,, Religia care nu este la fel de veche precum Cristos şi Apostolii Săi, este prea nouă pentru mine.” – Joseph Hooke, apologet baptist englez .

IEHOVAH TSIDQENU de Ron Crisp

IEHOVAH TSIDQENU
(DOMNUL, Îndreptăţirea noastră)
De Ron Crisp, 2010

 

Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă neprihănită.

El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune şi va face dreptate şi judecată în ţară.

În vremea Lui, Iuda va fi mântuit, şi Israel va avea linişte în locuinţa lui;

şi iată Numele pe care i-L vor da: „Domnul, Neprihănirea noastră!”

Ieremia, 23:5, 6.

 

În adevăr, aceasta este una dintre cele mai mari taine din lume: neprihănirea care sălăşluieşte într-o Persoană din Ceruri mă îndreptăţeşte pe mine, un păcătos de pe Pământ!

John Bunyan

 

 


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

INTRODUCERE

 

„Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliţi este să fie mântuiţi. Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu.

Epistola către romani, 10:1-3.

 

 Numai DOMNUL este sfânt. Zeii pe care oamenii şi-i creează îi fac după propriul lor chip păcătos. Roma şi Grecia antice se închinau la zeităţi despre care se credea că sunt vinovate de toate crimele şi viciile. Cei care îşi imaginează asemenea zei şi le slujesc sunt cu adevărat ignoranţi cu privire la perfecţiunile morale ale lui Dumnezeu.

Aceasta să fi fost ignoranţa despre care vorbea Pavel în Epistola către romani, 10:3? Nu avem dovezi pentru a fundamenta această idee. Captivitatea din Babilon pare să fi frânt înclinaţia Israelului spre zei păgâni.

Şi atunci, cu privire la ce anume era Israel ignorant? Răspunsul se vede clar atunci când observăm că Pavel se referă la metoda de îndreptăţire[1] ca „neprihănire a lui Dumnezeu” sau „neprihănirea lui Dumnezeu”. Isra­el, aşadar, nu era ignorant cu privire la caracterul lui Dumnezeu, ci cu privire la Evanghelia Sa. Ei ştiau să-L numească „drept”, dar nu învăţaseră să-L numească „DOMNUL – ÎNDREPTĂŢIREA NOASTRĂ”. Chiar şi în cercurile „creştine” sunt mulţi care pricep conceptul de neprihănire ca un atribut dumnezeiesc, dar nu ştiu că neprihănirea este un dar dumnezeiesc acordat credincioşilor.

 

„Dacă deci prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel Unul singur, care este Isus Hristos!”

Epistola către romani, 5:17.

 

Există culte creştine întregi care consideră îndreptăţirea ca fiind rezultatul unei infuzii a neprihănirii. La fel ca şi Israel, ei sunt ignoranţi cu privire la punerea neprihănirii lui Cristos în socoteala noastră.

 

 

  1. I.                   NEVOIA OMULUI DE NEPRIHĂNIRE

 

Adam  a fost creat după chipul lui Dumnezeu; el era sfânt în faptă, cuvânt şi gând. Căderea în păcat a schimbat această stare de lucruri, abandonându-i atât pe Adam cât şi rasa umană pe care o reprezenta într-o stare de vinovăţie şi depravare.

 

„după cum este scris: ‚Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar.’”

Epistola către romani, 3:10,12.

 

Problema omului este realmente înţeleasă atunci când ne dăm seama de faptul că depravarea umană include în sine o înclinaţie spre auto-justificare şi îndreptăţire de sine. Oamenii sunt depravaţi, condamnaţi şi se complac în starea lor. Ei sunt atât de orbi încât se mândresc cu ceea ce-L întărâtă pe Domnul cel mai tare. Religia însăşi este făcută pentru a promova îndreptăţirea de sine şi auto-satisfacţia şi, astfel, ea devine mai periculoasă pentru sufletele oamenilor decât chiar desfrâul. Şi aceasta pentru că ea orbeşte oamenii faţă de nevoia lor de îndurare.

Poate că nimic din ceea ce Domnul a propovăduit nu a fost atât de şocant pentru oameni ca următoarele rostiri:

 

„Şi Isus le-a zis: ‚Adevărat vă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu.’”

Evanghelia după Matei, 21:31b.

 

„A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi. ‚Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, şi altul vameş. Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine astfel: « Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele. » Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept şi zicea: « Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul! » Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte va fi înălţat.’”

Evanghelia după Luca, 18:9-14.

 

Spunem cu mâhnire că există un şoc de care vor avea parte cei care mor încrezându-se în propriile lor „fapte moarte”:

 

„Nu oricine-Mi zice: ‚Doamne, Doamne!’ va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ‚Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’ Atunci le voi spune curat: ‚Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.’”

Evanghelia după Matei, 7:21-23.

 

A. Expunerea neprihănirii noastre.

 

Cum se face că Dumnezeu nu vede nimic bun în aceia care sunt în afara lui Cristos? Mulţi dintre ei se consideră oameni de treabă. Gândiţi-vă la următoarele lucruri:

 

  1. Dumnezeu măsoară printr-un standard diferit de cel pe care-l întrebuinţăm noi. Dumnezeu Însuşi este adevăratul standard. Legea Sa reflectă sfinţenia Lui.

 

„Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu…”

Epistola către romani, 3:23.

 

Este uşor să te simţi mulţumit atunci când te măsori cu cineva faţă de care te simţi superior. Totuşi, acest lucru este o înşelăciune. O broască râioasă se poate simţi egală ca înfăţişare celorlalte broaşte râioase, dar aceasta nu o va face să fie şi frumoasă. Ce valoare are să te simţi la fel de bun ca şi alţii care trăiesc ei înşişi sub aceeaşi condamnare? Aceasta este ca şi oamenii care se întrec încercând să sară peste o prăpastie mare. Dacă se prăbuşesc cu toţii şi mor, mai contează cine a sărit cel mai mult?

 

 

  1. Noi ne uităm la cele exterioare, în timp ce Dumnezeu priveşte la inimă. Acolo, El vede rădăcina, esenţa, însăşi matricea răului. În inimă Dumnezeu găseşte ceea ce perverteşte şi corupe fiecare gând, motiv, cuvânt şi faptă a omului decăzut. El vede că noi nu-L mai iubim.

 

„Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.”

Epistola către romani, 8:7.

 

 Şi fără dragoste, nimic din ceea ce facem nu este pe placul lui Dumnezeu:

 

„Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.

Întâia epistolă către corinteni, 13:1-3.

 

Dragostea este punctul focal al Legii şi adevărata esenţă a cerinţelor acesteia:

 

„Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii a împlinit Legea. De fapt: ‚Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nicio mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti’ şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: ‚Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.”

Epistola către romani, 13:8-10.

 

Vorbind despre cele două mari porunci, Isus de fapt rezuma Cele Zece Porunci:

 

„Şi unul din ei, un învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare: ‚Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?’ Isus i-a răspuns: ‚Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii.”

Evanghelia după Matei, 22:35-40.

 

Păcatul apare în multe forme, dar toate cresc din aceeaşi rădăcină.

Această stare de vrăjmăşie cu Dumnezeu s-a manifestat prima dată la Adam, după căderea sa în păcat. La crearea sa, el se desfătase de prezenţa lui Dumnezeu, se bucurase de bunătatea Sa şi apreciase darurile sale. Păcatul a produs o schimbare imediată. După încălcarea poruncii, Adam era îngrozit de prezenţa lui Dumnezeu, se îndoia de bunătatea Sa şi, în mod ultim, Îl învinuia pe Dumnezeu pentru propriul lui păcat.

 

„Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele. Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin grădină în răcoarea zilei: şi omul şi nevasta lui s-au ascuns de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: ‚Unde eşti?’ El a răspuns: ‚Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi  m-am ascuns.’ Şi Domnul Dumnezeu a zis: ‚Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?’ Omul a răspuns: ‚Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.’ Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: ‚Ce ai făcut?’ Femeia a răspuns: ‚Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.’”

Genesa, 3:6-13.

 

Schimbarea văzută în Adam a fost reflectată în curând în schimbarea pe care păcatul a produs-o în rasa umană în întregul său. Primele capitole din Genesa ne istorisesc povestirea: primul om născut în lumea aceasta îşi ucide fratele. Rapid, lumea devine o hazna pregătită pentru judecată.

 

„Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ şi S-a mâhnit în inima Lui. Şi Domnul a zis: ‚Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare şi până la păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut.’”

Genesa, 6:5-7.

 

  1. O altă problemă pe care o are neprihănirea omului este că aceasta este incompletă. Noi ne focalizăm atenţia spre lucrurile minore, în timp ce le neglijăm pe cele majore.

 

„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!”

Evanghelia după Matei, 23:23, 24.

 

Noi ne mulţumim să ne înfrânăm de la o conduită şocantă şi uităm dimensiunea reală a legii lui Dumnezeu.

 

„Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: ‚Să nu preacurveşti.’ Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.”

            Evanghelia după Matei, 5:27, 28.

 

  1. În final, mai notăm faptul că neprihănirea omului constă adesea din respectarea tradiţiilor omeneşti. Oamenii sunt foarte zeloşi pentru propriile lor reguli şi ceremonii, dar, cu toate acestea, trăiesc neglijând totalmente voia revelată a lui Dumnezeu.

 

 

 

 

B. Condamnarea neprihănirii noastre.

 

„Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză, şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul.”

Isaia, 64:6.

 

Cele mai bune fapte ale noastre sunt privite de Dumnezeu ca fiind „o haină mânjită”. Reţineţi bine această afirmaţie. Ea nu vorbeşte despre necuviinţele de vineri seara, ci despre închinăciunea noastră de duminică dimineaţa. Lucrurile cu care ne fălim sunt acelea care cel mai adesea Îl întărâtă pe Dumnezeu mai mult decât cele de care ne este ruşine.

Moartea este pedeapsa pentru păcat şi ne va secera pe toţi, aducându-ne în prezenţa lui Dumnezeu. Suntem ca o frunză, iar moartea ca o boare de toamnă. Ar fi o zi tristă dacă am fi mânaţi la judecată îmbrăcaţi în zdrenţele propriei noastre neprihăniri.

 

 

II. NEPRIHĂNIREA PE CARE O DĂ DUMNEZEU

 

„…pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu.”

Epistola către romani, 10:3.

 

Problema păcatului nostru a fost rezolvată cu succes. Păcatele noastre nu sunt numai iertate, ci ne-a fost dăruită şi neprihănirea de care aveam nevoie. În mântuire chiar există o neprihănire care ne-a fost împărtăşită sau infuzată. Prin regenerare suntem înnoiţi, iar prin înviere ne sunt date trupuri noi. Această neprihănire ne face potriviţi pentru Ceruri şi îi diferenţiază pe copiii lui Dumnezeu de ceilalţi.

 

„Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său.”

Întâia epistolă a lui Ioan, 3:10.

 

Dar această neprihănire împărtăşită nouă nu este temeiul justificării noastre.

Există şi o neprihănire trecută în socoteala noastră, cea la care se referea Pavel atunci când vorbea despre „neprihănirea lui Dumnezeu”. Numai ea constituie baza acceptării noastre înaintea lui Dumnezeu şi Scriptura are multe de spus despre acest concept.

 

  1. A.                Neprihănirea lui Dumnezeu a fost revelată în Vechiul Testament.

 

Nu Pavel a inventat această doctrină sau terminologia pe care a întrebuinţat-o pentru a o explica, el o descoperise în Vechiul Testament.[2]

 

„Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii -…”

Epistola către romani, 3:21.

 

„Ce vom zice, dar, că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? ‚Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.’ Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire. Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. ‚Ferice’, zice el, ‚de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!’ Fericirea aceasta este numai pentru cei tăiaţi împrejur sau şi pentru cei netăiaţi împrejur? Căci zicem că lui Avraam credinţa ‚i-a fost socotită ca neprihănire.’ Dar cum i-a fost socotită? După sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur. Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur. Şi aceasta, pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt tăiaţi împrejur; ca, adică, să li se socotească şi lor neprihănirea aceasta”

Epistola către romani, 4:1-11.

 

 

B. Neprihănirea lui Dumnezeu este primită separat de Lege.

Noi nu suntem îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu pentru că am fi reuşit să ne conformăm unui standard. Acest adevăr este şocant pentru cei care nu au fost iluminaţi pentru a înţelege Evanghelia. Am nota cu 10 un elev care pică la fiecare examen? Ar putea un judecător să-l achite pe cel vinovat şi să rămână el însuşi drept? Pot fi infractorii iertaţi şi expediaţi spre Paradis pe cheltuiala judecătorului? Aceste lucruri ar distruge societăţile noastre şi, cu toate acestea, sunt analoge acţiunilor înfăptuite de Dumnezeu în actul mântuirii noastre. El îi justifică pe călcătorii de lege pe propriile Sale cheltuieli, separat de vreun merit de-al lor.

 

„pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu. Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea. În adevăr, Moise scrie că omul care împlineşte neprihănirea pe care o dă Legea va trăi prin ea. Pe când iată cum vorbeşte neprihănirea pe care o dă credinţa: ‚Să nu zici în inima ta: « Cine se va sui în cer? » (Să coboare adică pe Hristos din cer.) Sau: « Cine se va coborî în Adânc? » (Să scoale adică pe Hristos din morţi.) Ce zice ea deci? ‚Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta.’ Şi cuvântul acesta este Cuvântul credinţei, pe care-l propovăduim noi. Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire”

Epistola către romani, 10:3-10.

 

„Deci ce vom zice? Neamurile, care nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea, şi anume, neprihănirea care se capătă prin credinţă; pe când Israel, care umbla după o Lege care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta. Pentru ce? Pentru că Israel n-a căutat-o prin credinţă, ci prin fapte. Ei s-au lovit de Piatra de poticnire, după cum este scris: ‚Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere: şi cine crede în El nu va fi dat de ruşine.’”

Epistola către romani, 9:30-33.

 

„Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.”

Epistola către filipeni, 3:8, 9.

 

Oricât de şocante sunt implicaţiile mântuirii pe baza harului, pentru oameni nu există altă nădejde. Legea nu poate justifica, întrucât nimeni nu se poate conforma standardului său. Funcţia sa este aceea de a revela păcatul şi de a-l osândi pe păcătos. A te întoarce la Lege pentru a fi justificat înseamnă a te adresa procurorului pentru a obţine îndurare, sau a încerca să te speli pe faţă cu o oglindă.

 

„Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu. Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului. Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii”

Epistola către romani, 3:19-21.

 

Legea ne revelează nevoia, dar nu o şi împlineşte; Legea ne expune păcatul, dar nu-l poate curăţa.

Pentru ca nu cumva să fim înţeleşi greşit: nu denigrăm Legea, care este o reflectare a naturii lui Dumnezeu şi o revelaţie a voii Sale. Naraţiunea Evangheliei este consemnarea onorării Legii lui Dumnezeu în toate modurile. Cerinţele acesteia au fost împlinite pe deplin, dar nu de păcătos. Pedeapsa ei a fost aplicată, dar nu celor aleşi. Iadul este un tribut adus jurisdicţiei absolute a lui Dumnezeu, dar Calvarul este un tribut şi mai mare. Îndurarea nu a acţionat niciodată pe socoteala Legii lui Dumnezeu, ci pe cea a lui Cristos Isus. El S-a supus autorităţii ei şi a onorat-o printr-o ascultare desăvârşită. A purtat osânda rostită de ea pentru ca păcătoşii să poată fi mântuiţi şi totuşi autoritatea Legii să fie păstrată.

 

„Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel, încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.”

Epistola către romani, 3:24-26.

 

Mântuirea păcătoşilor ar fi rămas un nod gordian dacă nu ar fi fost Mântuitorul nostru. Cum poate Dumnezeu să fie sfânt şi drept şi, în acelaşi timp, să arate vinovaţilor îndurare? Cristos a rezolvat problema la Calva­r. „Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută” (Psalmii, 85:10).

 

 

C. Neprihănirea lui  Dumnezeu nu se primeşte pe baza faptelor noastre.

 

Noi ne gândim în mod natural la a fi primiţi sau acceptaţi de către Dumnezeu ca răsplată pentru o conduită corectă sau chiar lăudabilă. Este o nădejde amăgitoare pentru oamenii căzuţi dacă îşi pun speranţa în aşa ceva. Cei aflaţi în afara lui Cristos nu au fapte pe care Dumnezeu să le accepte. Însăşi încercarea de îndreptăţire prin fapte nu este doar inutilă, ci chiar o respingere a ofertei dumnezeieştii îndurări şi o încercare de arogare a slavei care-I aparţine lui Cristos. De fapt, mântuirea este dată numai celor care încetează orice încercare de a o agonisi şi-I recunosc lui Cristos creditul pentru fiecare aspect al mântuirii.

 

„Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire. Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. ‚Ferice’, zice el, ‚de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!’”

Epistola către romani, 4:4-8.

 

„Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: ‚Cine se laudă să se laude în Domnul.’”

Întâia epistolă către corinteni, 1:30,31.

 

Dar să nu-şi închipuie cineva că acest adevăr neagă importanţa faptelor bune în viaţa creştină.

 

„Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.”

Evanghelia după Matei, 5:16.

 

Aici discutăm mai degrabă locul faptelor bune: ele sunt nu baza, ci rezultatul mântuirii. Observaţi cum exprimă Pavel aceasta:  

 

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”

Epistola către efeseni, 2:8,9.

 

Faptele bune nu dăruiesc viaţa, dar o manifestă. Acesta este cu certitudine mesajul lui Iacov (Epistola lui Iacov, 2:14-20).

 

 

D. Neprihănirea lui Dumnezeu îi îndreptăţeşte pe păcătoşi

 

„…pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire.”

Epistola către romani, 4:5.

 

Îndreptăţirea nu este o stare pe care o atingem, ci un verdict rostit de Dumnezeu cu privire la statutul nostru legal. Oamenii nu sunt îndreptăţiţi în calitate de păcătoşi reformaţi, ci de păcătoşi care cred:

 

„Oricine crede în El nu este judecat; dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.”

Evanghelia după Ioan, 3:18.

 

Îndreptăţirea provine din lucrarea lui Cristos pentru noi, nu din lucrarea Duhului în noi.

„Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!”

Epistola către romani, 8:33, 34.

 

Duhul Sfânt ne dăruieşte pacea lui Dumnezeu, dar numai Cristos ne dăruieşte pacea cu Dumnezeu.

 

„Deci fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.”

Epistola către romani, 5:1.

 

Dorinţa mea de a mă face înţeles mă determină să mă repet – vă rog să mă mai îngăduiţi!

Regenerarea este împărtăşirea neprihănirii lui Cristos sufletului celui răscumpărat. Îndreptăţirea este trecerea neprihănirii lui Cristos în socoteala sau în contul păcătosului. Una ne face potriviţi pentru Ceruri, iar cealaltă ne garantează că Dumnezeu ne primeşte la Sine („…ne-a făcut plăcuţi în cel Preaiubit”[3], Epistola către efeseni, 1:6).

În final, îngăduiţi-mi să subliniez faptul că, întrucât îndreptăţirea este juridică, ea este instantanee, com­pletă şi irevocabilă:

 

„Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt.”

Evanghelia după Luca, 18:14a.

 

„…şi de toate de care n-aţi putut fi îndreptăţiţi în Legea lui Moise, oricine crede este îndreptăţit în El.”[4]

Faptele apostolilor, 13:39.

 

„Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.”

Evanghelia după Ioan, 5:24.

 

Nu este de mirare faptul că Pavel vorbea extaziat după ce a menţionat siguranţa celor îndreptăţiţi (Epistola către romani, 8:33-39)!

Expunerea îndreptăţirii pe care am făcut-o nu este o digresiune de la declaraţia noastră că neprihănirea lui Dumnezeu îi justifică pe păcătoşi. Numai cei care cred într-o îndreptăţire juridică, pot crede aceasta cu adevărat.  Cu privire la această chestiune, Biserica romano-catolică oferă un exemplu. Ei neagă o îndreptăţire juridică totală şi resping ideea neprihănirii trecute în socoteala celui care crede. În sistemul lor, justificarea include regenerarea şi sfinţirea. Ea este o stare pe care omul o atinge cel mai adesea după o perioadă de purificare petrecută în Purgatoriu. Numai cei denumiţi de ei „sfinţi” ating justificarea în această viaţă. Aceasta nu este o justificare a celor păcătoşi, ci o justificare dobândită numai de cei care au devenit vrednici.

 

 

E. Neprihănirea lui Dumnezeu ne este dăruită de către o Persoană dumnezeiască.

 

„Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă neprihănită. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune şi va face dreptate şi judecată în ţară. În vremea Lui, Iuda va fi mântuit, şi Israel va avea linişte în locuinţa lui; şi iată Numele pe care i-L vor da: ‚DOMNUL, NEPRIHĂNIREA NOASTRĂ!’”

Ieremia, 23:5, 6.

 

Titlurile din Vechiul Testament care sunt compuse cu Iehovah Îl revelează pe Dumnezeu ca fiind Acela care împlineşte toate nevoile poporului Său. Iehovah Ţidqenu sau, aşa cum este tradus, „DOMNUL, ÎNDREPTĂŢIREA NOASTRĂ” este unul dintre aceste titluri. Se vorbeşte clar despre Mesia şi-L revelează ca fiind o Persoană dumnezeiască. Mesia, ca Dumnezeu, asigură poporului Său neprihănirea lui Dumnezeu pentru a-i justifica. Această neprihănire este a Sa.

 

F. Neprihănirea lui Dumnezeu este găsită în Cristos Isus, Domnul nostru.

 

Creştinii cred că Isus este Mesia şi că neprihănirea lui Dumnezeu este găsită în Cristos.

 

„Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.”

A doua epistolă către corinteni, 5:21.

 

„Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: ‚Cine se laudă să se laude în Domnul.’”

Întâia epistolă către corinteni, 1:30, 31.

 

„Dacă deci prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel Unul singur, care este Isus Hristos!) …Astfel, dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur Om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.”

Epistola către romani, 5:17-19.

 

Să expunem acest adevăr mai pe larg. În teologie vorbim despre neprihănirea activă şi pasivă a lui Cristos. Neprihănirea Sa pasivă implică pătimirea Sa în calitate de Purtător al păcatelor noastre. El a plătit pentru păcatele noastre pentru ca noi să putem fi iertaţi.

Amintiţi-vă, cu toate acestea, faptul că noi aveam nevoie de ceva mai mult decât de iertare, aveam nevoie de neprihănire. Aceasta se găsea în viaţa lui Cristos de ascultare desăvârşită faţă de Tatăl. Aceasta este neprihănirea activă a lui Cristos. El este astfel Purtătorul păcatelor noastre şi îndreptăţirea noastră. John Bunyan explică aceasta în stilul său inimitabil:

 

„Observaţi, neprihănirea este încă ‚în El’, nu în noi. După cum aripile şi penele rămân tot ale păsării, chiar şi atunci când ea îşi acoperă puii, şi aceştia sunt feriţi şi încălziţi prin ele, tot aşa şi neprihănirea rămâne în Cristos chiar şi atunci când noi suntem făcuţi părtaşi ai beneficiilor.

 

După cum faptele mele, deşi copiii mei sunt hrăniţi şi îmbrăcaţi prin ele, sunt tot faptele mele şi nu ale lor, tot aşa, neprihănirea prin care stăm înaintea lui Dumnezeu drepţi, fără a fi sub blestem, sălăşluieşte tot în Cristos şi nu în noi. Păcatele noastre, atunci când au fost puse asupra lui Cristos, erau, cu toate acestea, ale noastre, în mod personal şi nu ale Sale, tot aşa şi neprihănirea, atunci când este pusă asupra noastră, este totuşi a Sa în mod personal, şi nu a noastră. ‚Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El’ (II Corinteni 5:21).

 

Prin urmare, neprihănirea lui Cristos, are virtuţi justificatoare numai prin trecerea ei în socoteala noastră de către Dumnezeu. În acelaşi fel în care păcatele noastre L-au făcut pe Domnul Isus „păcat” numai prin faptul că Dumnezeu le-a pus în socoteala Lui.

 

Este absolut necesar să ştim aceasta. Dacă înţelegerea pe care o avem cu privire la această chestiune este ceţoasă, atunci ne va fi cu neputinţă să avem o credinţă sănătoasă. Când suntem ispitiţi, vom ieşi în pagubă dacă vom căuta în noi înşine o neprihănire justificatoare. Ea nu se poate găsi nicăieri altundeva decât în Isus Cristos. Apostolul privea întotdeauna la Isus, ca să poată ‚fi găsit în El’, ştiind că pacea sau siguranţa nu pot fi avute nicăieri altundeva (Filipeni 3:6-9). În adevăr, aceasta este una dintre cel mai mari taine din lume: că neprihănirea care sălăşluieşte într-o Persoană din Ceruri mă socoteşte neprihănit pe mine, un păcătos de pe Pământ!

 

Din propoziţia principală obţin două concluzii. Prima, că oamenii sunt justificaţi de sub blestemul Legii înaintea lui Dumnezeu, deşi sunt păcătoşi în ei înşişi. A doua, că aceasta nu poate fi săvârşită de nicio altă neprihănire decât cea săvârşită cu multă vreme în urmă şi care sălăşluieşte în Persoana lui Isus Cristos.[5]

 

 

G. Neprihănirea justificatoare a lui Dumnezeu este a noastră prin imputare.[6]

 

„Nu există niciun alt mod pentru justificarea păcătoşilor de sub blestemul Legii în ochii lui Dumnezeu decât prin trecerea în socoteala lor a neprihănirii săvârşite cu multă vreme în urmă şi care sălăşluieşte în Persoana lui Isus Cristos.”[7]

Această învăţătură propovăduită de John Bunyan fusese mai întâi propovăduită în Sfintele Scripturi. Observaţi un exemplu: „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (A doua epistolă către Corinteni, 5:21).

Ce altceva ar putea fi mai limpede? Cristos nu a avut păcat dar, totuşi, a pătimit pentru păcatele noastre. Noi nu avem neprihănire dar, totuşi, suntem acceptaţi prin neprihănirea Sa. Nu este aceasta imputare?

Adevărul acestei imputări este propovăduit, şi el, în Epistola către romani, 5:12-21. Centrul de greutate a rostirii lui Pavel de-acolo este acela că oamenii sunt justificaţi sau socotiţi neprihăniţi în Cristos tot aşa cum înainte fuseseră osândiţi în Adam. După cum păcatul lui Adam a fost pus în socoteala celor aflaţi sub calitatea sa de cap, tot aşa, neprihănirea lui Cristos este trecută în socoteala alor Săi. În aceste chestiuni legate de calitatea de cap şi de cea de imputare Cristos a fost cu adevărat prefigurat de Adam (Epistola către romani, 5:14).

Înainte de a continua, ar trebui să observăm că această doctrină a transferului a fost propovăduită limpede în Vechiul Testament. David a vorbit despre ea:

 

„Tot astfel, şi David numeşte ‚fericit’ pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. ‚Ferice’, zice el, ‚de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!’”

Epistola către romani, 4:6-8.

 

Avraam a fost justificat în acelaşi fel:

 

„Căci ce zice Scriptura? ‚Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.’

Epistola către romani, 4:3.

 

 

H. Neprihănirea lui Dumnezeu este revelată în Evanghelie.

 

„Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: ‚Cel neprihănit va trăi prin credinţă.’”

Epistola către romani, 1:16,17.

 

Evanghelia revelează neprihănirea lui Dumnezeu în două feluri. Mai întâi, ea declară adevărul privitor la subiect. În al doilea rând, ea este instrumentul prin care neprihănirea lui Dumnezeu îşi săvârşeşte partea în mântuire. Acolo unde nu este Evanghelie, nu este credinţă: „Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Epistola către romani, 10:17).

 

 

III. Supunerea faţă de neprihănirea lui Dumnezeu

 

„…pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu.”

Epistola către romani, 10:3.

 

Omul se supune neprihănirii lui Dumnezeu numai atunci când crede din inimă revelaţia lui Dumnezeu cu privire la nevoia omului şi suplinirea ei de Dumnezeu. Pavel ne spune despre experienţa convingerii sale cu privire la nevoia sa de neprihănire:

 

„Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar, când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit. Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea. Pentru că păcatul a luat prilejul, prin ea m-a amăgit, şi prin însăşi porunca aceasta m-a lovit cu moartea. Aşa că Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună. Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea? Nicidecum. Dar păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeaşi poruncă.”

Epistola către romani, 7:9-13.

 

Această convingere pune capăt încrederii noastre care se complace în propria noastră bunătate. Scriptura ilustrează aceasta nu doar în viaţa lui Pavel, ci şi în alte locuri: gândiţi-vă la tâlharul de pe Calvar, la vameşul din parabola lui Cristos, la temnicerul filipean şi la femeia care a spălat picioarele lui Cristos cu lacrimile ei. Toţi aceştia au încetat să mai încerce „a-şi întemeia propria lor neprihănire”.

În final, ne supunem neprihănirii lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos. Prin credinţă, ne încredem în mărturia dumnezeiască a Evangheliei. În credinţă, ne uităm la Cristos ca singura noastră nădejde:

 

„Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii – şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.

Epistola către romani, 3:21-23.

 

„Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliţi este să fie mântuiţi. Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu. Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea. În adevăr, Moise scrie că omul care împlineşte neprihănirea pe care o dă Legea va trăi prin ea. Pe când iată cum vorbeşte neprihănirea pe care o dă credinţa: ‚Cine se va sui în cer?’ (Să coboare adică pe Hristos din cer.) Sau: ‚Cine se va coborî în Adânc?’ (Să scoale adică pe Hristos din morţi.) Ce zice ea deci? ‚Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta.’ Şi cuvântul acesta este Cuvântul credinţei, pe care-l propovăduim noi. Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura: ‚Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine.’ În adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu şi grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. Fiindcă ‚oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.’”

Epistola către romani, 10:1-13.

 

„Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.”

            Epistola către filipeni, 3:8, 9.

 

Dumnezeu a ales ca credinţa să fie mijlocul prin care să primim darul neprihănirii, întrucât „numai credinţa” este consecventă cu planul Său ca mântuirea să fie „numai pe baza harului” „numai prin Cristos”.

 

„De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor”

Epistola către romani, 4:16.

 

Credinţa atribuie toată slava obiectului său. Ea îşi ia ochii de la sine şi nu lasă loc falei:

 

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

Epistola către efeseni, 2:8,9.

 

Avraam este marele prototip al celor care, prin credinţă, primesc imputarea neprihănirii lui Cristos. În Sfintele Scripturi, „tată” poate însemna primul exemplu al unui lucru (Genesa, 4:19-21; Evanghelia după Ioan, 8:44). Avraam este „tatăl” nostru nu pentru că ar fi fost primul om mântuit, ci pentru că el este primul om despre care ni se spune exact cum a fost mântuit. Iată consemnarea:

 

„Şi Avram a zis: ‚Iată că nu mi-ai dat sămânţă, şi slujitorul născut în casa mea va fi moştenitorul meu.’ Atunci cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: ‚Nu el va fi moştenitorul tău, ci cel ce va ieşi din tine, acela va fi moştenitorul tău.’ Şi, după ce l-a dus afară, i-a zis: ‚Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri.’ Şi i-a zis: ‚Aşa va fi sămânţa ta.’ Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.”

Genesa, 15:3-6.

 

Pavel explică faptul că credinţa prin care lui i s-a trecut în socoteală neprihănirea lui Cristos era credinţa în Cristos.

 

„Acum, făgăduinţele au fost făcute ‚lui Avraam şi seminţei lui’. Nu zice: ‚şi seminţelor’ (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: ‚şi seminţei tale’, adică Hristos.”

Epistola către galateni, 4:16.

 

Astfel, înainte de a fi fost introdus botezul, înainte de a fi fost dată Legea şi înainte de a fi fost circumci­s, Avraam a fost îndreptăţit prin credinţă:

 

„Ce vom zice, dar, că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? ‚Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.’ Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire.”

Epistola către romani, 4:1-5.

 

„De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor, după cum este scris: ‚Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.’ El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu în care a crezut, care învie morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi. Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut, şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: ‚Aşa va fi sămânţa ta.’ Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească. De aceea credinţa aceasta ‚i-a fost socotită ca neprihănire’. Dar nu numai pentru el este scris că ‚i-a fost socotită ca neprihănire’; ci este scris şi pentru noi, cărora, de asemenea, ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.”

Epistola către romani, 4:16-25.

 

 

Concluzie

 

Nu trebuie niciodată să lăsăm teologia în sfera teoriei pure. Dragul meu cititor, eşti tu un copil al lui Avraam? Este Cristos Purtătorul păcatelor tale şi neprihănirea ta? Ai renunţat tu la propria ta neprihănire? Este mărturisirea ta similară cu cea a lui Pavel?

 

„Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.”

Epistola către filipeni, 3:8, 9.

 

A găsit profeţia lui Ieremia împlinire în viaţa ta?

 

„Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă neprihănită. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune şi va face dreptate şi judecată în ţară. În vremea Lui, Iuda va fi mântuit, şi Israel va avea linişte în locuinţa lui; şi iată Numele pe care i-L vor da: ‚DOMNUL, NEPRIHĂNIREA NOASTRĂ!’”

Ieremia, 23:5, 6.

 

În curând vom sta înaintea lui Dumnezeu. Fie ca Dumnezeu să te ajute pe tine, cel care acum nu te încrezi în Cristos să-ţi pui credinţa în El chiar acum! A nu avea credinţă în El înseamnă a nu avea neprihănirea Sa transferată în contul tău. „Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea…” (Epistola către romani, 10:10a).

 

 

 

ADDENDUM
Profesorul John Murray despre Epistola către romani, 1:16-17.

 

În versetul 17 ni se furnizează motivul pentru care Evanghelia este puterea lui Dumnezeu întru mântuire, iar motivul este acela că în Evanghelie este revelată „o neprihănire pe care o dă Dumnezeu”. Trebuie observat modul în care conceptele cu care operează aici apostolul sunt analoage cu cele din Vechiul Testament şi, neîndoielnic, provin din el. În aceste versete sunt coordonate patru idei pivotale: puterea lui Dumnezeu, mântuirea, revelaţia şi neprihănirea lui Dumnezeu. În Vechiul Testament găsim aceleaşi idei aduse împreună într-un fel de care versetele 16, 17 amintesc clar:

 

„Cântaţi Domnului o cântare nouă, căci El a făcut minuni. Dreapta şi braţul Lui cel sfânt I-au venit în ajutor. Domnul Şi-a arătat mântuirea, Şi-a descoperit dreptatea înaintea neamurilor.”

Psalmii, 98:1, 2.

 

„Eu Îmi apropii neprihănirea: nu este departe; şi mântuirea Mea nu va zăbovi. Eu voi pune mântuirea Mea în Sion şi slava Mea peste Israel.”

Isaia, 46:13.

 

„Neprihănirea Mea este aproape, mântuirea Mea se va arăta (…), dar  neprihănirea Mea va dăinui în veci, şi mântuirea Mea se va întinde din veac în veac”

Isaia, 51:5a, 8b.

 

„…căci mântuirea Mea este aproape să vină, şi neprihănirea Mea este aproape să se arate.”

Isaia, 56:1b.

 

„De dragostea Sionului nu voi tăcea, de dragostea Ierusalimului nu voi înceta, până nu se va arăta mântuirea lui, lumina soarelui şi izbăvirea lui, ca o făclie care s-aprinde.”

Isaia, 62:1. A se vedea şi Isaia, 54:17; 61:10, 11).

 

Este evident faptul că vestirea mântuirii şi revelarea sau descoperirea neprihănirii sunt expresii paralele şi transmit, esenţialmente, aceeaşi idee. De-aici rezultă că în limbajul Vechiului Testament mântuirea lui Dumnezeu şi neprihănirea lui Dumnezeu în asemenea contexte sunt practic sinonime: săvârşirea mântuirii şi descoperirea neprihănirii vizează acelaşi lucru. Aceeaşi complementare o găsim şi aici şi de aceea poate spune apostolul că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu întru mântuire: „pentru că în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu.”

(Extras din The Epistle to the Romans. Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1987, pp. 28-29.)


[1] Verbele „a îndreptăţi” şi „a justifica” sunt sinonime cu expresia „a socoti neprihănit” folosită în traducerea Cornilescu a Bibliei. Prin urmare, le vom traduce alternativ. N.ed.

[2] A se vedea Addendum.

[3] Traducerea GBV, Bucureşti, 2001. Această versiune traduce la fel ca şi traducerea în engleză King James Version. Cornilescu traduce prin „pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui”. N.ed.

[4] Traducerea GBV, Bucureşti, 2001

[5] Gospel Seed, aprilie-iunie, 1986, Vol. I, No. 2, pp. 3-4.

[6] Adică prin trecerea ei în socoteala sau în dreptul nostru. N.ed.

[7] Ibid., p. 5. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s