbliţele din argilă – Scrieri din Orientul antic, edit. Minerva, Bucureşti, 1981 şi cu Victor Kernbach, Miturile esenţiale, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
O parte din notele de subsol sunt preluate din operele citate mai sus, o altă parte îmi aparţin.
„Acest mit are ca temă centrală detenţia zeiţei fertilităţii, sumeriana Inanna, akkadiana Iştar, în tărâmul morţilor şi întoarcerea ei finală în ţinutul celor vii. Versiunea sumeriană este, evident, sursa primară. Însă, deşi versiunea semitică are variate puncte de contact cu sursa mai veche, ea nu este în nici un caz doar o traducere din sumeriană.”

(Avers)
În Ţara-fără-cale-ntoarsă, tărâmul lui [Ereşkigal ],
Iştar, fiica lui Sin, [şi-a pus] în gând [să meargă].
Chiar ea, fiica lui Sin, [şi-a pus] în gând [să meargă]
În casa cufundată în beznă, lăcaşul lui Irkal[la] :
Cel ce-a intrat în casa lui n-o mai părăseşte niciodată;
Cel ce-a găsit casa spre ea nu află drumul înapoi;
Cel care-n casă a pătruns, este mereu jefuit de lu[mină],
Se-ospătează cu ţărână şi glodul este hrana sa.
(Acolo) nu mai e lumină şi toţi sălăşluiesc în beznă,
Ca păsările se-nveşmântă, având în loc de straie, aripi (10)
(Şi) huzureşte pe zăvoare şi pe canatul uşii colbul…

Când a sosit Iştar la poarta din Ţara-fără-cale-ntoarsă
I-a spus străjerului (aceste) vorbe:
„Portarule, deschide-mi poarta,
Deschide-mi poarta, ca să intru!
De nu-mi deschizi tu poarta, ca să nu mă laşi să intru,
Îşi sparg canatul uşii, zăvorul ţi-l sfărâm,
Culc la pământ uşorii, dobor canatul uşii!
Din somn trezi-voi morţii, să-nghită pe cei vii
Cei morţi vor deveni mai numeroşi ca viii!” (20)

Atunci străjerul deschise gura spre-a răspunde
Şi spuse preamăritei Iştar:
„Zeiţă, ai răbdare şi poarta nu mi-o smulge!
Să te vestesc reginei E[reşk]igal, dă-mi voie!”
Intrând, grăi străjerul către Ereş[kigal]:
„[În faţa porţii], iată, stă sora ta Iştar,
Cea care-ncurajează mari sărbători voioase
Care-nvolbură de faţă cu craiul Éa genunea!”
Ereşkigal, primind această veste,
Pe loc se-ngălbeni la faţă precum un tamarisc tăiat,
Se-nvineţi la buze ca o strivită trestie kuninu . (30)
„Ce-mpinge inima-i spre mine? Ce-i mână cugetul încoace?
Nu beau eu apă numai cu zeii Anunnaki ?
Nu glod mănânc în loc de pâine, nu sorb în loc de bere, mâl?
Au nu bocesc bărbaţii plecaţi de lângă soaţe?
Au nu bocesc fete smulse din braţul celor dragi?
Au nu bocesc plăpânzii prunci, cosiţi mult prea devreme?
Străjerule, te du, deschide-i poarta,
Primeşte-o după datina străveche!”

Se duse-atunci străjerul şi poarta i-o deschise:
„Zeiţo, intră! Kutha cu drag să te primească, (40)
Înveselească-se palatul din Ţara-fără-cale-ntoarsă!”
Când o făcu să treacă de prima poartă,-i scoase,
Luându-i de pe cap coroana mare.
„Străjer, de ce-mi iei de pe cap coroana mare?”
„Zeiţă, intră! Aşa sunt orânduielile Stăpânei Tărâmului Subpământean !”

Când o făcu să treacă de-a doua poartă,-i scoase,
Luând cerceii ei de la urechi.
„Străjer, de ce-mi iei de la urechi cerceii?”
„Zeiţă, intră! Aşa sunt orânduielile Stăpânei Tărâmului Subpământean!”

Când o făcu să treacă de-a treia poartă,-i scoase,
Luându-i de la gât şiragul cel de perle.
„Străjer, de ce-mi iei şiragul de la gât?”
„Zeiţă, intră! Aşa sunt orânduielile Stăpânei Tărâmului Subpământean!” (50)

Când o făcu să treacă de-a patra poartă,-i scoase,
Luându-i de la piept găteala scumpă.
„Străjer, de ce-mi iei găteala de la piept?”
„Zeiţă, intră! Aşa sunt orânduielile Stăpânei Tărâmului Subpământean!”

Când o făcu să treacă de-a cincea poartă,-i scoase,
Luându-i de pe şolduri cingătoarea cu piatra naşterii în el.
„Străjer, de ce-mi iei şi cingătoarea cu piatra naşterii în el?”
„Zeiţă, intră! Aşa sunt orânduielile Stăpânei Tărâmului Subpământean!”

Când o făcu să treacă de-a şasea poartă,-i scoase,
Lăsându-i fără de brăţări şi mâna, şi piciorul.
„Străjer, de ce fără brăţară îmi laşi tu mâna şi piciorul?”
„Zeiţă, intră! Aşa sunt orânduielile Stăpânei Tărâmului Subpământean!”

Când o făcu să treacă de-a şaptea poartă,-i scoase, (60)
Lăsându-i fără de veşminte ruşinea trupului ei.
„Străjer, de ce fără veşminte laşi ruşinea trupului meu?”
„Zeiţă, intră! Aşa sunt orânduielile Stăpânei Tărâmului Subpământean!”

Iştar, odată pogorâtă-n Ţara-fără-cale-ntoarsă,
Ereşkigal s-a speriat când a văzut că e de faţă.
Iştar n-a stat pe gânduri, s-a repezit spre ea.
Ereşkigal deschise gura spre-a grăi
Şi-i zise lui Namtar , vizirul ei:

„Te du, Namtar, încui[-o în palat]ul meu!
Şaizeci de boli stârneşte-mpotriva ei, [împotriva] lui Iştar:
Boala de ochi [asupra[ ochi[lor] (70)
Boala de şale-as[upra] [şalelor];
Boala de inimă as[upra inimii];
Boala de glezne-as[upra gleznelor];
Boala de cap as[upra capului],
(Din trupu-i) nici o parte de boală să nu-i scape!”

Cum [se pogorî] doamna Iştar [în Ţara-fără-cale-ntoarsă],
Pe junci n-a mai sărit un taur, [asinul n-a venit spre asină];
Pe uliţă nici omul n-a mai oprit fata;
Dormea bărbatul [singur în odaie;
Dormea fecioara în cotlonul ei… (…)] (80)

Revers

Vizir de zei slăviţi, Papsukkal îşi înclinase chipul său,
Iar faţa lui era [posomorâtă],
Purta cernite straie şi păr lung.
Plângând s-a dus Papsukkal la Sin, al său părinte,
Varsă lacrimi şi-n faţa lui Éa, regele:
„Iştar, pogorâtă-n Tărâmul Subpământean, înapoi n-a mai suit.
De când s-a pogorât Iştar în Ţara-fără-cale-ntoarsă
Pe junci n-a mai sărit un taur, nu s-a unit asin cu-asină;
Pe uliţe nici omul n-a mai oprit fata;
Bărbatul doarme singur în odaie;
Fecioara doarme-n cotlonul ei .”

În inima-i preaînţeleaptă a plăsmuit Éa un chip
Creând pe Aţuşunamir, un assinù :
„Scoală, Aţuşunamir, îndreaptă-te spre poarta din Ţara-fără-cale-ntoarsă.
În Ţara-fără-cale-ntoarsă porţi şapte ţi se vor deschide.
Ereşkigal te va zări, de-a ta sosire bucuroasă,
Când inima-i va fi-mbunată şi sufletul înseninat,
Pe marii zei pune-o să jure,
Ridică-ţi capul, iscodeşte burduful ei cu Apa vieţii,
Burduful cu Apa vieţii, dă-mi-l, stăpână, ca să sorb din el!”

Cum auzi Ereşkigal acestea,
Ea coapsele-şi lovi şi degetu-şi muşcă:
„Îmi ceri un lucru care nu poate fi cerut
Vin, Aţuşunamir, asupră-ţi s-arunc blestemul cel mai greu :
Hrănească-te gunoaie din şanţuri de cetate,
Adapă-te scursura canalelor cetăţii,
Acoperă-te umbre de metereze reci,
Drept căpătâi să-ţi fie pragul uşii,
Beţivul şi-nsetatul să-ţi pălmuiască faţa!”

Ereşkigal deschise gura spre-a grăi
Şi-i zise lui Namtar, vizirul ei: (30)
„Te du, Namtar, şi bate la Egalgina -n poartă.
Cu cornalină-mpodobeşte pragul,

Afară cheamă Anunnaki, pe jilţuri de-aur să-i pofteşti,
Stropeşte-apoi cu Apa vieţii şi du-o pe Iştar de-aici!”

Plecă Namtar, bătând la Egalgina-n poartă,
Împodobi cu cornalină pragul,
Chemă afară pe-Anunnaki, în jilţuri de aur îi pofti,
Stropi apoi cu Apa vieţii şi-o duse pe Iştar de-acolo.

„Du-te, Namtar, îi spuse Ereşkigal, şi ia-o pe Iştar, însă dacă ea nu-ţi arată pe cineva care să-i dea drumul, s-o aduci aici din nou!” Namtar şi însoţitorii lui aşadar o luară de-acolo.

Când ea trecu prin poarta cea dintâi,
Primi veşmântul ce îmbrăcă toată ruşinea trupului ei.
Când ea trecu prin cea de-a doua poartă (40)
Primi brăţările-i gătind mâna şi piciorul.
Când ea trecu prin cea de-a treia poartă,
Pe şold i s-a pus cingătoarea cu piatra naşterii.
Când ea trecu prin cea de-a patra poartă,
Primi-napoi găteala de la piept.
Când ea trecu prin cea de-a cincea poartă,
Pe gât i s-a pus iar şiragul ei de perle.
Când ea trecu prin cea de-a şasea poartă,
Primi-napoi cerceii ce-mpodobeau urechea.
Când ea trecu de cea de-a şaptea poartă,
Pe cap i s-a pus iar coroana mare.
„Ad-o-napoi de nu-ţi dă bani de răscumpărare
Iar pe Tammuz , iubitul din tinereţea ei,
Să-l speli cu apă preacurată, să-l ungi cu cel mai bun oloi,
În roşu-nveşmântat, să cânte din fluier de lapislazuli,
Să aţâţe simţurile-i, curtezane!”
Belile , din comoara pe care-o adunase
Cu pietre scumpe sânul şi-l acoperise.
La plânsul fratelui scump, Belile îşi scăpă comoara
Şi giuvaierele-i de care era plină faţa trupului Vacii zeieşti se-mprăştiară în templu…
„Ah, unicul meu frate, să nu mă păgubeşti!
În ziua când Tammuz se va sui din nou (pe pământ),
Cu fluier de lapislazuli şi cu inel de cornalină,
Cu dânsul vor sosi la mine şi bocitor şi bocitoare
Ca să învie morţii adulmecând tămâia…”

COMENTARII

Tammi J. Schneider, An Introduction to Ancient Mesopotamian Religion, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, USA/ Cambridge, U.K, 2011, pp. 46-49.

Ce se întâmplă o dată ce oamenii şi-au împlinit scopul primar, sau ce se întâmplă atunci când mor este consemnat în alte texte mitologice, fiind şi ele interpretate din diverse unghiuri. În esenţă, după ce mor, oamenii merg într-un tărâm subpământean . Textul consacrat acestui fapt este Pogorârea zeiţei Inanna/Iştar în Tărâmul Subpământean. Acest mit este folositor în mod deosebit atunci când se discută despre religia mesopotamiană ca fiind o categorie mai largă, mai degrabă decât o discuţie pur şi simplu despre religia sumeriană sau cea babiloniană, întrucât este unul dintre textele care au un prototip sumerian clar. De-asemenea, este şi unul dintre rarele texte mitologice când versiunea sumeriană este mai amplă decât cea akkadiană, de mai târziu. (…)
Textul sumerian al Pogorârii zeiţei Inanna în Tărâmul Subpământean este reconstituit din 13 tăbliţe, toate descoperite în Nippur. Toate aceste tăbliţe au fost inscripţionate în prima jumătate a celui de-al doilea mileniu, dar data compoziţiei lor iniţiale nu este cunoscută şi nu există exemplare din cel de-al III-lea mileniu . Faptul că textul, care a fost găsit la un singur sit arheologic a fost copiat în sumeriană înseamnă că a fost considerat o parte importantă a literaturii sumeriene, care trebuia salvată.
După cum am spus, textul sumerian este mai amplu şi explică asocierile Dumuzi/Tammuz într-un mod în care versiunea akkadiană nu o face . Existenţa unei versiuni akkadiene, indiferent de similarităţi sau diferenţe, sugerează o continuitate a temelor principale din religia mesopotamiană.
Textul începe cu o listă a celor şapte aşezări importante în care erau temple ale zeiţei Inanna , dar nu indică de ce sunt notate. Textul mai arată şi faptul că Inanna ia cu sine cele şapte me-uri în Tărâmul Subpământean . Traducerea acestui termen sumerian me este dificilă. El are formă de plural, este neînsufleţit şi se referă la proprietăţi sau puteri ale zeilor care permit să aibă loc o întreagă serie de activităţi esenţiale pentru viaţa umană civilizată . Astfel, faptul că Inanna abandonează oraşele ei şi le părăseşte împreună cu ceea ce unii denumesc „artele civilizaţiei” nu poate fi un lucru bun. Apoi, Inanna se înveşmântează cu o varietate de podoabe şi îşi aplică chiar şi farduri, după care spune mesagerului ei că se va pogorî în Tărâmul Subpământean şi-i dă instrucţiuni, sugerând faptul că ştie că va întâmpina dificultăţi la întoarcere. Mesagerul trebuie să-i spună lui Enlil ce i s-a întâmplat fiicei lui şi să nu lase ca ea să fie dată morţii în Tărâmul Subpământean.
Când Inanna ajunge la palatul de lapislazuli din Tărâmul Subpământean, ea-i spune portarului să-i descuie poarta. Când este întrebată despre motivul sosirii sale acolo, Inanna răspunde că vrea să-şi viziteze sora, pe Ereşkigal, al cărei soţ, Domnul Gugalanna, fusese ucis, şi ea intenţionează să ia parte la riturile funerare. Ei i se cere să-şi scoată veşmintele, întrucât orânduielile Tărâmului Subpământean sunt desăvârşite. Ea se transformă într-un cadavru, iar mesagerul ei are de îndeplinit sarcina care-i fusese încredinţată.
Mai întâi, el merge la E-kur, care era templul din Ur al lui Enlil. Zeul Enlil sugerează că Inanna a cules ceea ce însămânţase, deci nu este dispus să ajute. Apoi, mesagerul merge la Nanna, tot în Ur, care-i dă aceeaşi replică. Mesagerul se îndreaptă spre cetatea Eridu, la Enki, care este tulburat. Din murdăria de sub unghiile lui, Enki plăsmuieşte hrana şi apa vieţii. Apa este stropită peste Inanna şi ea se suie din Tărâmul Subpământean, urmată de anunnaki, iar morţii se îmbulzesc în faţa ei. I se spune că ea trebuie să fie înlocuită în Tărâmul Subpământean de cineva. Atunci când descoperă că soţul ei, Dumuzi/Tammuz dădea un ospăţ în timp ce ea era în Tărâmul Subpământean, ea decide să-l trimită să-i ia locul. Datorită unor motive care apar într-o parte a textului care este distrusă, sora lui Dumuzi pare să meargă în locul acestuia în Tărâmul Subpământean o parte din an.
Versiunea akkadiană are cu claritate suficiente similarităţi pentru a arăta că relatările sunt înrudite, dar, cu toate acestea, ea diferă în câteva moduri substanţiale. Textul este păstrat în două manuscrise descoperite în biblioteca lui Assurbanipal şi într-o variantă de versiune mai timpurie, descoperită în Assur . În acest text, Iştar, care, în permutarea ei akkadiană este adesea descrisă drept o zeiţă a dragostei şi a războiului, dar este posibil să fie descrisă ca zeiţa adrenalinei , decide să meargă în Tărâmul Subpământean, în ţinutul sorei ei, Ereşkigal (1:1) . Textul nu ne prezintă motivele pentru care vrea să facă acest lucru. Tărâmul Subpământean este descris ca „o casă cufundată în beznă”, din care nu mai poţi „afla drumul înapoi”, în care cei care au intrat sunt „mereu jefuiţi de lumină”, „se-ospătează cu ţărână şi glodul este hrana lor”. Ei „sălăşluiesc în beznă” şi sunt înveşmântaţi „ca păsările (…), având în loc de straie, aripi (1:5-10). Poarta locului este zăvorâtă „Şi huzureşte pe zăvoare şi pe canatul uşii colbul” (11).
Iştar cere portarului să o lase să intre, în caz contrar ea va sparge canatul uşii, va sfărâma zăvorul, va scula morţii din somn ca să-i înghită pe cei vii, astfel încât „cei morţi vor deveni mai numeroşi ca viii” (1:19).
Portarul o anunţă pe Ereşkigal, care se întreabă ce vrea sora ei acolo (25-31), o dată ce sarcina pe care o are Ereşkigal o descrie ca fiind aceea de a mânca glod în loc de pâine, de a sorbi mâl în loc de bere, de a boci bărbaţii plecaţi de lângă soaţe şi fetele smulse din braţul celor dragi, de a jeli plăpânzii prunci, cosiţi mult prea devreme (32-36).
Ereşkigal dă porunci portarului să deschidă zeiţei Iştar poarta, dar s-o trateze potrivit străvechilor orânduieli (37-38). Aceasta înseamnă că o va călăuzi pe Iştar prin fiecare dintre cele şapte porţi, şi la fiecare din ele o va despuia de câte o podoabă, incluzând marea coroană de pe cap, cerceii din urechi, şiragul de la gât, găteala de la piept, cingătoarea cu piatra naşterii de la mijloc, brăţările-i gătind mâinile şi gleznele şi straiele ei de fală (40-62).
Problema este că, o dată ce Iştar este prezentă în Tărâmul Subpământean, departe de casă, taurul nu se mai suie pe vacă, nici asinul pe asină şi bărbatul nu mai curtează tânăra (86-89). Absenţa Iştarei sau, mai degrabă, prezenţa ei în Tărâmul Subpământean împiedică lumea de-afară să zămislească viaţă nouă. Aceasta pricinuieşte deprimare printre marii zei, până când Éa întocmeşte un playboy arătos pentru a o înveseli pe Ereşkigal (91-99). Când acesta cere apă, Ereşkigal se mânie dar, cumva, Iştar este stropită cu apa vieţii şi trece prin toate porţile, primind înapoi toate podoabele luate de la ea înainte (1:100-130). Versiunea akkadiană se termină cu o referire la „ziua în care Dumuzi va reveni sus” (136). Spre deosebire de versiunea sumeriană, conform căreia hrana şi apa vieţii îi sunt aduse Inannei pe ascuns, acesteia i se spune că trebuie să fie înlocuită în Tărâmul Subpământean de cineva, iar ea, surprinzându-l pe soţul ei Dumuzi/Tammuz dând ospăţ în absenţa ei şi astfel decide să-l trimită pe el în locul ei, iar sora sa pare să se pogoare în Tărâmul Subpământean o parte din an în locul lui. În versiunea akkadiană nu apare nimic din acestea.
Variaţiile dintre cele două texte vorbesc ambele despre diferenţe între sumeriana Inanna şi akkadiana Iştar şi despre punctul principal al mitului, cel puţin în măsura în care se aruncă lumină asupra religiei mesopotamiene. S-au purtat multe discuţii despre relaţiile dintre texte, inclusiv despre motivul pentru care Inanna/Iştar se pogoară în Tărâmul Subpământean şi modul în care este salvată. Textul sumerian încearcă s-o relaţioneze pe Inanna la oraşele ei şi la unele puteri, în timp ce în versiunea Iştar nu există asemenea încercare. În versiunea sumeriană, Inanna se preface că ar avea motiv pentru care să se pogoare, iar unii au sugerat că motivul ar fi încercarea ei de a prelua puterea asupra Tărâmului Subpământean, în timp ce Iştar doar o revendică. Şi, posibil, cel mai semnificativ motiv: în versiunea sumeriană Inanna trebuie să spună cuiva ce urmează să i se întâmple, vesteşte aceasta pentru a fi salvată, în timp ce atunci când Iştar dispare lumea trece printr-o schimbare dramatică. În ambele cazuri textul este destul de antrenant, cu multe aluzii sexuale şi dramă . Să fie oare diferenţele sugestive pentru schimbarea sensibilităţile religioase sau indică ele pur şi simplu o focalizare asupra amuzamentului?
Indiferent dacă textul a fost intenţionat pentru relaxare sau reflecţie filosofică profundă, el descrie Tărâmul Subpământean ca fiind locul în care merg oamenii după moarte. Deşi nu este descris amănunţit, conceptul nu este pus la îndoială în mod semnificativ în alte texte. Tărâmul Subpământean este calea fără întoarcere. O dată ce ai intrat acolo, nu mai poţi reveni la viaţa de sus, cu excepţia zeiţei Iştar şi a înlocuitorului ei. Locul este întunecos, iar mâncarea şi berea nu sunt bune. Vârstele oamenilor de-acolo se întind de la bebeluşi care mor prea timpuriu la îndrăgostiţi care sunt separaţi. Ereşkigal, care guvernează Tărâmul Subpământean, pretinde sarcina de a-i jeli pe toţi. Astfel, realitatea morţii este existenţa într-o altă stare, neplăcută, din care nu există întoarcere. Ereşkigal subliniază partea întunecată a situaţiei, dar, cu toate acestea, exprimă simultan tandreţe şi grijă pentru sarcinile ei. Întunericul Tărâmului Subpământean accentuează lucrurile bune care pot fi găsite pe Pământ înainte de a muri: mâncare şi bere bune, dragoste şi lumină.

John H. Walton, Ancient Near Eastern Thought and the Old Testament: Introducing the Conceptual World of the Hebrew Bible, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, USA, 2006.

Pogorârea Inannei, pp. 45-46. (ANET 52-57; HTO 205-32)
Textele existente datează din perioada babiloniană veche. Personajele principale sunt Inanna, păstorul şi iubitul ei, Dumuzi şi Ereşkigal, care domneşte în Tărâmul Subpământean. Este una dintre cele mai bune surse de informare privitoare la credinţele despre lumea de apoi. Inanna se pogoară în Tărâmul Subpământean pentru un motiv nedezvăluit (poate pentru a uzurpa tronul) şi, în cele din urmă, ajunge lipsită de apărare înaintea Ereşkigalei şi devine un cadavru. Anticipând aceasta, Inanna aranjase cu ajutorul ei, Ninşubur, ca el să ceară marilor zei revenirea ei în cazul în care ea nu ar reveni în timp de trei zile. Enki întocmeşte un plan reuşit pentru readucerea ei, dar ea nu poate scăpa fără a aduce un înlocuitor. Dumuzi este predat în locul ei, dar i se cere să stea numai jumătate de an.

Dumuzi şi Inanna, p. 83. (COS 1.169; ANET 637-44; OTP 305-11)
Dumuzi (Tammuz) este un zeu păstor din perioada timpurie a cărui moarte şi întoarcere din Tărâmul Subpământean determină schimbarea anotimpurilor . O colecţie semnificativă de literatură sumeriană poetică şi liturgică caracterizează poemele de dragoste privitoare la relaţia lui Dumuzi cu mireasa lui Inanna, precum şi tânguirile pentru Dumuzi după moartea sa. Aceste texte se relaţionează la fertilitate şi la ritualuri de căsătorie sacră şi sunt cunoscute în principal din perioada Ur III.

(…) Mituri precum Pogorârea Iştarei şi Epopeea lui Ghilgameş furnizează informaţii privitoare la cele şapte porţi care trebuie străbătute şi la tratamentul aplicat locuitorilor. Intrarea în Tărâmul Subpământean se făcea prin mormânt, ceea ce explică motivul pentru care înmormântarea cuviincioasă era atât de importantă.
Pagina 178.

În Mesopotamia Tărâmul Subpământean era cârmuit de zei, în special de regina Ereşkigal şi consortul ei, Nergal. Şi zeii Anunnaki ajutau la administrarea acestui Tărâm. Atât din punct de vedere politic, cât şi arhitectural, el era închipuit ca o cetate. Şapte ziduri, fiecare cu propria sa poartă, înconjurau cetatea. Înainte de a trece prin acestea, răposaţii trebuiau să traverseze ţinutul de stepă infestat de demoni şi râul Hubur. După ce îndurau toate aceste încercări, ceea ce ei urmau să descopere făcea ca efortul să pară puţin meritoriu.

La casa ale cărei intrări sunt jefuite de lumină,
Unde ţărâna este merindea lor şi glodul hrana lor.
Ei nu văd lumina, ci sălăşluiesc în beznă
Ca păsările se-nveşmântă, având în loc de straie, aripi
(Şi) huzureşte pe zăvoare şi pe canatul uşii colbul…

Această descriere şi altele ca ea se bazează pe observaţii privitoare la mormânt şi cadavru. După moarte, în timp ce trupul putrezeşte, fantoma „se alătură mulţimii nenumărate de spectre, adunate acolo de la începutul timpului şi pe vecie pentru a duce o existenţă neguroasă şi jalnică, fapt sugerat de cadavrul rigid şi meditativ, precum şi de imaginea fabuloasă a unui Subpământ de noapte întunecoasă, de tăcere grea şi de somn nesfârşit şi greu.”
Multe texte pun în paralel existenţa morţilor din tărâmul subpământean cu oamenii care dorm , ceea ce sugerează că, într-o stare semi-conştientă, disconfortul lor este înlăturat. Totuşi, după alte relatări, aura deznădejdii este întrucâtva alinată, întrucât viaţa de apoi este caracterizată în unele feluri paralele cu viaţa de pe pământ. De exemplu, despre soare se spune că trece prin tărâmul subpământean după ce apune în ţinutul celor vii deplasându-se înapoi spre est, pentru a răsări a doua zi dimineaţă. Aceasta sugerează că întunericul tărâmului subpământean este împrăştiat, chiar dacă pentru un timp scurt, la intervale regulate . Condiţiile abia tolerabile pot fi alinate prin atenţia continuă pe care le-o acordă cei care rămân în ţinutul celor vii. Această premisă era temelia cultului morţilor.
Paginile 318-319.

Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I: „De la epoca de piatră la misterele din Eleusis”, edit. Universitas, Chişinău, Moldova, 1992, trad. C. Baltag.

Capitolul 19.
Coborârea în Infern: Inanna şi Dumuzi

Triada zeilor planetari îi cuprindea pe Nanna-Suen (Luna), Utu (Soarele) şi Inanna, zeiţa stelei Venus şi a dragostei. Zeii Lunii şi ai Soarelui vor cunoaşte apogeul în epoca babiloniană. Cât despre Inanna, omologată cu Iştar, akkadiana, şi mai târziu cu Aştarte, ea se va bucura de o „actualitate” cultuală şi mitologică niciodată atinsă de vreo altă zeiţă a Orientului Mijlociu. La deplinul ei apogeu, Inanna-Iştar era atât zeiţa dragostei cât şi a războiului, adică stăpânea viaţa şi moartea; pentru a indica plenitudinea puterilor sale se zicea că este hermafrodită (Ishtar barbata). Personalitatea sa era perfect conturată încă din epoca sumeriană şi mitul său central constituie una din cele mai semnificative creaţii ale lumii vechi. Acest mit se deschide cu o poveste de dragoste: Inanna, zeiţa tutelară a cetăţii Erek, se căsătoreşte cu ciobanul Dumuzi , care devine astfel suveranul cetăţii. Inanna îşi proclamă cu glas înalt pasiunea şi fericirea: „Păşesc în bucurie!… Domnul meu este vrednic de sânul sacru!.. .” Şi totuşi ea presimte destinul tragic care îl aşteaptă pe soţul său: „O, iubitule, bărbatul inimii mele… te-am târât spre o soartă funestă… gura ta mi-a atins gura, capul tău mi-a apăsat buzele, de aceea ai fost condamnat să urmezi un destin funest” (Kramer, Le rite de mariage, p. 141).
Acest „destin funest” a fost decis în ziua când ambiţioasa Inanna s-a hotărât să coboare în Infern pentru a lua puterea „surorii sale mai vârstnice”, Ereşkigal. Suverană a „Marelui Regat de Deasupra”, Inanna aspiră să troneze şi asupra Lumii Inferioare. Ea reuşeşte să pătrundă în palatul zeiţei Ereşkigal, dar pe măsură ce trece prin cele Şapte Porţi, paznicul o despoaie de veşmintele şi însemnele sale. Inanna ajunge, cu desăvârşire goală — adică despuiată de orice „putere” — înaintea surorii sale. Ereşkigal aţinteşte asupra ei „privirea morţii” şi „trupul ei înţepeni”. La capătul a trei zile, sfetnicul ei devotat, Ninşubur, urmând poruncile pe care i le dăduse Inanna înaintea plecării, îi înştiinţează pe zeii En-lil şi Nanna-Sin. Dar ei se recuză. Căci, zic ei, pătrunzând într-un teritoriu — Ţara Morţilor — care este guvernat de legi inviolabile, Inanna „a vrut să se îndeletnicească cu lucruri interzise”. En-lil găseşte totuşi o soluţie: el făureşte doi soli şi îi trimite în Infern, înarmându-i cu „hrana vieţii” şi „apa vieţii”. Prin viclenie, ei reuşesc să readucă la viaţă „cadavrul care atârna într-un cui”, şi Inanna se pregătea să urce când cei Şapte Judecători ai Infernului (Anunaki) o reţinură zicând: „Cine dar, o dată coborât în Infern, a mai urcat vreodată la suprafaţă fără să suporte o nenorocire? Dacă Inanna vrea să iasă din Infern, ea trebuie să găsească un înlocuitor” . Inanna revine pe pământ însoţită de o ceată de demoni, galla; aceştia trebuia s-o aducă înapoi dacă nu li se da drept răscumpărare o fiinţă divină. Demonii vor la început să ia cu ei pe Ninşubur, dar Inanna îi opreşte. Ei se îndreaptă atunci către cetăţile Umma şi Bad-Tibira; îngrozite, zeităţile tutelare se tarăsc în praf la picioarele Inannei şi zeiţa îmblânzită se hotărăşte să caute în altă parte, în cele din urmă ei sosesc la Erek. Uluită şi indignată, Inanna descoperă că Dumuzi, în loc să se tânguiască, stătea pe tron, îmbrăcat în veşminte bogate, bucuros de a fi, s-ar fi zis, unicul stăpân al cetăţii. „Ea aţinti o privire asupra lui: privirea morţii! Ea rosti un cuvânt împotrivă-i: cuvântul deznădejdii! Ea azvârli un strigăt împotriva lui: strigătul condamnării! « Acesta este (zise ea demonilor), luaţi-1 »” .
Dumuzi îl roagă pe cumnatul său, zeul-soare Utu, să-1 metamorfozeze în şarpe şi fuge spre locuinţa surorii sale Gheştinanna, apoi în ţarcul turmei de oi. Acolo îl găsesc demonii, îl torturează şi îl iau cu ei în Infern. O lacună în text ne împiedică să cunoaştem sfârşitul. „După toate aparenţele, Ereşkigal, înmuiată de lacrimile lui Dumuzi, îi îndulceşte tristul său destin, hotărând că el nu va rămâne decât o jumătate de an în Lumea Inferioară şi că sora sa, Gheştinanna, îl va înlocui în timpul celei de a doua jumătăţi” (Kramer, p. 144).
Acelaşi mit, dar cu unele deosebiri semnificative, este povestit în versiunea akkadiană a Coborârii lui Iştar în Infern, înainte de editarea şi traducerea textelor sumeriene, s-a putut crede că zeiţa s-a îndreptat către „Tărâmul fără întoarcere” după „moartea” lui Tammuz, şi anume ca să-1 scoată la suprafaţă. Anumite elemente, absente în versiunea sumeriană, păreau să încurajeze o atare interpretare, în primul rând, consecinţele dezastruoase ale captivităţii lui Iştar, subliniate în versiunea akkadiană: o dată cu dispariţia zeiţei reproducerea umană şi animală sunt total întrerupte. Se putea înţelege această calamitate ca fiind o urmare a întreruperii acelei hieros gamos dintre zeiţa dragostei şi fertilităţii şi Tammuz, soţul ei atât de iubit. Catastrofa era de proporţii cosmice şi, în versiunea akkadiană, Zeii cei Mari, îngroziţi de dispariţia iminentă a vieţii, trebuiră să intervină pentru a o elibera pe Iştar.
Ceea ce surprinde în versiunea sumeriană este justificarea „psihologică”, adică umană, a condamnării lui Dumuzi: totul pare să se explice prin mânia Inannei când îşi găseşte soţul instalat glorios pe tronul ei. Această explicaţie romanescă pare să cuprindă o idee mai arhaică: „moartea” rituală şi, deci, reversibilă însoţeşte, inevitabil, orice act de creaţie sau procreaţie. Regii din Sumer ca şi, mai târziu, regii akkadieni, îl întruchipează pe Dumuzi în hieros gamos cu Inanna . Aceasta presupune, mai mult sau mai puţin, acceptarea „morţii” rituale a regelui, în acest caz, trebuie să bănuim, în spatele naraţiunii transmise în textul sumerian, un „mister” instaurat de Inanna, pentru a asigura ciclul fertilităţii universale. Se poate ghici o aluzie la acest „mister” în replica dispreţuitoare a lui Ghilgameş, când Iştar îi cere să devină soţul ei. El îi reaminteşte că ea a decretat tânguirile anuale pentru Tammuz . Aceste tânguiri erau rituale: se plângea coborârea tânărului zeu în Infern, în ziua a 18-a a lunii Tammuz (iunie-iulie), ştiindu-se că avea să urce din nou la suprafaţă şase luni mai târziu.
Cultul lui Tammuz se întinde aproape pretutindeni în Orientul Apropiat, în secolul al VI-lea, Iezechiel (8:14) invectivează femeile din Ierusalim care îl „tânguiau” pe Tammuz chiar lângă porţile templului. Tammuz sfârşeşte prin a-şi asuma figura dramatică şi elegiacă a zeilor tineri care mor şi învie în fiecare an. Dar probabil că prototipul său sumerian avea o structură mai complexă: regii care îl întruchipau şi, prin urmare, îi împărtăşeau soarta, celebrau în fiecare an recrearea Lumii. Or, pentru a putea să fie creată din nou, Lumea trebuia anihilată: „haosul” pre-cosmogonic implica, de asemenea, „moartea” rituală a regelui, coborârea sa in Infern. Cele două modalităţi cosmice — viaţă/moarte, haos/cosmos, fertilitate/sterilitate — constituiau, în fond, cele două momente ale aceluiaşi proces. Acest „mister”, sesizat după descoperirea agriculturii, devine principiul unei explicaţii unitare a lumii, a vieţii şi a existenţei umane; el transcende drama vegetală, pentru că guvernează şi ritmurile cosmice, destinul uman şi raporturile cu zeii. Mitul povesteşte eşecul zeiţei dragostei şi fertilităţii în încercarea de a cuceri regatul zeiţei Ereşkigal, adică de a aboli moartea. Prin urmare, oamenii, ca şi unii zei, trebuie să accepte alternanţa viaţă/moarte. Dumuzi-Tammuz „dispare” pentru a „reapărea” şase luni mai târziu. Această alternanţă — prezenţă şi absenţă periodică a zeului — era susceptibilă să constituie „mistere” interesând „salvarea” oamenilor, destinul lor postmortem. Rolul lui Dumuzi-Tammuz, întrupat ritualic de către regii sumero-akkadieni, a fost considerabil, căci el efectua apropierea între cele două modalităţi: divină şi umană. Ulterior, fiecare fiinţă omenească putea spera să se bucure de acest privilegiu rezervat regilor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s