,, Religia care nu este la fel de veche precum Cristos şi Apostolii Săi, este prea nouă pentru mine.” – Joseph Hooke, apologet baptist englez .

Domnule, spune-ne, pentru cine a murit Cristos?

Titlu Original: Particular Redemption

Predică ţinută la data de 28 februarie 1858 de către

Charles Haddon Spurgeon, la

„Music Hall”, Royal Surrey Gardens, London, England

Domnule, spune-ne, pentru cine a murit Cristos?

De Charles Haddon Spurgeon

„Pentru ca nici Fiul omului n-a venit sa I se slujeasca, ci El sa slujeasca si sa-si dea viata ca rascumparare pentru multi.”

(Matei 20:28)

Din prima clipa cand am primit insarcinarea de a trece la acest amvon, predicand in aceasta sala, congregatia mea a presupus prezenta unei multimi neobisnuite, persoane adunate de pe toate strazile orasului pentru a asculta Cuvantul. Am fost un simplu evanghelist, predicand Evanghelia celor care n-au mai auzit-o niciodata. Prin harul lui Dumnezeu a avut loc cea mai minunata schimbare, si acum, in loc de a avea o „invalmaseala” de oameni adunati impreuna, congregatia mea a devenit una bine asezata, la fel ca a oricarui alt slujitor din intreaga Londra. De la acest amvon pot vedea infatisarea prietenilor mei, oameni care au ocupat aceleasi locuri, cat mai aproape posibil, in decursul acestor multe luni, si de asemenea am privilegiul si placerea de a sti ca o mare parte din ei, cu siguranta trei patrimi din cei care se aduna impreuna, nu sunt persoane conduse aici de curiozitate, ci sunt ascultatorii mei constanti.

De asemenea observati modul in care caracterul meu a fost schimbat. Pornind de la a fi un evanghelist, am acum insarcinarea de a deveni pastorul vostru. Odinioara erati un grup amestecat, adunati pentru a ma asculta, iar acum suntem legati impreuna de funiile iubirii. Prin unirea noastra am crescut in ceea ce priveste dragostea si respectul reciproc, si acum voi ati devenit oile de pe pasunea mea si membrii turmei mele, iar eu am acum privilegiul de a-mi asuma slujba de pastor in locul acesta, si de asemenea in capela unde slujesc seara. Ma gandesc ca, din vreme ce atat congregatia cat si slujba s-au schimbat, invatatura insasi ar trebui sa sufere o schimbare, provocand astfel judecata fiecaruia. Dorinta mea a fost aceea de a ma adresa voua, pornind de la adevarurile incepatoare ale Evangheliei, si doar uneori, in acest loc, am incercat sa patrundem impreuna in lucrurile adanci ale lui Dumnezeu. Un text pe care l-am considerat potrivit pentru congregatia careia ma adresez seara, nu ar fi constituit subiectul discutiei din dimineata aceasta, in acest loc. Sunt multe doctrine inalte si tainice, pe care am avut adesea oportunitatea sa le studiez pentru mine, si pe care nu am avut libertatea de a le prezenta aici, deoarece v-am considerat o multime de oameni adunati impreuna ocazional, pentru a asculta Cuvantul.

Dar acum, avand in vedere ca circumstantele sunt schimbate, invatatura de asemenea va fi schimbata. Nu ma voi mai limita de acum la doctrina credintei, ori la invatatura despre botezul credinciosului, nu voi mai zabovi la suprafata lucrurilor, ci voi avansa, dupa calauzirea lui Dumnezeu, intrand in acele lucruri care stau la baza religiei pe care o indragim atat de mult. Nu ma voi rusina predicandu-va doctrina suveranitatii divine a lui Dumnezeu; nu voi sovai sa predic fara rezerve sau ocolisuri doctrina alegerii. Nu-mi va fi teama sa prezint marele adevar al perseverentei sfintilor, si nu voi ascunde adevarul neindoielnic al Scripturii, chemarea eficace a alesilor lui Dumnezeu; voi incerca, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa nu va ascund nimic, voua, celor care ati devenit turma mea. Vazand acum ca multi dintre voi „ati gustat intr-adevar ca bun este Domnul”, ne vom stradui sa parcurgem intreg sistemul doctrinelor harului, pentru ca sfintii sa fie astfel edificati in credinta lor sfanta.

Voi incepe in aceasta dimineata cu doctrina rascumpararii. „…El si-a dat viata ca rascumparare pentru multi.” Doctrina rascumpararii este una dintre cele mai importante doctrine ale sistemului credintei. O greseala in acest punct va conduce in mod inevitabil la o greseala in ceea ce priveste intreg sistemul credintei noastre.

Acum, sunteti constienti ca exista diferite teorii ale rascumpararii. Toti crestinii sustin ca Domnul Cristos a murit pentru a rascumpara, dar nu toti crestinii invata aceeasi rascumparare. Diferenta dintre noi consta atat in modul in care intelegem natura ispasirii, cat si in planul rascumpararii. De exemplu, Arminienii sustin ca Cristos, atunci cand a murit, nu a murit cu intentia de a salva vreun anume individ, ci ei invata ca moartea lui Cristos, in mod cert, nu asigura in ea insasi mantuirea vreunei fiinte umane. Ei cred ca Domnul Cristos a murit pentru a face posibila mantuirea tuturor oamenilor, dar printr-o alta actiune, oricare om doreste poate obtine viata vesnica; pentru a fi consecventi, ei sunt obligati sa sustina ca, daca vointa omului nu renunta la pacat si nu se supune harului, atunci ispasirea infaptuita de Cristos ar fi inutila.

Ei sustin ca nu a existat nici o particularitate sau unicitate in moartea lui Cristos. Conform opiniei lor, Cristos a murit in egala masura pentru Iuda care a ajuns in iad, ca si pentru Petru care a ajuns in Rai. Ei cred ca pentru cei care sunt aruncati in focul cel vesnic a existat o rascumparare la fel de autentica si de reala ca pentru cei care acum stau inaintea tronului Celui Prea-Inalt.

Acum, noi nu credem asa ceva. Noi sustinem ca Cristos, atunci cand a murit, a avut in vedere un obiectiv, si acel obiectiv va fi indeplinit, cu cea mai deplina certitudine si fara nici un dubiu. Noi apreciem obiectivul mortii lui Cristos dupa efectele pe care aceasta le-a avut. Daca cineva ne intreaba: „Ce a urmarit Cristos sa realizeze prin moartea Sa?” noi ii vom raspunde prin alta intrebare si anume: „Ce a facut Cristos, sau ce va face Cristos prin moartea Sa?” Deoarece noi declaram ca masura efectului iubirii lui Cristos reprezinta si masura obiectivului ei. Astfel noi nu ne putem permite a ne insela ratiunea, crezand ca intentia Dumnezeului Atotputernic ar putea fi frustrata, sau ca planul unei lucrari atat de marete cum este rascumpararea ar putea cumva sa fi esuat in atingerea tintei. Noi sustinem – si nu ne temem sa spunem, ca noi credem – ca Cristos a venit in aceasta lume cu intentia de a mantui „o multime pe care nici un om n-o poate numara” si credem, ca efect al acestui fapt, ca fiecare persoana pentru care El a murit, trebuie, fara nici o urma de indoiala, sa fie curatita de pacat, si sa stea, spalata in sange, inaintea Tronului Tatalui.

Noi nu credem ca Cristos a efectuat o ispasire efectiva pentru aceia care sunt condamnati pe vecie; nu indraznim sa gandim ca sangele lui Cristos a fost varsat vreodata cu intentia de a-i mantui pe aceia de care Dumnezeu stia dinainte ca nu vor putea fi mantuiti, si a unora care erau chiar in iad cand Cristos, conform socotelii unora, a murit ca sa-i salveze.

Tocmai am declarat aici teoria noastra privind Rascumpararea, si am punctat diferentele care exista intre doua mari grupari existente in Biserica crestinilor declarati. Ceea ce va urma reprezinta efortul meu de a va arata maretia rascumpararii infaptuite de Domnul Isus Cristos, si facand acest lucru, nadajduiesc ca voi fi capacitat de Duhul lui Dumnezeu, sa va prezint in intregime maretul sistem al rascumpararii, in asa fel incat sa fie inteles de fiecare din noi, chiar daca nu toti il putem primi. Iata de ce trebuie sa retineti acest lucru in minte, si anume ca unii din voi, poate, vor fi gata sa combata lucrurile pe care eu le voi afirma, insa amintiti-va ca aceste dispute nu ma vor impiedica in nici un fel; deoarece eu voi invata in orice vreme acele lucruri pe care le sustin a fi adevarate, fara a cere ingaduinta sau a ma impiedica de nici un om in viata. Voi aveti aceeasi libertate sa actionati la fel in locurile voastre, si sa predicati propriile voastre opinii in adunarile voastre, la fel cum eu imi cer dreptul de a le predica pe ale mele, in intregime si fara nici o ezitare.

Cristos Isus si-a dat „…viata ca rascumparare pentru multi”; si prin acest pret de rascumparare platit, El a infaptuit pentru noi o rascumparare mareata. Voi incerca acum sa evidentiez maretia aceste rascumparari, masurand-o in cinci moduri. Vom observa impreuna maretia ei, mai intai de toate privind la gravitatea propriei noastre vinovatii, din care El ne-a eliberat; in al doilea rand, vom aprecia masura Rascumpararii Sale prin prisma strictetii dreptatii divine; o vom masura privind la pretul pe care El l-a platit, luand in considerare suferinta pe care a indurat-o, iar mai apoi o vom aprecia nespus, privind la eliberarea pe care El ne-a adus-o, iar in final, vom incheia remarcand numarul mare de oameni pentru care aceasta rascumparare este infaptuita, acei care in textul nostru sunt descrisi ca fiind „multi”.

I. In primul rand, abia atunci vom intelege ca Rascumpararea infaptuita de Cristos nu reprezinta ceva neinsemnat, CAND O VOM COMPARA CU PACATELE NOASTRE.

Fratii mei, pentru o clipa doar, priviti spre „gaura gropii din care ati fost scosi, priviti spre stanca din care ati fost ciopliti” (Isaia 51:1). Voi care ati fost spalati, curatiti si sfintiti, opriti-va pentru o clipa si priviti inapoi la starea voastra de nestiinta de la inceput; la pacatele in care v-ati balacit odinioara, la pacatele pe care cu graba le faceati, la razvratirea voastra continua impotriva lui Dumnezeu, in care obisnuiati sa traiti. Un singur pacat poate ruina pentru totdeauna un suflet; si mintea umana nu poate cuprinde infinitatea raului care zace in maruntaiele unui singur pacat. Exista o vina infinita, care se asterne peste o singura nelegiuire, impotriva maiestatii Cerului. Astfel incat, daca tu si cu mine am fi pacatuit doar o singura data, nimic altceva decat o ispasire – infinita ca valoare, ar putea vreodata sa spele pacatul acesta si sa faca ispasire pentru el. Dar spune-mi, a fost o singura data cand eu si tu am pacatuit? Nu, fratii mei, ci nelegiuirile pe care noi le-am facut sunt mai numeroase decat firele de par de pe capul nostru; si ne-au biruit decisiv. Am putea de asemenea incerca sa numaram boabele de nisip de pe tarmul marii, sau picaturile care adunate impreuna formeaza oceanul, in incercarea noastra de a numara faradelegile care ne-au marcat vietile. Haideti sa ne intoarcem impreuna la perioada copilariei noastre. Cat de timpuriu am inceput sa pacatuim! Cum am trait in neascultare de parinti si inca de pe atunci am invatat sa facem din gura noastra un cuib de minciuni! Cat de plini de rautate si neascultare am fost in copilaria noastra! Incapatanati si capriciosi, am preferat sa umblam pe propriile noastre cai, izbucnind cu salbaticie impotriva oricaror limite pe care parintii nostri evlaviosi ni le-au impus. Nici macar tineretea nu ne-a putut trezi. Cu salbaticie, am ajuns multi dintre noi sa ne aruncam in valtoarea dansului nelegiuirii. Am ajuns sa fim primii in ce priveste nelegiuirea, si nu numai ca am pacatuit noi insine, dar i-am invatat si pe altii cum sa pacatuiasca.

Cat despre maturitatea voastra, voi cei care ati ajuns in floarea vietii, voi poate ca in aparenta sunteti mai treji, si intr-o anumita masura s-ar putea sa fiti chiar liberi de mofturile tineretii voastre; Vai insa, cat de putin s-a imbunatatit acel om vechi! Daca harul suveran al lui Dumnezeu nu ne-a innoit viata, acum nu suntem cu nimic mai buni decat la inceput; si chiar daca El a lucrat in viata noastra, mai raman inca pacate de care trebuie sa ne pocaim, pentru care sa muscam tarana, sa aruncam cenusa pe capetele noastre si sa strigam: „Necurat! Necurat!”

Treziti-va si voi care va odihniti intinsi pe propta data, de varsta voastra inaintata, care va rezemati obositi pe baston, sprijinul varstei voastre inaintate; sau nu mai aveti nici un pacat care sa fie agatat de haina voastra? Sunt vietile voastre tot atat de albe ca firele albe care va incoroneaza capetele? Nu mai simtiti cum nelegiuirea va murdareste mansetele hainei, stricandu-i imaginea impecabila? Cat de des va afundati acum in mocirla, pana cand chiar hainele de pe voi ajung sa va deteste? Indreptati-va privirile inapoi inspre cei saizeci, saptezeci, optzeci de ani, timp in care Dumnezeu v-a crutat vietile; ati putea voi pentru o clipa, a va gandi sa va numarati nelegiuirile voastre, incalculabil de multe, sau sa apreciati cat de grele sunt pacatele pe care le-ati comis?

O, voi stele ale cerului! Pot astronomii masura distanta pana la voi si pot ei spune cat de inalte sunteti? Dar, oh, vai! Voi pacate ale omenirii! Voi intreceti toate masurile! O, voi cei mai inalti munti! Camara vanturilor si locul unde ia nastere furtuna! Omul se poate catara pe inaltimile voastre si poate sta pe zapezile voastre, minunandu-se; dar voi, inaltimi ale pacatului! Voi turnuri mai inalte decat gandurile noastre; voi adancimi ale nelegiuirii! Sunteti mai adanci decat ar indrazni imaginatia noastra sa se cufunde.

Ma acuzati ca defaimez natura umana? Aceasta pentru ca nu o cunoasteti. Daca Dumnezeu v-ar descoperi voua insiva adancurile inimii voastre, mi-ati fi martori, ca, departe de a exagera cand spun aceasta, cuvintele mele saracacioase au esuat in a descrie disperarea rautatii noastre. Ah! Daca am putea privi fiecare din noi inlauntrul inimilor noastre astazi – daca ochii nostri ar putea sa priveasca in interior, pentru a putea vedea rautatea crestata cu o penita de diamant pe inima noastra de piatra, am spune atunci predicatorului, ca oricum ar portretiza si descrie ticalosia vinovatiei noastre, nu poate cu nici un chip sa exagereze.

Cat de mareata atunci, iubitii mei, trebuie sa fie rascumpararea lui Cristos; cand El ne-a salvat de toate aceste pacate! Insa oamenii pentru care a murit Isus, oricat de mari ar fi pacatele lor, atunci cand aceastia cred, sunt justificati fata de toate nelegiuirile lor. Cu toate ca, se poate sa fi fost cufundati in toate viciile si placerile carnale imbiate de Satan, si pe care firea umana le poate comite, acum, odata crezand, toata vina lor este stearsa. Si chiar daca anii, unul dupa altul, i-ar fi innegrit tot mai mult, pana acolo incat pacatul i-a patat in intregime, intr-un singur moment al credintei, in clipa triumfala a increderii in Cristos, mareata rascumparare inlatura vina numerosilor ani.

Si mai mult, daca ar fi posibil ca toate pacatele pe care oamenii le-au comis, in gand, in vorba sau fapta, de cand au fost create lumile sau a inceput timpul, sa fie toate adunate asupra unui singur om – marea rascumparare este atotsuficienta pentru a indeparta toate aceste pacate, si a-l face pe pacatos mai alb decat zapada.

Oh! cine poate masura inaltimea atot-suficientei Mantuitorului? Intai, spuneti-mi cat de inalt este pacatul, iar mai apoi aduceti-va aminte ca la fel cum potopul din vremea lui Noe a acoperit cei mai inalti munti, tot asa, potopul rascumpararii lui Cristos acopera muntii pacatelor noastre. In curtile Cerului sunt astazi oameni care odata au fost ucigasi, hoti, betivi, curvari, blasfematori si persecutori; dar au fost spalati – au fost sfintiti. Intrebati-i de unde au dobandit stralucirea hainelor lor, si unde au primit ei curatia, si ei va vor raspunde-n cor, intr-o suflare, ca si-au spalat hainele, facandu-le albe in Sangele Mielului. O, voi, constiinte zbuciumate! O voi care sunteti ingrijorati si greu impovarati! O, voi care va tanguiti din pricina pacatului! Mareata rascumparare care va este proclamata este atot-suficienta pentru nevoile voastre, si chiar daca pacatele voastre intrec in numar stelele care decoreaza cerul, exista o ispasire facuta pentru toate – un rau care poate sa le inunde in intregime, indepartandu-le pe vecie. Aceasta este, asadar, prima masura a ispasirii – marimea propriei noastre vinovatii.

II. Acum, in al doilea rand, trebuie sa apreciem cat de mare este Rascumpararea, privind la strictetea DREPTATII DIVINE.

„Dumnezeu este Dragoste”, intotdeauna iubind; insa urmatoarea mea propozitie nu se interfereaza deloc cu aceasta prima afirmatie. Dumnezeu este cu strictete drept, de o severitate inflexibila in relatiile Sale cu omenirea. Dumnezeul Bibliei nu este Dumnezeul rasarit din imaginatia vreunui om, un Dumnezeu care se gandeste atat de putin la pacat, incat il trece cu vederea fara a-l pedepsi in vreun fel. Nu este nici Dumnezeul omului care isi imagineaza ca nelegiuirile noastre sunt niste lucruri atat de neinsemnate, atat de marunte, incat Dumnezeu doar le face cu ochiul, ingaduindu-le sa moara in uitare. Nu; Iehovah, Dumnezeul lui Israel, a declarat despre Sine Insusi, „Domnul, Dumnezeul tau, este un Dumnezeu gelos” (Deuteronom 6:15); El Insusi declara: „Nu voi ierta pe cel vinovat” (Exod 23:7) si „Sufletul care pacatuieste, acela va muri” (Ezechiel 18:20). Invatati, prieteni, sa priviti la Dumnezeu ca fiind atat de sever in dreptatea Sa ca si cum nu ar iubi, si in acelasi timp iubind ca si cum n-ar fi deloc sever. Dragostea Sa nu Ii diminueaza dreptatea, la fel de mult cum dreptatea Sa nu Ii combate in nici un fel iubirea. Acestea doua sunt unite intr-un mod minunat in ispasirea lui Cristos. Retineti insa, ca nu putem intelege complet plinatatea ispasirii, pana cand nu am inteles bine adevarul scriptural al imensei dreptati a lui Dumnezeu. N-a existat niciodata vreun cuvant murdar, sau vreun gand pacatos, sau vreo fapta rea infaptuita, pe care Dumnezeu sa n-o fi pedepsit in vreun fel. El, fie iti va cere tie sa platesti, fie lui Cristos. Daca Cristos nu a facut ispasirea pentru tine, trebuie sa zaci platind datoria pe care nicicand nu o poti achita, in suferinta vesnica, la fel de sigur precum Dumnezeu este Dumnezeu, El mai degraba ar renunta la Dumnezeirea Sa, decat sa accepte ca un singur pacat sa scape nepedepsit, sau vreo samanta cat de mica de razvratire, nerazbunata.

Imi veti spune, poate, ca acest atribut a lui Dumnezeu este rece, dur si sever. Nu sta in putinta mea de a controla ce spuneti despre El, insa El ramane adevarat. Acesta este Dumnezeul Bibliei; si in ciuda faptului ca noi repetam ca El este dragoste, trebuie sa intelegem ca acest adevar nu se ridica deasupra celui care afirma ca El este plin de dreptate, deoarece orice lucru bun este intalnit in Dumnezeu, fiind adus la desavarsire; astfel incat, in timp ce dragostea tinde sa-i consume indurarea, dreptatea conduce la strictetea inflexibilitatii in El. El nu are coborasuri sau devieri in caracterul Sau, nici un atribut atat de predominant incat sa umbreasca un altul. Dragostea se desfasoara astfel deplin nestingherita, iar dreptatea la randul ei nu are limite mai inguste decat dragostea Sa.

Oh, iubitii mei! ganditi-va atunci, cat de mareata a fost substitutia lui Cristos, atunci cand a impacat dreptatea lui Dumnezeu pentru toate pacatele poporului Sau. Pentru pacatul omului Dumnezeu cere pedeapsa vesnica, si Dumnezeu a pregatit un iad in care ii arunca pe aceia care au mor nepocaiti. Ah! fratii mei, va puteti gandi cat de mareata a fost substitutia ispasitoare care a fost facuta in locul acestei agonii pe care Dumnezeu ar fi aruncat-o asupra noastra, daca nu ar fi turnat-o El Insusi asupra lui Cristos?

Uitati-va! Uitati-va! Uitati-va cu luare aminte printre umbrele care ne despart de lumea spiritelor, si priviti acea casa a necuratiei, pe care oamenii o numesc iad! Nu veti fi in stare sa urmariti privelistea aceea. Aduceti-va aminte ca in acel loc sunt spirite care platesc pentru vecie, in fata dreptatii divine, insa chiar daca unele din ele au stat acolo de peste 4.000 de ani, inghititi de flacari, nu sunt cu nimic mai aproape de a scapa decat in clipa cand chinul a inceput; si chiar atunci cand vor trece de zece mii de ori cate zece mii de ani, ele tot nu vor fi platit inaintea lui Dumnezeu pentru vina lor, mai mult decat au facut-o pana acum.

Puteti voi acum sa pricepeti cat de mareata este mijlocirea Mantuitorului vostru, atunci cand El a platit datoria voastra, si a platit-o pe toata, in acelasi timp, pentru ca astfel poporul lui Cristos sa nu mai ramana nici macar cu un „banut” dator Dumnezeului lor; ramanand insa datoria iubirii. Credinciosul nu mai este astfel dator cu nimic dreptatii lui Dumnezeu, cu toate ca la inceput el era atat de indatorat incat n-ar fi ajuns vesnicia pentru a plati totul, dar intr-o clipa Cristos a platit totul, astfel incat omul care crede este cu desavarsire justificat fata de orice vina si eliberat de orice pedeapsa, prin ceea ce Isus a facut. Ganditi-va acum, cat de mareata este ispasirea Sa daca El a infaptuit toate acestea.

Trebuie insa sa ma opresc aici, pentru a face o afirmatie. Exista momente cand Dumnezeu – Duhul Sfant descopera oamenilor strictetea dreptatii Sale in propriile lor constiinte. Este astazi prezent aici, un om care nu demult a fost strapuns in inima de simtamantul pacatului. Odinioara era un om „liber”, libertin, in robie fata de nimic; dar acum sageata Domnului a patruns cu tarie in inima lui, iar acum a ajuns intr-o robie mai rea chiar decat cea a Egiptului. L-am intalnit astazi si el imi spune ca vinovatia sa il vaneaza oriunde ar merge. Sclavul negru, care se conduce dupa steaua polara, poate evada din funiile crude ale stapanului sau, alergand intr-un alt loc unde ar putea trai liber; dar omul nostru simte ca de-ar strabate intreaga lume, tot n-ar putea scapa de vina. Acela care a fost legat cu multe lanturi poate gasi o unealta care sa-l dezlege si sa-i aduca eliberare, dar acest om iti va spune ca a incercat rugaciuni, lacrimi si fapte bune deopotriva, dar nu poate scapa de lanturile care-i cuprind incheietura mainilor; el continua a se simti un pacatos pierdut, iar eliberarea sa, indiferent ce ar face, pare pentru el imposibila. Captivul din inchisoare este uneori liber in gandurile lui, chiar daca nu cu trupul, in duhul sau el zburda prin zidurile inchisorii, inaltandu-se spre stele, liber ca vulturul care nu este sclavul vreunui om. Insa acest om este prizonier al gandurilor sale, nu se poate gandi la nimic stralucitor si vesel. Sufletul sau este decazut impreuna cu el; fierul i-a patruns duhul, suferind nespus. Intemnitatul isi uita uneori, in somn, sclavia, dar acest om nu poate dormi; noaptea viseaza la iad, iar ziua i se pare ca-l simte, iar in inima sa ingroapa un furnal inflacarat, pe care nicidecum nu-l poate stinge.

O, voi, copii ai suferintei si ai durerii, ceea ce voi simtiti este dreptatea lui Dumnezeu care va urmareste, si este ferice de voi daca o simtiti, deoarece acum voua va predic aceasta glorioasa Evanghelie a binecuvantatului Dumnezeu. Tu esti omul pentru care a murit Cristos, pentru tine a platit El inaintea dreptatii divine, si acum tot ceea ce trebuie sa faci pentru a obtine pace in constiinta, este sa spui adversarului dreptatii care te urmareste, „Priveste acolo! Cristos a murit pentru mine; faptele mele bune nu te vor opri, lacrimile mele nu te vor imbuna; dar priveste acolo! Acolo sta crucea; acolo atarna Dumnezeul Cel insangerat! Asculta geamatul Sau de moarte! Priveste-L murind! Nu esti inca multumit?” Abia dupa ce ati facut lucrul acesta, veti avea parte de „pacea lui Dumnezeu, care intrece orice pricepere, si care va va pazi inimile si gandurile in Cristos Isus, Domnul vostru” (Filipeni 4:7); si abia atunci veti cunoaste maretia ispasirii Sale.

III. In al treilea rand, putem masura maretia rascumpararii infaptuite de Cristos, privind la PRETUL PE CARE EL L-A PLATIT

Este imposibil pentru noi sa intelegem cat de grele au fost suferintele Mantuitorului nostru, insa cateva franturi din acestea ne pot ajuta ca intr-o mica masura sa pricepem cat de mare a fost pretul pe care El l-a platit pentru noi. O, Isuse, cine-ti va descrie agonia?

„Veniti, voi toate izvoarele, revarsati-va in ochii si mintea mea; veniti si voi nori si ploaie! Caci jalea mea are nevoie de toate apele pe care natura le poate da. Fie ca fiecare vena din mine sa cuprinda un rau intreg, pentru a-mi alimenta ochii. Ochii mei osteniti de plans; prea ucati pentru mine, daca nu vor obtine noi canale, provizii noi, pe care sa le mistuie din nou, intelegandu-mi jalea.”

O, Isuse! Tu ai suferit inca de la nastere, „Om al durerii si obisnuit cu suferinta” (Isaia 53:3). Suferintele au cazut asupra Ta, in ropotul unei averse continue, pana in acel ultim ceas de intunerec. Atunci, nu printr-o aversa, ci intr-un nor, torentul si cascada suferintei agoniilor Tale s-au napustit asupra Ta. Priviti-L acolo! Este o noapte rece si inghetata, insa El este afara. Este noapte; insa El nu doarme, ci se roaga. Asculta-I gemetele! A luptat vreodata cineva la fel ca El? Mergi si priveste-I fata! A mai fost vreodata portretizata atata suferinta pe un chip uman, cum ai vazut acolo? Ii auzi cuvintele? „Sufletul Meu este cuprins de o intristare de moarte” (Matei 26:38). El se ridica, fiind inconjurat de tradatori si tarat in departare. Veniti sa pasim in locul unde chiar atunci a suferit agonia. O, Doamne! Si ce este ceea ce vedem? Ce este acesta, care pateaza pamantul? Este sange! De unde a venit? A avut El vreo rana care sa sangereze incet in timpul luptei Sale crancene? O, nu! ci „sudoarea I se facuse ca niste picaturi mari de sange, care cadeau pe pamant” (Luca 22:44). O, agonii, care depasec cuvintele ce va descriu! O, suferinte, ce nu pot fi cuprinse in cuvinte! Ce ati putea voi fi, lucrand in trupul binecuvantat al Salvatorului, si fortand acea sudoare insangerata sa cada de pe intreg trupul Sau?

Acesta este inceputul, primul act al tragediei. Urmati-L plangand, voi, biserica indurerata, martori fiind la derularea acestei tragedii. El este haituit pe ulite, este tarat si biciuit de doua ori; El este adus si condamnat inaintea Sanhedrinului, este batjocorit de Irod, este pus la incercare de Pilat. Sentinta Lui este pronuntata – „Sa fie rastignit!” (Matei 27:22). Si acum tragedia isi atinge varful. Spatele Sau este dezgolit; iar El legat de stalpul scund, roman; si biciul sangeros ii cresteaza spatele, sangele-I curgand suvoi ii inroseste spatele – iar mai apoi o „haina stacojie” (Matei 27:28) care il proclama Imparat al suferintei. Este mai apoi din nou intemnitat, legat la ochi, lovit, si intrebat: „Prooroceste, cine Te-a lovit?” (Luca 22:64). L-au scuipat in fata; I-au implantat cununa de spini pe cap, zdrelindu-I tamplele cu ea; iar mai apoi l-au „imbracat intr-o haina de purpura” (Marcu 15:17) ingenunchind inainte-I si batjocorindu-L. El insa sta in liniste deplina si nu raspunde un cuvant „Cand a fost chinuit si asuprit, n-a deschis gura deloc” (Isaia 53:7), ci s-a supus pe Sine, Aceluia pe care a venit sa-L slujeasca.

Iar acum, ei il smucesc din nou, batjocorindu-L si razand de El, Il poarta dintr-un loc in altul, gonindu-l pe strazi. Infometat, datorita postului Sau continuu, si intristat in propriul Sau duh, se clatina sub propria Sa cruce. Voi fiice ale Ierusalimului! El se prabuseste pe strazile voastre. Ei il ridica iar; punandu-I crucea pe umerii altuia, si din nou il obliga sa mearga inainte, probabil cu multe impunsaturi de suliti, pana cand El ajunge la dealul condamnarii. Soldatii duri il imbrancesc, trantindu-L la pamant, pe spate; iar lemnul transversal e asezat sub El, iar mainile-I intinse pentru a dobandi distanta necesara, piroanele sunt apucate, patru ciocane deodata fac sa patrunda patru piroane, in locuri dintre cele mai sensibile ale trupului Sau; iar mai apoi El zace acolo, deasupra propriului Sau loc de executie, murind pe cruce. Dar inca nu s-a terminat. Crucea este ridicata de soldatii cruzi; deoarece este pregatita o groapa speciala pentru ea. Este adusa inspre margine, iar ea cade izbindu-se de fundul gropii; iar ei umplu mai apoi locul acela cu pamant; si iat-o stand acolo.

Insa priviti la trupul frant al Salvatorului, cum tremura acolo! Fiecare os a fost miscat din propria-i incheietura cand crucea s-a izbit de fundul gropii! Cum suspina El acolo! Cum respira de greu! Si cum plangea! Insa mai mult decat atat, ascultati-I strigatul in agonie: ,,Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?” O, soare, nu e de mirare ca ti-ai intors privirea, incetand a mai privi la o fapta atat de cruda! O, stancilor! Nu e de mirare ca v-ati topit, plangand cu mila in inimile voastre, atunci cand Creatorul vostru a murit! Nimeni nu a suferit ca omul acesta. Chiar moartea insasi a fost induiosata si multi din cei ce erau in morminte au inviat si s-au intors in cetate.

Acestea toate insa au fost in exterior. Insa credeti-ma, fratilor, in interior I-a fost cu mult mai greu. Ceea ce Mantuitorul a suferit in trupul Sau este nimic in comparatie cu suferinta de care a avut parte in sufletul Sau. Nu puteti intelege, si nici eu nu va pot ajuta sa intelegeti suferinta Sa interioara. Presupuneti pentru un moment (repetand aici o propozitie pe care adesea o folosesc), presupuneti ca un om a ajuns in iad, si toata suferinta sa vesnica ar fi condensata intr-un singur ceas, iar mai apoi, intreaga suferinta aceasta ar fi inmultita cu numarul tuturor celor mantuiti, numar care intrece capacitatea umana de intelegere. Puteti sa va imaginati tumultul intregii suferinte pe care intreg poporul lui Dumnezeu ar fi experimentat-o, daca ei ar fi fost condamnati pentru eternitate? Si acum amintiti-va ca Cristos a trebuit sa sufere echivalentul intregului iad, al tuturor celor pe care El i-a rascumparat. Nu pot explica acest gand mai bine decat folosind aceasta expresie (pe care adesea o repet): Se pare ca, daca intreg iadul ar fi fost pus in paharul Sau, el ar fi luat paharul, si „printr-o singura inghititura a iubirii, ar fi golit paharul condamnarii”. Astfel incat n-a mai ramas nimic de indurat pentru poporul Sau din toata suferinta si chinurile iadului. Nu spun ca El a suferit aceeasi pedeapsa, ci echivalentul pentru toate acestea, impacandu-L pe Dumnezeu pentru toate pacatele poporului Sau, dandu-i, in consecinta, un echivalent pentru intreaga lor pedeapsa. Oare suntem noi capabili, acum, sa visam, sa ne gandim la cat de mareata este rascumpararea infaptuita de Domnul nostru Isus Cristos?

IV. Voi fi mai scurt in ceea ce priveste urmatorul aspect. A patra modalitate de a masura suferintele Mantuitorului este aceea de a le calcula alaturi de GLORIOASA ELIBERARE PE CARE EL A INFAPTUIT-O

Ridica-te, credinciosule, stai ferm in locul tau si fi astazi martor al lucrurilor marete pe care Domnul le-a facut pentru tine! Da-mi voie sa le prezint eu pentru tine. Voi spune intr-un cuvant ceea ce tu si cu mine am experimentat. Odinioara sufletul meu era impovarat de pacat; eram razvratit impotriva lui Dumnezeu, nelegiuit din cale-afara. Terorile legii au ajuns sa ma apese greu; iar suferintele convingerii de pacat ma loveau. Am inteles ca sunt vinovat. Am privit apoi la Cer, si am vazut acolo un Dumnezeu manios, hotarat ca are sa ma pedepseasca; am privit mai apoi dedesubtul meu si am vazut un iad deschis, gata a ma devora. Am incercat prin fapte bune sa-mi impac constiinta, dar a fost in zadar, m-am straduit din rasputeri sa iau parte la ceremonii religioase, pentru a-mi alina durerile launtrice, dar toate astea fara nici un efect. Sufletul meu a fost cuprins de o tristete adanca, aproape chiar de moarte. As fi putut folosi atunci cuvintele celor care s-au jelit in vechime „Ah! as vrea mai bine gatuirea, mai bine moartea decat aceste oase!” (Iov 7:15). Aceasta insa este intrebarea care m-a surprins si dezorientat in acelasi timp: „Eu sunt pacatos; Dumnezeu trebuie sa ma pedepseasca. Poate fi El considerat drept daca nu face acest lucru? Insa, din moment ce El este drept, ce se va alege de mine?”

In final, ochii mei s-au indreptat inspre acel cuvant dulce care spune: „…sangele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curateste de orice pacat” (1 Ioan 1:7). Am luat acest text in camaruta mea, sezand acolo si cugetand. L-am vazut pe Cel care atarna pe cruce. Era Domnul meu Isus. Era acolo cununa de spini, si tot acolo erau insemnele suferintei Sale inegalabile si incomensurabile. Am privit la El, amintindu-mi Cuvantul care spune: „O, adevarat si cu totul vrednic de primit este cuvantul, care zice: ,Cristos Isus a venit in lume ca sa mantuiasca pe cei pacatosi’” (1 Timotei 1:15). Iar mai apoi mi-am zis in mine insumi: „A murit acest om pentru pacatosi? Eu sunt un pacatos; prin urmare, El a murit pentru mine. Pe aceia pentru care El a murit, ii va si mantui. El a murit pentru cei pacatosi; eu sunt un pacatos; El a murit pentru mine; El ma va mantui.” Sufletul meu s-a bazat pe adevarul acesta, am privit la El, si „vazand izvorul sangelui Sau, de suflete rascumparator”, duhul mi s-a inviorat fiindca pot spune:

„Cu nimic in maini, nu vin

Doar de crucea Sa ma tin

Dezgolit privesc la El, hainele ca sa imbrac,

Neajutorat, eu vin, de la El ca sa primesc,

Indurare, Har Ceresc,

Negru de pacat cum sunt, in fantana Sa m-arunc,

Spala-ma Isuse sfant, sau in moarte ma afund!”

Iar acum, tu, credinciosule, ar trebui sa povestesti restul. In momentul in care ai crezut, povara s-a rostogolit de pe umerii tai, iar tu ai devenit usor ca aerul. In loc de intunerec, ai primit lumina; si in loc de hainele grele ale robiei, ai primit roba slavei. Cine ar putea descrie bucuria ta, incepand din acel moment? Ai inceput sa canti pe pamant imnuri din Ceruri, si in sufletul tau cuprins de pace ai anticipat eternul Sabat al celui care a fost rascumparat. Fiindca ai crezut, ai intrat in odihna aceasta (Evrei 4:3). Da! Spune intregii lumi, ca toti cei care cred, prin moartea lui Isus sunt socotiti neprihaniti de toate lucrurile de care nu au putut fi eliberati de faptele legii. Spune si Cerului, ca nimeni nu poate sa-i invinuiasca cu nimic pe alesii lui Dumnezeu. Spune intregului Pamant, ca rascumparatii lui Dumnezeu sunt eliberati de orice pacat in ochii lui Iehova. Si lasa sa se stie si in iad, ca alesii lui Dumnezeu nu vor ajunge niciodata acolo, deoarece Cristos a murit pentru ei, si cine-i mai poate astfel condamna? Trec insa mai departe acum, grabindu-ma sa ajung la acest ultim punct, care e mai dulce decat toate. Isus Cristos, ne spune textul nostru, a venit in aceasta lume „sa-si dea viata ca rascumparare pentru multi” (Matei 20:28).

V. Maretia Rascumpararii infaptuite de Cristos, poate fi masurata PRIVIND LA MARIMEA SCOPULUI EI

Sunt nevoit sa revin la acest punct controversat. Ni se spune adesea (ma refer acum la aceia dintre noi, carora oamenii ne-au dat porecla de Calvinisti – si nu ne simtim prea rusinati de asta; noi credem de altfel despre Calvin1, ca a cunoscut mai multe despre Evanghelie decat aproape orice alt om neinspirat care a trait vreodata). Noua ni se spune adesea ca limitam rascumpararea lui Cristos, deoarece afirmam ca Cristos n-a facut ispasire pentru toti oamenii, altfel, toti ar fi mantuiti. Replica noastra insa la aceasta acuza este ca nu noi o limitam, ci, dimpotriva, opozantii nostri. Arminienii afirma ca Cristos a murit pentru toti oamenii. Intreaba-i insa ce vor sa spuna prin aceasta. A murit Cristos pentru a face astfel sigura mantuirea tuturor oamenilor? Ei vor raspunde: „Nu, cu siguranta, nu.” Sunt obligati sa admita lucrul acesta daca sunt consecventi. Ei spun, „Nu; Cristos a murit ca orice om sa fie mantuit, daca” – iar mai apoi urmeaza anumite lucruri care conditioneaza mantuirea. Noi spunem atunci, intorcandu-ne la afirmatia facuta mai sus, si anume: „Cristos nu a murit astfel incat sa asigure fara umbra de indoiala mantuirea tuturor, nu-i asa?” Iar voi veti raspunde „Asa este”; sunteti obligati sa dati acest raspuns, deoarece voi credeti ca omul poate, chiar dupa ce a fost iertat, sa cada din har, iar mai apoi sa piara. Acum, cine sunt aceia care limiteaza moartea lui Cristos? Oh, voi! Voi sunteti cei care afirmati ca Cristos n-a murit pentru a asigura in mod infailibil mantuirea nimanui. Ne cerem iertare, daca, atunci cand suntem acuzati de catre voi ca limitam moartea lui Cristos, noi vom raspunde: „Nu, dragul meu domn, tu faci lucrul acesta.” Noi afirmam ca Cristos, prin moartea Sa, a asigurat in mod infailibil si pentru totdeauna, mantuirea unei multimi atat de mari de oameni incat nici un om n-o poate numara si care, prin moartea lui Cristos, nu doar ca pot fi salvati, ci sunt salvati, trebuie sa fie salvati, si nu pot cu nici un chip sa fie panditi de riscul de a deveni altcum, decat mantuiti.” Poti ramane la ispasirea ta, si chiar sa ti-o pastrezi. Noi niciodata nu vom renunta la a noastra pentru a ta.

Acum, iubitii mei, cand auziti pe cineva razand si ridiculizand ispasirea limitata, ii puteti spune urmatoarele: Ispasirea generala se aseamana mult cu un pod mare si lat, construit doar pana la jumatate; nu trece peste intreg torentul; este de ajutor doar pentru jumatate din drum; si in mod practic nu asigura mantuirea nimanui. Acum, cat despre mine, mai degraba prefer a-mi aseza piciorul pe un pod la fel de ingust ca cel din Hungerford, dar care, insa, traverseaza raul, decat sa merg pe un pod care ar fi cat intreg pamantul, dar care nu traverseaza intreg torentul.

Mi se spune ca este de datoria mea sa afirm ca toti oamenii au fost rascumparati, si mi se mai spune ca exista si o dovada scripturala pentru aceasta: „care S-a dat pe Sine insusi, ca pret de rascumparare pentru toti: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenita” (1 Timotei 2:6) Acum, acesta pare a fi, un argument foarte, foarte puternic, de partea opozantilor nostri, insa va invit sa privim la urmatoarele pasaje: „Fariseii au zis, deci, intre ei: „Vedeti ca nu castigati nimic: iata ca lumea se duce dupa El!” (Ioan 12:19). A mers intreaga lume dupa El? „Locuitorii din Ierusalim, din toata Iudea si din toate imprejurimile Iordanului, au inceput sa iasa la el si, marturisindu-si pacatele, erau botezati de el in raul Iordan” (Matei 3:5, 6). Au fost, insa, intreg Ierusalimul si toata Iudeea botezate in Iordan? „Voi, copilasilor, sunteti din Dumnezeu…” (1 Ioan 4:4), iar mai apoi citim „Stim ca suntem din Dumnezeu si ca toata lumea zace in cel rau”(1 Ioan 5:19); „toata lumea” inseamna aici fiecare om? Daca este asa, cum intelegem ca unii sunt „din Dumnezeu?” Aceste doua expresii: „lumea” si „toti” sunt folosite in Scriptura ca avand 7 – 8 intelesuri diferite; si in foarte putine cazuri acest „toti” se refera la toate persoanele existente, cuprinzand fiecare individ in parte. Aceste expresii sunt de obicei folosite pentru a descrie faptul ca Cristos a rascumparat oameni de toate felurile – unii Evrei, altii Neamuri, unii bogati, altii saraci, si nu si-a restrans rascumpararea doar la Iudei sau la Neamuri.

Parasind insa aceasta controversa, voi raspunde in cele ce urmeaza la o intrebare, si anume: „Spune-ne atunci, domnule, pentru cine a murit Cristos?” Raspunde-mi la cateva intrebari, iar eu iti voi spune daca El a murit si pentru tine. Doresti sa ai un Salvator? Simti tu ca ai nevoie de un Salvator? Ai fost tu instiintat in aceasta dimineata de pacatul tau? Te-a invatat Duhul Sfant ca esti pierdut? Daca da, atunci Cristos a murit pentru tine si vei fi mantuit. Ai fost tu facut constient in aceasta dimineata ca nu ai nici o speranta in lumea aceasta decat pe Cristos? Simti tu ca prin propriile-ti puteri nu poti oferi o jertfa de ispasire care sa satisfaca dreptatea lui Dumnezeu? Ai renuntat tu la toata increderea in tine insuti? Si poti tu spune, stand pe genunchi plecat: „Doamne, salveaza-ma, sau voi pieri?” Daca da, Cristos a murit pentru tine.

Iar daca spui in dimineata aceasta, „Eu sunt tot atat de bun, precum trebuieste, eu pot ajunge-n cer prin fapte bune”, atunci adu-ti aminte din Scriptura, de cuvintele lui Isus: „Eu am venit sa chem la pocainta nu pe cei neprihaniti, ci pe cei pacatosi” (Marcu 2:17). Atat timp cat tu te afli in aceasta stare, n-am nici o ispasire despre care sa-ti vorbesc. Dar daca in aceasta dimineata te simti vinovat si nenorocit, constient fiind de vina ta, si esti gata de a-L lua pe Cristos sa-ti fie unic Salvator, nu-ti voi spune doar ca s-ar putea sa fii mantuit, ci te asigur, ca vei fi cu siguranta mantuit. Atunci cand esti dezgolit de tot ceea ce ai, dar nadajduiesti in Cristos, in clipa cand esti pregatit sa vii cu mainile goale, luandu-L pe Cristos sa-ti fie totul, iar tu insuti sa nu insemni nimic, atunci poti privi la Cristos, si poti spune: „Tu, iubit Miel insangerat al lui Dumnezeu, Tu ai indurat durerea pentru mine, prin ranile Tale am fost tamaduit, si-n suferinta Ta, iertare am primit.” Iar mai apoi, ce pace in minte vei avea, fiindca daca Cristos a murit pentru tine nu poti fi pierdut. Dumnezeu nu va pedepsi de doua ori pentru un pacat. Daca Dumnezeu L-a pedepsit pe Cristos pentru pacatele tale, El nu te va pedepsi pe tine niciodata. „Plata, dreptatea lui Dumnezeu n-o poate cere din mana sangeranda a chezasului, iar mai apoi din mana mea.” Putem astazi, crezand in Cristos, sa ne prezentam inaintea tronului lui Dumnezeu, sa stam acolo, iar daca suntem intrebati: „Sunteti voi vinovati?” noi raspundem: „Da, suntem vinovati.” Dar, daca intrebarea spune: „Ce aveti voi de spus, de ce n-ati fi si voi pedepsiti pentru a voastra vina?” noi putem raspunde: „Maret Dumnezeu, dreptatea Ta si dragostea Ta, sunt amandoua pentru noi garantii ca nu ne vei pedepsi pentru pacat; nu a fost pedepsit Cristos pentru pacat in locul nostru? Si cum ai mai putea fi drept, cum ai mai putea fi Dumnezeu, daca L-ai pedepsi pe Cristos ca substitut, iar mai apoi pe om?”

Singura ta intrebare este: „A murit Cristos pentru mine?” Iar singurul raspuns pe care noi ti-l putem oferi e acesta: „O, adevarat si cu totul vrednic de primit este cuvantul, care zice: ‚Cristos Isus a venit in lume ca sa mantuiasca pe cei pacatosi’” (1 Timotei 1:15) Poti tu scrie numele tau alaturi de cele ale pacatosilor, dar nu al celor care admit ca sunt pacatosi, dar nu vad gravitatea pacatului, ci alaturi de cei ce-l simt, il tanguiesc si-l plang, cautand indurare pentru el? Esti tu un pacatos? Aceasta stare odata simtita, cunoscuta si marturisita, esti invitat acum sa crezi ca Isus Cristos a murit pentru tine, pentru ca esti un pacatos, si de asemenea esti indemnat sa te bizui pe aceasta Stanca a veacurilor, gasind siguranta vesnica in Domnul Isus Cristos.

Amin!

Nota: Referintele din paranteze ne apartin – Ed.

Traducere de Marius Gabriel Lucan

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s