,, Religia care nu este la fel de veche precum Cristos şi Apostolii Săi, este prea nouă pentru mine.” – Joseph Hooke, apologet baptist englez .

Ultimul cuvânt al lui Dumnezeu de Ron Crisp

Ultimul cuvânt al lui Dumnezeu
(Un studiu al istoriei revelaţiei divine)

De Păstorul Ron Crisp
First Baptist Church
Independence, Kentucky 41051
2007

Cuprins

Capitolul I – O istorie succintă a revelaţiei divine
Capitolul II – Apostolii lui Cristos
Capitolul III – „Sola Scriptura”
Capitolul IV – Doctrina „Sola Scriptura” aplicată practic

Capitolul I
O istorie succintă a revelaţiei divine

A vorbit Dumnezeu? Cum a vorbit El? Ce a spus? A spus deja tot ce a intenţionat să spună? Unde putem găsi o consemnare exactă a revelaţiei Sale pentru om? Cei ce caută să Îl cunoască pe Dumnezeu, să i se închine şi să Îl slujească nu pot evita aceste întrebări.

Creştinii afirmă că Dumnezeu a vorbit într-o varietate de feluri. După cum muzica şi arta sunt forme de auto-exprimare, la fel creaţia lui Dumnezeu este un act de auto-revelare.

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui.”
Psalmul 19:1

„Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot desvinovăţi;”
Romani 1:19-20

Dacă nu ar fi fost inimile oamenilor întunecate de păcat, orice privire spre pădure, cer sau mare ar fi o predică.
Chiar şi în inima omenească Dumnezeu nu s-a lăsat fără mărturie. Într-o măsură limitată, conştiinţa vorbeşte despre legea lui Dumnezeu şi judecata ce va veni. Chiar şi hoţul ce îşi justifică lăcomia vede clar răul hoţiei când el însuşi îi cade vitcimă. La judecată, Dumnezeu nu va avea nici o dificultate să demaşte ipocrizia celor care repudiază cunoştinţa binelui şi răului.

Teologii se referă la astfel de forme de dezvăluire divină ca „revelaţie naturală”. În vreme ce revelaţia naturală este în fiecare aspect vrednică de cel Atotputernic, totuşi eşuează să suplinească nevoia omului în starea sa căzută. Creaţia exclamă despre Creator, dar nu îi poate aduce pe oameni să i se închine sau măcar să Îi recunoască existenţa. Conştiinţa vorbeşte despre legea lui Dumnezeu dar nu poate produce ascultare. Nici nu poate găsi o modalitate de iertare pentru călcătorul de lege. Cineva poate studia volumul naturii întreaga viaţă, şi nu va reuşi să citească:
„Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi.” Romani 5:8

Dumnezeu, în harul Său, ne-a suplinit nevoia. În revelaţie, El a trecut dincolo de natural, la supranatural. La ordinar, a adăugat specialul. În revelaţia specială, Dumnezeu s-a descoperit pe Sine, voia Sa şi planul milostiv de răscumpărare prin Isus Cristos. Acest dar al revelaţiei este suficient pentru mântuire şi ca îndrumător pentru închinare şi slujire.

Biblia pretinde a fi o consemnare inspirată şi inerantă a revelaţiei speciale. Creştinii acceptă această pretenţie. Ei cred că Biblia este „Cuvântul lui Dumnezeu”.
Faptul că Dumnezeu ar produce o carte nu este deloc o surpriză. Oamenilor trebuie să li se vorbească folosind vehiculul limbajului uman. Memoria noastră fiind limitată şi failibilă, această consemnare trebuia scrisă. Aveam nevoie de o consemnare exactă, completă şi permanentă. Aveam nevoie de o carte! Observaţi cuvintele pe care profeţia le pune pe buzele lui Cristos:

„Atunci am zis: ,Iată-mă că vin! – în sulul cărţii este scris despre mine” Psalmul 40:7

Istoria revelaţiei consemnate în Biblie arată că revelaţia a fost progresivă în natura ei. Călătoria din Eden la Calvar a fost una lungă şi plină de evenimente. Pe măsură ce veacurile veneau şi treceau, Dumnezeu a revelat tot mai mult despre Sine şi despre planul Său. Progresul a fost sporadic, dar nu întâmplător. Fiecare pas a condus spre ţintă. Fiecare cuvânt era o pregătire pentru ultimul Său cuvânt. Acum aproximativ două mii de ani, Dumnezeu ne-a vorbit ultimul cuvânt. Soarele revelaţiei şi-a ajuns zenitul.

Epistola către Evrei ne oferă o schiţă succintă a acestui subiect. Am putea numi aceste versete „o istorie succintă a revelaţiei speciale”.
„După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile.” Evrei 1:1-2

Ioan Calvin ajunge la inima acestor versete în scurta sa tabulare a Evrei 1:1-2.
„Dumnezeu a vorbit în vechime prin profeţi – acum prin Fiul
Atunci părinţilor – dar acum nouă
Atunci în multe rânduri – acum, la sfârşitul vremurilor.”

Privind la Evrei 1:1-2, înţelegem de ce Biblia are două părţi majore: Vechiul şi Noul Testament. Aceste părţi ale Scripturii se numesc „testamente” deoarece ambele sunt centrate pe câte un legământ divin. Vechiul Testament înregistrează istoria şi detaliile legământului încheiat de Dumnezeu cu Israelul la muntele Sinai. Noul Testament vorbeşte despre istoria şi expunerea Noului Legământ intrat în vigoare prin moartea lui Isus Cristos.
Vechiul Testament, deci, consemnează istoria şi conţinutul revelaţiei speciale înainte de venirea lui Cristos. Aceasta a venit într-o varietate de forme şi prin intermediul multor indivizi. Profeţi, preoţi, regi, soldaţi, femei şi chiar prunci l-au auzit pe Dumnezeu vorbind. El i-a vorbit lui Adam în grădină şi lui Moise la rugul aprins. I-a vorbit lui Mica despre Betleem, lui Isaia despre Calvar şi lui Ioel despre Cincizecime. Dumnezeu a vorbit despre creaţia Sa, legea Sa sfântă, naţiunea aleasă şi detaliile legământului Său cu Israel. A vorbit în mod repetat despre un Mântuitor care va veni, a cărui apariţie va introduce ultimele zile ale unui legământ nou.
Această perioadă iniţială a revelaţiei divine s-a întins de la Adam până la încheierea lucrării profetului Maleahi. Consemnarea acestei activităţi revelatoare este înscrisă în primele 39 de cărţi ale Bibliei. Aceste cărţi sunt ceea ce noi numim „Vechiul Testament”.
În aceste revelaţii preliminare, Dumnezeu pregătea calea pentru ultimul Său cuvânt. Dând legea Sa sfântă, Dumnezeu a expus păcatul oamenilor şi nevoia lor de un Mântuitor. Profeţiile mesianice au asigurat faptul că atunci când Isus va veni, va avea mărturia lor pentru revendicările Sale. Tipurile, slujbele, ceremoniile şi chiar oamenii din Vechiul Testament au ilustrat concepte şi au produs un limbaj care a făcut posibilă înţelegerea noastră a persoanei şi lucrării lui Cristos. Ajungând în vremea lui Maleahi să spună tot ce dorea, mai puţin ultimul Său cuvânt, Dumnezeu nu a mai spus nimic timp de patru sute de ani.

Trecând la a doua perioadă a revelaţiei speciale, vom observa din nou „schiţa succintă” dată în Evrei 1:1-2.

„După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile.”

Ultimul cuvânt al lui Dumnezeu ne-a fost dat prin Isus Cristos. Atât de semnificativă a fost venirea Sa, încât ne-a împărţit atât calendarul cât şi Biblia. Cristos Isus este anti-tipul tuturor tipurilor legământului vechi, subiectul profeţilor şi obiectul credinţei Israelului ce privea spre viitor.

Atât de măreaţă a fost revelaţia făcută prin Fiul, încât El este numit „Cuvântul”.

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu.” Ioan 1:1-2
„Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” Ioan 1:14

Cine ar putea cumpăni pe deplin gloria celui ce putea într-adevăr să spună „Eu sunt lumina lumii”? Ce adevăr ar mai putea fi adăugat la revelarea Aceluia care „este adevărul”? Are nevoie de augmentare teologia care vorbeşte despre „Dumnezeu arătat în trup”?

Viaţa lui Cristos pe pământ este singurul nostru exemplu perfect. Alţii trebuie urmaţi doar în măsura în care ei Îl urmează pe Cristos. Învăţăturile Sale sunt esenţa oricărui adevăr nou testamentar; mugurele din care s-a deschis floarea expunerii apostolice. Lucrarea Sa mântuitoare este „vestea bună” ce trebuie proclamată tuturor. El este desăvârşirea revelaţiei lui Dumnezeu în această epocă. El este ultimul cuvânt al lui Dumnezeu.

Cât de frumos este exprimat acest adevăr de răposatul F.F. Bruce în expunerea sa pe Evrei 1:1-2:
„Faza mai timpurie a revelaţiei a fost dată într-o varietate de feluri: Dumnezeu a vorbit prin lucrările Sale pline de putere despre îndurare şi judecată şi a făcut cunoscut prin servii Săi, profeţii, înţelesul şi scopul acestor lucrări; ei au fost admişi într-un sfat secret şi au aflat dinainte despre planurile Sale. El a vorbit în furtună şi tunete lui Moise, într-o voce şoptită lui Ilie. Celor care nu au luat aminte la pârâul Şiloh, care curgea uşurel, El le-a vorbit prin potopul fluviului Eufrat. Preot şi profet, înţelept şi cântăreţ au fost fiecare în felul său purtătorii Lui de cuvânt; totuşi, toate actele succesive şi modurile diferite de revelare din veacurile dinaintea venirii lui Cristos nu au ajuns să fie plinătatea a ceea ce Dumnezeu avea de spus. Cuvântul Său nu a fost rostit pe deplin decât atunci când a venit Cristos; dar când a venit Cristos, cuvântul vorbit în El a fost într-adevăr ultimul cuvânt al lui Dumnezeu. În El, toate promisiunile lui Dumnezeu se întâlnesc în răspunsul ‚Da!’ care le pecetluieşte împlinirea pentru poporul Său şi evocă acestuia răspunsul ‚Amin!’ Naraţiunea revelaţiei divine este o naraţiune ce progresează până la Cristos, dar nu mai există progresie după El. Tocmai ‚la sfârşitul acestor zile’ ne-a vorbit Dumnezeu în El, iar prin această expresie autorul înţelege mai mult decât ‚recent’; este o redare literală a expresiei ebraice folosite în Vechiul Testament pentru a denota epoca în care cuvântul profeţilor va fi împlinit, iar utilizarea sa aici înseamnă că apariţia lui Cristos ‚la sfârşitul veacurilor’ (Evrei 9:26) a inaugurat acel timp al împlinirii. Purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu de dinainte erau servii Săi, dar pentru proclamarea ultimului Său cuvânt adresat omului, L-a ales pe Fiul Său.”

Capitolul II – Apostolii lui Cristos

Isus Cristos este ultimul cuvânt al lui Dumnezeu. Care a fost atunci scopul apostolilor în planul revelaţiei speciale al lui Dumnezeu? Deoarece venirea lui Cristos a fost un eveniment istoric, nu se poate oare afirma că ei au fost martorii, istoricii, prezentatorii dar şi proclamatorii acestui eveniment? Prin ei ne-a fost transmisă consemnarea ultimului cuvânt al lui Dumnezeu:

„Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii, (pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată); deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.”
1 Ioan 1:1-3

„cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!”
Evrei 2:3-4

Observaţi cum Cristos în rugăciunea Sa de Mare Preot leagă credinţa generaţiilor care se vor succeda de lucrarea apostolilor:

„Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor, pe cari Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău. Acum au cunoscut că tot ce Mi-ai dat Tu, vine dela Tine. Căci le-am dat cuvintele, pe cari Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit, şi au cunoscut cu adevărat că dela Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.”
Ioan 17:6-8

„Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.”
Ioan 17:20

Putem sublinia şi mai mult natura lucrării apostolice arătând că ei reprezentau veriga dintre Domnul nostru Isus (cuvântul întrupat) şi Noul Testament – porţiunea finală a cuvântului scris al lui Dumnezeu. Cele 27 de cărţi ale Noului Testament au fost scrise fie de apostoli fie de oameni aflaţi sub influenţa lor. Noul Testament este consemnarea scrisă a ultimului cuvânt al lui Dumnezeu.

Nu e de mirare că credinţele Creştinilor sunt descrise în Fapte 2:42 ca „învăţătura apostolilor”. Toate adunările scripturale sunt zidite pe învăţătura lor.

„fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.”
Efeseni 2:20

Natura lucrării lor, de a aşeza o temelie, este scoasă în evidenţă în viziunea pe care Ioan a avut-o despre Noul Ierusalim.

„Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii, şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului.”
Apocalipsa 2:20

Deţinând această poziţie critică, apostolilor li s-au dat înzestrări speciale. Dumnezeu i-a echipat pe deplin pentru lucrarea lor. În primul rând, ni se dau asigurări că ei erau martori oculari ai lui Cristos Isus.

„Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii, (pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa venică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată;)”
1 Ioan 1:1-2

„Şi voi de asemenea veţi mărturisi, pentru că aţi fost cu Mine de la început.”
Ioan 15:27

„În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii cari am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui.”
2 Petru 1:16

Petru a fost specific în privinţa acestei condiţii când s-a căutat un înlocuitor pentru Iuda.

„Trebuie deci ca, dintre cei ce ne-au însoţit în toată vremea în care a trăit Domnul Isus între noi, cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când S-a înălţat El de la noi, să fie rânduit, unul care să ne însoţească drept martor al învierii Lui.”
Fapte 1:21-22

În al doilea rând, Apostolii şi-au primit mesajul direct de la Cristos. Spre deosebire de predicatorii din generaţiile care li s-au succedat, ei nu erau dependenţi de mărturia sau învăţătura altora. Pavel îşi apără apostolia când a fost atacată în Galatia.

„Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine, nu este de obârşie omenească; pentru că, n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos.”
Galateni 1:11-12

În al treilea rând, ca instrumente inspirate ale revelaţiei, ei au fost acreditaţi de capacitatea lor de a face semne. Acestea pot fi numite „acreditările apostolice”.

„Apoi Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi, şi le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate, şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă.”
Matei 10:1

„cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!”
Evrei 2:3-4

„Semnele unui apostol le-aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri şi minuni cari au fost făcute între voi.”
2 Corinteni 12:12

În al patrulea rând, ca martori şi istorici ai ultimei şi celei mai mari revelaţii a lui Dumnezeu, li s-a promis infailibilitate a memoriei.

„Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.”
Ioan 14:26

Putem avea încredere în corectitudinea relatării Noului Testament.

În ultimul rând, ca prezentatori şi interpreţi ai ultimului cuvânt al lui Dumnezeu, li s-a promis o înţelegere deplină.

„Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul…”
Ioan 16:13

În timpul şederii pe pământ a lui Isus Cristos, apostolii au fost deseori limitaţi în înţelegerea lucrurilor spirituale. Aceasta s-a schimbat odată cu venirea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii. Au fost călăuziţi în tot adevărul. Observaţi, vă rog, că Noul Testament este depozitarul inspirat al acestui „adevăr”. Existenţa lui este împlinirea promisiunilor lui Cristos faţă de apostoli.

În acest moment, să detaliem o problemă la care s-a făcut deja aluzie. Tot ce au învăţat apostolii şi a fost consemnat în Noul Testament a avut rădăcinile în cuvintele şi lucrarea lui Cristos. El, şi nu apostolii, a fost ultimul cuvânt al lui Dumnezeu. Duhul a venit nu pentru a le descoperi lor lucruri noi, ci pentru a le aminti ce a învăţat şi făcut Cristos. Nu au fost lucruri noi, ci au iluminaţi să înţeleagă acele lucruri.

„Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine.
Ioan 15:26

„Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi. Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi.”
Ioan 16:13-15

Cititorul este provocat să ia în considerare cât de fundamentale sunt cuvintele şi lucrarea lui Cristos în mesajul apostolic. Puneţi timp deoparte pentru a observa cum doctrinele Noului Testament îşi au originea în cuvintele lui Cristos. Pentru emfază, să repetăm ceea ce s-a spus anterior: „Învăţăturile Sale sunt esenţa oricărui adevăr nou testamentar; mugurele din care s-a deschis floarea expunerii apostolice.”

Fie ca Dumnezeu să ne ajute să înţelegem importanţa şi finalitatea muncii apostolice. A nega inspiraţia şi autoritatea apostolilor înseamnă a pierde consemnarea despre Cristos, Domnul nostru. A trece peste apostoli în căutarea adevărului înseamnă a trece peste Cristos. Adevărul despre Isus este „învăţătura apostolilor” (Fapte 2:42). Despre „credinţă” sau „corpul de învăţături creştine” se spune că a fost dat „odată pentru totdeauna” pentru că a fost transmis într-o singură generaţie de apostoli.

„Prea iubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.”
Iuda 3

Fără apostoli, noi niciodată nu am fi auzit ultimul cuvânt al lui Dumnezeu!

Capitolul III
„Sola Scriptura”

Am urmărit istoria revelaţiei speciale din timpul lui Adam până la consumarea sa în Cristos Isus. Locul apostolilor în Cuvântul final al lui Dumnezeu a fost explicat. Care este atunci implicaţia acestor lucruri pentru noi, care vrem să auzim astăzi ceva din partea lui Dumnezeu?

„Sola Scriptura” a fost o expresie latină inventată în timpul reformei, şi înseamnă „numai Scriptura”. Expresia a fost intenţionată să afirme că doar Scriptura este sursa revelaţiei pentru creştinii post-apostolici. Credem că o înţelegere corectă a istoriei revelaţiei speciale va conduce spre această credinţă. A spune că Cristos este ultimul cuvânt al lui Dumnezeu înseamnă a spune „Biblia este singura noastră normă pentru credinţă şi practică”.

Explicând adevărul doctrinei „Sola Scriptura”, trebuie tratate mai multe aspecte:

1. „Sola Scriptura” este o afirmare a suficienţei Bibliei ca şi ghid spiritual. Ca revelaţie, nu are nevoie de alte adăugiri. Aceasta se afirmă în Scriptură în repetate rânduri:

„din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.”
2 Timotei 3:15-17

„Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea.”
Psalmul 119:105

2. „Sola Scriptura” este o afirmare a finalităţii Scripturii. Aceasta este legată în mod logic de suficienţa Bibliei. Ceea ce este suficient, nu are nevoie de adăugiri. Vechiul legământ promitea un legământ nou. Cristos, aducând legământul nou, a adus ultimul cuvânt al lui Dumnezeu:

„căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.”
Ioan 1:17

Nu există un legământ mai nou decât cel al lui Cristos. Creştinii, posedând o Biblie completă, nu aşteaptă şi nu au nevoie de un alt cuvânt al lui Dumnezeu. A adăuga la consemnarea apostolică înseamnă a adăuga la revelaţiile pe care Dumnezeu le-a dat prin Fiul Său. Înseamnă a nega caracterul complet şi final al lui Isus ca şi „Cuvânt”.

Aflat în legătură cu finalitatea Scripturilor se află faptul că Biblia are două părţi majore. Ne aşteptăm la exact acest lucru, amintindu-ne că istoria revelaţiei speciale are două părţi majore. Atât Cristos cât şi iudeii ortodocşi au acceptat primele 39 de cărţi ale Scripturii ca şi consemnare inspirată a primului legământ. Nu este astfel nici o surpriză că odată cu venirea lui Cristos şi a unui nou legământ, a apărut un nou corp de scriptură. Este recunoscut că aşa au stat lucrurile. În vremurile apostolice, cărţilor Noului Testament li s-au acordat, pe măsură ce erau scrise, autoritate egală cu scriptura vechiului legământ. Întorcându-ne acum la finalitatea Bibliei, afirmăm: La fel cum istoria revelaţiei speciale are două părţi, tot aşa ne aşteptăm ca Scriptura în forma ei completă şi finală să aibă de asemenea două părţi. Biblia noastră în două părţi este completă şi finală.

Cu riscul de a ne repeta, vom încheia această secţiune a studiului nostru trecând în revistă faptele care ne conduc spre a afirma „Sola Scriptura”. Este imposibil de a supra-estima această problemă. Iată o schiţă a şirului nostru de argumentare:

1. Vechiul Testament a fost primit de Isus Cristos ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu şi consemnare inspirată a revelaţiei speciale până la lucrarea lui Maleahi.
2. Isus Cristos, venind în lume, a fost ultimul cuvânt al lui Dumnezeu; plinătatea a ceea ce Dumnezeu avea de spus.
3. Apostolii lui Cristos au fost martorii şi prezentatorii ultimului cuvânt al lui Dumnezeu.
4. Acestor bărbaţi li s-a promis infailibilitate a memoriei în ceea ce avea legătură cu Cristos, cât şi deplinătate a înţelegerii. Au fost călăuziţi în tot adevărul.
5. Urmând modelul profeţilor Vechiului Legământ, ei au produs un corp de scriptură ce conţinea plinătatea revelaţiilor primite.
6. Apostolii, în producerea Noului Testament, au consemnat în timpul vieţii lor ultimul cuvânt al lui Dumnezeu. De aceea vorbeşte Iuda 3 despre credinţa sau corpul de doctrine dat „odată pentru totdeauna”.
7. Pentru că apostolii au murit, iar promisiunile lui Cristos au fost împlinite, cuvântul lui Dumnezeu este acum complet. Noul Testament conţine „învăţătura apostolilor”, „credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna”, „tot adevărul” şi „toate lucrurile” aduse aminte.
8. Orice încercare de a adăuga la Noul Testament este o încercare de a merge dincolo de Cristos ca şi cuvânt final al lui Dumnezeu.

Capitolul IV
Doctrina „Sola Scriptura” aplicată practic

Prezentarea doctrinară trebuie urmată de aplicaţiile practice. După ce am afirmat suficienţa şi finalitatea Scripturii, ne întrebăm apoi cum se aplică acestea zilelor noastre. Procedând astfel, urmăm exemplul nu doar al apostolilor inspiraţi, asemeni lui Pavel, ci şi a predicatorilor înţelepţi din toate veacurile. Ascultaţi, de exemplu, cuvintele lui Ioan Calvin care după ce a prezentat Evrei 1:1-2 a făcut o impresionantă aplicaţie practică pentru vremurile sale:

„Când spune ‚la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit’, autorul vrea să spună că nu există nici un alt motiv pentru care să avem îndoieli despre aşteptarea vreunei revelaţii noi. Cristos nu a adus o parte a Cuvântului, ci încheierea Cuvântului. În acest sens înţeleg apostolii ‚vremurile de pe urmă’ şi ‚zilele de pe urmă’. Aceasta este ceea ce Pavel înţelege când scrie ‚peste care au venit sfârşiturile veacurilor’ (1 Corinteni 10:11). Dacă Dumnezeu ne-a vorbit acum ultimul Său Cuvânt, este corect să înaintăm până la El, la fel cum este corect să ne oprim paşii atunci când ajungem la El. Este foarte necesar ca noi să recunoaştem ambele aspecte, căci a fost o mare pierdere pentru iudei că nu au luat în considerare posibilitatea ca Dumnezeu să amâne o învăţătură mai completă pentru un alt timp. Erau mulţumiţi cu propria lege, şi nu s-au grăbit spre ţintă. Pe de altă parte, de când a apărut Cristos, şi răul opus a început să lucreze în lume. Oamenii încearcă să treacă dincolo de Cristos. Ce altceva este sistemul papistaş decât încălcarea limitelor fixate de apostoli? Prin urmare, după cum Duhul lui Dumnezeu îi invită pe toţi în acest pasaj să înainteze până la Cristos, la fel El le interzice să păşească dincolo de Acela despre care vorbeşte. Pe scurt, limita înţelepciunii noastre este plasată aici, în Evanghelie.”

Urmând astfel de exemple, îi chemăm pe oameni astăzi să se supună Domniei lui Cristos prin recunoaşterea Sa ca ultim cuvânt al lui Dumnezeu. Există un mare pericol în neglijarea Evangheliei lui Cristos.

„cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni, şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!”
Evrei 2:3-4

„Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.”
Ioan 3:18

Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu. El a murit pentru a plăti pentru păcate şi a înviat pentru a dovedi că a făcut într-adevăr acest lucru. El este singura cale spre Tatăl, şi singurul mijloc de a primi iertarea. Fără Cristos eşti fără Dumnezeu şi fără speranţă. Dumnezeu te cheamă să te pocăieşti şi să crezi în Fiul Său.

„Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede pe Dumnezeu, Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea, pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său.”
1 Ioan 5:10

Prietenilor noştri evrei, le amintim că a-L respinge pe Isus ca şi Cristosul înseamnă a ne astupa urechile faţă de ultimul cuvânt al lui Dumnezeu. Moise şi profeţii I-au pregătit calea. El este mijlocitorul noului legământ despre care au vorbit profeţii voştri. El este speranţa lui Israel, profetul asemenea lui Moise, sămânţa lui David şi Împăratul lui Israel. Să ferească Dumnezeu ca El să stea ca lumină a Neamurilor în vreme ce voi sunteţi lăsaţi în întuneric.

În al treilea rând, şi ultimul, vrem să îi avertizăm pe oameni cu privire la pericolul de a trece dincolo de Cristos. Gândiţi-vă la musulmani, care Îl recunosc pe Cristos ca profet, iar apoi trec dincolo de El la Mahomed. Asemenea lor, mormonii cred că îl cinstesc pe Cristos, dar se grăbesc să treacă dincolo de El la Joseph Smith. La fel stau lucrurile într-o mulţime de mişcări religioase. Ei schimbă lumina Fiului pe licărul lumânării gândirii omeneşti sau înşelării satanice.

Chiar şi printre cei ce pretind a fi creştini există pericolul de a trece dincolo de Cristos Isus. Luaţi aminte la erorile romano-catolicismului. La Vechiul Testament ei adaugă apocrifele. La Noul Testament al Domnului şi Mântuitorului nostru ei adaugă tradiţia, infailibilitatea papală şi o mulţime de viziuni şi apariţii ale Mariei în decursul anilor. Cea mai fundamentală din sistemul acesta de erori este credinţa că apostolii au succesori în persoane papei. Negând suficienţa şi finalitatea Scripturilor, ei au o revelaţie deschisă, în loc de „credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. Nu este de mirare că doctrine noi au fost şi sunt adăugate sistemului catolic de credinţă. Ultimul cuvânt al lui Dumnezeu îşi pierde finalitatea.

La urmă, mă voi adresa prietenilor noştri non-cesaţionişti. Din punct de vedere istoric, evanghelicii au crezut că darurile spirituale ce implică revelaţii directe sau alte daruri ce acţionau ca semne pentru a autentifica aceste revelaţii au avut, prin natura lor, un caracter de aşezare a temeliei şi au încetat odată cu moartea apostolilor. Existenţa acestor daruri a fost considerată inutilă pentru cei ce posedă o Biblie completă. Când afirmaţi că aceste daruri sunt încă în uz, gândiţi-vă şi în tovărăşia cui vă aflaţi. Cei mai mulţi Penticostali/Carismatici/Oameni ai celui de-al Treilea Val s-ar ghemui de teamă la gândul de a adăuga la Cuvântul lui Dumnezeu, dar este greu de evitat această acuzaţie. Nu pretind profeţii voştri că vorbesc „Cuvântul lui Dumnezeu”? De câte ori aţi auzit „Dumnezeu mi-a spus” în serviciile voastre? Există oare vreo diferenţă între un papă care pretinde că vorbeşte „ex Catedra” şi un profet care îşi asigură audienţa că mesajul său este direct de la Dumnezeu? Nu sunt ambele cazuri o negare a suficienţei şi finalităţii Scripturii? Mai este ceva de spus dincolo de ce a spus Dumnezeu prin Fiul Său? După ce apostolii au terminat consemnarea inspirată despre Cristos, nu s-a închis uşa revelaţiei? Nu suntem noi sfătuiţi bine să păstrăm uşa încuiată?

Cesaţionismul nu ţine de un stil de închinare. Nu este o negare a supranaturalului sau a nevoii noastre de Duhul lui Dumnezeu. În adevăr, are de a face cu felul în care privim Scriptura, apostolii şi în final, pe Cristos Isus. Cesaţionismul nu este o limitare a Celui Atotputernic ci o înălţare a lui Cristos ca şi ultim Cuvânt al lui Dumnezeu.

„După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile.”
Evrei 1:1-2

„Numele Lui este: ,Cuvântul lui Dumnezeu.’”
Apocalipsa 19:13

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s